Contemporanul » Evenimente - Lansări » Identitate, idealitate şi textualitate în cultura română

Identitate, idealitate şi textualitate în cultura română

Volumul Sub semnul lui Hippocrates (Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2019), semnată de academicianul Victor Voicu, carte cu valoare indubitabilă, vine să dezvolte efectul absurd al derizoriului unei democraţii prost înţelese asupra problemelor de natură politică, psihologică şi socială care ne pun la grea încercare existenţa…

Perspectiva actuală asupra ideii de patriotism, puternic controversată în contemporaneitate, mai ales de când România, după 1989, a pornit pe calea pierderii ireparabile a idealurilor sale sacre, confirmă instituirea în societatea românească a unui nou concept paradigmatic: demoncraţie. Termenul, cu profunde sensuri şi semnificaţii speculativ‑logogrife, la prima vedere doar aluziv şi ininteligibil, cândva poate deveni consacrat şi acceptat de dicţionare. Deocamdată ele sugerează starea tragică, faustică, în care se găseşte, actualmente, patria lui Mihai Eminescu. Volumul Sub semnul lui Hippocrates (Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2019), semnată de academicianul Victor Voicu, carte cu valoare indubitabilă, vine să dezvolte efectul absurd al derizoriului unei democraţii prost înţelese asupra problemelor de natură politică, psihologică şi socială care ne pun la grea încercare existenţa.

Urmându‑l îndeaproape pe Mihai Eminescu, pentru care patriotismul însemna acel ataşament pentru ţara în care te‑ai născut, ai copilărit, ai trăit şi te‑ai realizat ca om şi cetăţean, pentru Victor Voicu „patriotismul implică dragostea de ţară (terra), identificarea cu aceasta mai ales în privinţa bunăstării ei şi a compatrioţilor”. Mărturisirea sa, fără să conţină vreo urmă de regret: „aici m‑am născut şi aici voi rămâne, în veşnicia pământului românesc”, este dovada exactă a credinţei „că românii au în genomul lor darul de a renaşte din cenuşă, ca Pasărea Phoenix”, chiar dacă, să‑l parafrazăm pe laureatul Premiului Nobel în economie, scoţianul James Mirrlees, rădăcinile le‑au fost iremediabil clătinate.

