Contemporanul » Evenimente - Lansări » Avanpremieră editorială: Călin Căliman. Filmul, mon amour

Avanpremieră editorială: Călin Căliman. Filmul, mon amour

Cartea Călin Căliman. Filmul, mon amour ar fi trebuit să fie o carte de convorbiri cinematografice cu Călin Căliman – Mister Contemporanul, cum l-⁠⁠a botezat Aura Christi. Din păcate, el a plecat dintre noi fulgerător, pe 25 aprilie, cu grija că nu-⁠⁠şi predase rubrica pentru numărul revistei pe mai. Cartea care va apărea în curând la Editura Ideea Europeană a devenit şi ocazia evocării lui Mr Contemporanul. Am selectat câteva mărturii despre el ale unor oameni de cinema şi de litere incluse în volum, precum şi răspunsurile lui Călin Căliman la câteva întrebări puse de cei care au iniţiat volumul, George Canache şi Dinu Moraru.

Laurenţiu Damian
Călin Căliman – un portret subiectiv

Spun subiectiv, pentru că este confesiunea pe care ar fi trebuit de mult s-⁠⁠o fac acestui om admirabil, pe care, obiectiv, l-⁠⁠aş numi un patriarh al criticii filmului românesc. Această confesiune s-⁠⁠ar derula cam aşa: l-⁠⁠aş invita să stăm de vorbă sau, mai bine zis nu, l-⁠⁠aş invita doar să asculte