O astfel de viziune implică imediat recunoaşterea faptului că, astăzi, timpul germinării unor soluţii de ieşire din marasm a societăţii româneşti nu este chiar atât de îndepărtat de procesul re‑scrierii istoriei. Avem vocaţia creaţiei. Acest lucru ni‑l confirmă şi cartea‑eveniment Sub semnul lui Hippocrates. Universul în care ne introduce autorul ei, Victor Voicu, structurat în trei părţii, se află sub zodia speranţei şi a certitudinii că, într‑adevăr, „sentimentul de mândrie naţională va renaşte”, chiar dacă, pentru moment, românii sunt debusolaţi şi nu‑şi mai respectă propriile valori. În context, academicianul Victor Voicu, încă de la primele pagini ale volumului, lansează, epistemic, provocarea necesară în revalorizarea unora dintre marile spirite ale intelectualităţii româneşti. Deloc întâmplător, el însuşi fiind un „erudit de modă veche”, cum îl califică Aura Christi, „urmaş al lui Hippocrates”, îi aduce în prim-planul discuţiei pe savantul‑medic George Emil Palade, cel care „a urmat constat interesele ştiinţei româneşti, înscriindu‑se printre marii săi întemeietori”, drept pentru care a fost răsplătit în anul 1974 cu Premiul Nobel pentru medicină; pe „unul dintre cei mai reputaţi microbiologi ai lumii”, Victor Babeş; pe Ana Aslan, „cea care va deveni o personalitate de mare anvergură a gerontologiei româneşti şi mondiale”. Pagini de un mare interes sunt rezervate ilustrului cărturar Nicolae Breban, considerat a fi „o îmbinare excepţională a unui talent de o factură aparte, cu trăsături genetice, transmise de‑a lungul mai multor generaţii de oameni educaţi, prin mecanisme epigenetice, pe care se grefează o experienţă personală dramatică, de luptă pentru căutarea drumului şi pentru împlinirea sa, printr‑o voinţă neobişnuită de a face, de a înfăptui”. Nu facem un secret din faptul că memorialistul, pentru a ilustra cât mai sugestiv figura martirică a autorului romanului Jocul şi fuga, utilizează ca pretext mitul creatorului. Marcat de acesta, în elogiul adus ţăranului român, la a cărui „dezrădăcinare” suntem martori, Victor Voicu ne oferă, spre meditare, câteva adevăruri triste: „Ţăranul este cel care dă identitatea Ţării, adică a Patriei. Ţăranul e cel care este legat intim de terra, de ţărână, de ţarină, adică de pământul românesc. […] Ţăranul român este un simbol matricial al poporului român, care a dat marile valori ale neamului românesc”. Sunt evocate, pentru a ne întări convingerea că, în pofida unor angoase, ţăranul român, de‑a lungul istoriei, a avut blestemul/povara sacrificiului, discursurile de recepţie la Academia Română „de două mari personalităţi ale culturii româneşti: Lucian Blaga – Elogiu satului românesc (1937) şi Liviu Rebreanu Laudă ţăranului român (1940)”. Întâlnirea lui Victor Voicu cu Măria Sa, ţăranul român nu se produce neapărat prin actul de lectură, şi nici prin descifrarea unor statistici care, într‑un fel sau altul, au influenţat condiţia celui aflat la „talpa ţării”, ci prin „coborârea în cetate”. Academicianul nu ezită să nu se pronunţe şi asupra altor chestiuni care vizează, la urma urmei, identitatea românilor. Sunt comentate, astfel, câteva din fenomenele periculoase care pot periclita existenţa Uniunii Europene. De aceea este nevoie de „analize de fond pe termen mediu şi lung ale căilor de urmat (de Uniunea Europeană – n.n.), astfel încât Europa, „o uniune de naţiuni independente care au acceptat, în interes comun, să renunţe la unele atribuţii ale suveranităţii”, să nu devină anticreştină, să cadă victimă „conflictului civilizaţiilor” anticipat şi mult mediatizat de Samuel P. Huntington, propovăduitor al unei noi ordini mondiale. Quo vadis, Europa? Răspunsul este cât se poate de simptomatic: „În pericol este însăşi civilizaţia europeană – scrie autorul cărţii Sub semnul lui Hippocrates –, normalitatea europeanului contemporan. […] Actualmente excelează fundamentalismul religios islamic şi finanţarea privată a terorismului. Conflictul nu este interreligios; vezi ca dovadă atitudinea ateilor faţă de o religie‑violentă. De aici rezultă, în fapt, că la mijloc sunt ciocniri ale culturii şi civilizaţiilor, şi nu conflicte interreligioase”. Subscriem la opinia acestuia: o problemă majoră, esenţială pentru Europa, cât şi pentru naţiunile constituente ale Uniunii Europene, este cea identitară. Sunt citaţi Thorsten Beck şi Geoffrey Underhill, care invocă «o clară lipsă de identitate europeană» şi „o creştere a prăpastiei dintre viziunea asupra Europei a elitei socio‑economice şi politice şi cea a majorităţii populaţiei”. În excursul descriptiv al unor „vulnerabilităţi socio‑economice” ale României, puternic cutremurată de „fenomenul migraţionist”, descoperim câteva dintre ameninţările inevitabile, cu impact naţional, „care îi va marca evoluţia pe termen mediu şi lung”. Concluzia este dramatică: „Pe baze statistice, se apreciază că o jumătate din populaţia activă din România a plecat în străinătate. Este de remarcat că românii care au emigrat s‑au adaptat în ţări europene cu care avem afinităţi culturale, respectiv Italia, Franţa şi Spania. Mulţi dintre ei au primit cetăţenia ţărilor respective. Potrivit Eurostat, românii se situează pe primul loc în Uniunea Europeană în privinţa obţinerii cetăţeniei altui stat membru al Uniunii Europene”. Cum ar putea statul român să pună capăt exodului? Evident, identificând strategii pentru conservarea şi apărarea valorilor naţionale. „Poporul român – este de părere Victor Voicu – a demonstrat că, prin educaţie şi şcoală, ajunge la performanţă şi marchează repere de mare valoare pentru cultura şi ştiinţa lumii”. Un rol decisiv în „salubrizarea” societăţii româneşti ar putea să‑l aibă (şi îl are!) Academia Română, aflată permanent „în serviciul naţiunii române”. În consecinţă, „O naţiune, un popor este respectat pentru valorile sale culturale, ştiinţifice şi morale. Pentru noi, românii, nu există un ţel mai nobil, care vine din trecut şi se proiectează în viitor, generând şi consolidând încrederea şi speranţa că am fost şi suntem aici, parte a culturii şi civilizaţiei creştine multimilenare europene”. Tocmai de aceea, notaţiile sale hipersenzoriale, complexe, le‑am eticheta, articulând o atitudine istoricistă demnă, capătă caracteristici programatice. Proiectul îndrăzneţ, unic – Opere fundamentale, iniţiat de academicienii Eugen Simion şi Maya Simionescu sub tutela Academiei Române, este un „monument al culturii noastre naţionale”, destinat, fireşte, demolării prejudecăţii că robinsonadei care, probabil, accidental domină România (şi extrapolând Europa), situată între idealitate şi haos, nu i se poate pune capăt.

Meritul descoperirii realităţilor, a impactului acestora asupra culturii române aparţine elitei intelectuale, deseori contestată, „privită de către societate cu rezerve din cauza neimplicării în soluţionarea întrebărilor, neajunsurilor, conflictelor şi derapajelor”. Spre deosebire de a altor categorii sociale, loialitatea intelectualilor „are ca obiect patria şi statul” cărora le sunt fideli, această calitate exprimându‑le exact patriotismul de care sunt animaţi. „Patriotismul este, explică Victor Voicu, o expresie a ataşamentului faţă de patria în care ne‑am născut şi am crescut. Semnifică gratitudinea patriotului faţă de beneficiile vieţii şi mediului, în contextul social al poporului său şi a regulilor sale morale. Patriotismul este o importantă componentă a identităţii. Este considerat de mulţi o obligaţie morală sau chiar nucleul dur al moralităţii”.

Spiritul de sinteză noologică al autorului se remarcă şi în evadările în timp, făcute prin trecutul istoric al Patriei, multe elemente conţinând informaţii capitale despre Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, despre strălucita generaţie paşoptistă, despre Unirea Principatelor Române, despre Primul şi al Doilea Război Mondial, evenimente tragice care au impus, totuşi, elite intelectuale şi politice, „generatoare de idei”. În contrast cu aceste repere existenţiale sunt abordate şi câteva din marile greşeli făcute de elitele conducătoare după 1990, când „în România dezindustralizarea a cuprins toate sectoarele, substituindu‑se producţia internă cu importuri”, fapt care, peste un secol, se va repercuta chiar şi în situaţia demografică a ţării, estimându‑se, pe baza cercetărilor academice, o populaţie de doar „circa opt milioane de locuitori”.

În capitolul Dialoguri în actualitate Victor Voicu insistă cu justificare asupra locului ce îl ocupă în societate Academia Română, ocazie cu care descoperim, dincolo de mărturii şi reflecţii, o mulţime de iniţiative aparţinând membrilor „republicii celor egali” (cum în accepţiunea lui Vasile Pârvan înseamnă Academia Română). Printre multele teme abordate de cei care i‑au luat interviuri academicianului Victor Voicu se remarcă: reacţia la lipsa unei strategii privind învăţământul românesc, poziţiile benefice faţă de unele anomalii sociale aşa‑zise postmoderne ale academicianului Dinu Giurescu, care, mâhnit, declara că «în zilele noastre a‑ţi iubi ţara este aproape un delict!», ale marelui scriitor Nicolae Breban, care, vis‑à‑vis de „întâmplările nefericite” prin care trece sistemul educaţional, a reacţionat, pe bună dreptate, înverşunat: «este un atac împotriva fiinţei naţionale, o amplă operaţiune de spălare a creierilor». Pagini senzaţionale descoperim despre „cruciada împotriva valorilor româneşti”, replica academicianului Victor Voicu fiind fermă: „Reamintim un adevăr axiomatic: nicio naţiune europeană nu‑şi reneagă valorile şi reperele culturale, ştiinţifice şi morale”. De asemenea, sunt trecute în revistă ştiinţa medicamentului, în care intervievatul excelează, empirismul, cercetările ştiinţifice şi realizările din domeniile medicinii, coşmarul generaţiilor de tineri medici afectate de „factorul politic”, de haosul „care s‑a creat în căutarea căilor democraţiei”, şi care recurg la plecarea din ţară pentru a‑şi exercita profesia din lipsa unor strategii. „Mini‑rechizitoriul” autorului cărţii Sub semnul lui Hippocrates, dezvoltat la adresa tarelor unei societăţi care consecvent îşi calcă în picioare valorile naţionale, este un prilej de reflectare şi meditaţie pentru elite, ele trebuind să urmeze vectorii stabiliţi/certificaţi de Academia Română. Victor Voicu este cât se poate de concis: „Academia Română este în esenţa sa reprezentativă pentru cultura şi spiritualitatea românească. Academia Română ar putea avea un rol potenţial extraordinar de important în coagularea unor forţe semnificative la nivel naţional. Ea trebuie să dea semnale relevante pentru renaşterea naţională”, şi în alt loc: „Academia Română are misiuni mari, misiuni care nu pot să presupună substituirea vreunor autorităţi ale statului român. Academia Română este o instituţie a românilor, a Naţiunii române. Este cea mai reprezentativă şi cea mai valoroasă, este o instituţie fundamentală. […] Rolul Academiei Române pentru România va fi din ce în ce mai ferm, chiar dacă uneori deranjăm pe mulţi. Pentru că ne spunem opinia şi deja suntem din ce în ce mai prezenţi, vom fi prezenţi în scurt timp cu câteva proiecte de anvergură…”.

Ultima secţiune a cărţii Sub semnul lui HippocratesMedicul în cetate, o pledoarie fascinantă pentru cultura şi politica românească, se constituie, în special, ca o apologie de mare actualitate a istoriei neamului şi a celor care s‑au aflat pe baricadele de apărare a valorilor naţionale. Dezbaterea, organizată de „«nava‑amiral» a culturii române” – revista Contemporanul, sub genericul Politică şi cultură, a reunit în jurul discuţiilor axate, printre altele, – moştenirea culturală, rezistenţa prin cultură, canoanele literaturii şi identitatea naţională –, pe: Gabriel Andreescu, Ramona Ardelean, Nicolae Breban, Aura Christi, Horia Pătraşcu, Eugen Simion, Bogdan C. Simionescu, Ionel Valentin Vlad şi Victor Voicu. Provocat de o întrebare a Aurei Cristi – Domnule profesor, credeţi că România poate renaşte?, ultimul va mărturisi: „Cultură înseamnă enorm din punctul de vedere al anvergurii, al amplitudinii acestei noţiuni. Am căutat, dacă cumva, această idee de cultură naţională, tradiţie, valori culturale ale popoarelor, multiculturism, se regăsesc şi în programele europene. […] Depinde de noi ce vedem în aceste programe, cum le citim şi cum folosim prilejurile şi oportunităţile oferite. Nu‑mi aduc aminte în istoria noastră să ne fi oferit cineva bani ca să ne reconstruim ţara…”. Academicianul Victor Voicu nu ratează împrejurarea de a se referi din nou la Academia Română, care „nu e a statului România, nu aparţine statului, nu serveşte statul”, „e a naţiunii române”. „Subliniez cu fermitate acest adevăr – a punctat el – şi vreau să se scoată în evidenţă acest lucru. Pentru că nu întotdeauna statul român a slujit interesele poporului român. Din nefericire! Şi o spun cu durere, nu o spun cu plăcere. Nu de dragul de a da o conotaţie critică celor spuse de colegii sau de mine. Avem parte de o mare suferinţă noi, cei care încă mai suntem în viaţă, atunci când ne uităm în trecut fără speranţă, poate, sau cu prea puţină speranţă spre viitor. Trebuie să renaştem această speranţă. Trebuie să ne regăsim drumul”. O paranteză: dialogurile participanţilor la eveniment au fost mozaicate şi cu idei extrase din/sugerate de cărţile Acasă – în exil de Aura Christi şi Existenţa prin cultură de Gabriel Andreescu.

În volumul Sub semnul lui Hippocrates realitatea (contextului cultural) se intersectează, observăm, cu idealitatea, fără să complexeze/obstrucţioneze în vreun fel calea de acces către labirintul idiosincraziilor determinate de o societate în derivă, care nu‑şi mai legitimează, sau le conservă foarte puţin şi haotic, miturile. Aceasta ar fi, în linii mari, şi tema colocviului (prezentat în carte la pagina 284) care i‑a avut drept protagonişti pe Nicolae Breban, Augustin Buzura, Gheorghe Păun, Eugen Simion, Victor Voicu şi Octavian Hoandră (amfitrion). Între subiectele tratate: Academia Română – 150 de ani în serviciul naţiunii române, interesul naţional, despre carte, identitatea poporul român, necesitatea promovării culturii, democraţie, tezaurizarea valorilor culturale ş.a.m.d. Ne vom rezuma şi acum în a scoate în evidenţă din intervenţiile academicianului Victor Voicu (se va înţelege raţiunile pentru care ne‑am oprit numai asupra acestora), câteva reflecţii esenţiale: a) „Aş vrea să subliniez o chestiune legată de statutul instituţiei noastre (Academia Română – n.n.), pentru că şi aceasta a circulat foarte ciudat, aş putea spune – şi mie nu‑mi place cuvântul, dar nu‑mi vine altul acum, ca inspiraţie: noi suntem în acest moment (februarie 2017 – n.n.) 206 membri ai Academiei Române, 168 de membri titulari şi corespondenţi şi 37 de membri de onoare. Nu suntem sute, iar în Academia Română se intră greu. Pătrunderea se face pe bază de criterii, se face prin vot secret, 2/3 dintre membrii Adunării Generale votează şi toate celelalte etape sunt prin vot secret, două treimi în condiţiile atingerii cvorumului. Deci, nu se intră în Academia Română prin adeziune. Este o selecţie extrem de exigentă, aşa a fost şi aşa rămâne, suntem o instituţie apolitică, suntem o instituţie autonomă de interes naţional, cu personalitate juridică de drept public şi cu un buget de stat. Aceasta este definiţia Academiei Române… ”; b) „…Încotro mergem? Subliniem tot timpul, suntem membri ai Uniunii Europene şi ai NATO. Oare Uniunea Europeană şi NATO au numai obligaţii faţă de noi? Noi nu trebuie să avem un popor educat, care să participe şi să aibă repere majore, reperele Uniunii Europene şi ale structurilor Nord‑Atlantice? Cum venim noi? Se spune aşa: orice ţară care‑şi proiectează viitorul pe termen mediu şi lung investeşte în educaţie, cultură şi în învăţământ, pentru că resursa umană e cea care dă plusvaloare. Fără resursă umană performantă nu poţi să faci faţă exigenţelor viitorului şi nici exigenţelor Uniunii Europene. Este o chestiune foarte clară: românii educaţi sunt performanţi. Românii au dovedit în ultimul secol şi jumătate, ultimele două secole, că sunt foarte performanţi. Educaţi, românii sunt la nivelul culturii europene şi performanţei ştiinţifice europene şi mondiale…”; c) „Cartea a generat totul. Cultura creştină a Europei, de fapt, pe carte s‑a bazat. În momentul în care a apărut scrisul, pe carte s‑a bazat întreaga cultură a Europei …”.

Volumul Sub semnul lui Hippocrates se încheie cu o addenda care găzduieşte gândurile unor prieteni ai academicianului medic şi farmacolog renumit Victor Voicu: Gheorghe Păun, Andrei Medvedovici, Nicolae Breban, Aura Christi, Andrei Tică, Ovidiu‑Alexandru Băjenaru, L. Gherasim, Flavian‑Ştefan Rădulescu şi Mihai Neagu, toţi făcând parte din galeria spiritelor luminate ale ştiinţei şi culturii româneşti.

Vom încheia lectura noastră interpretativă cu această frază providenţială a lui Victor Voicu din textul De ce cred în România?: „Aici, pe acest pământ, se află acei oameni minunaţi, anonimi, fideli şi credincioşi României profunde, nealterată de vremi şi vremuri”.

Florian Copcea

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now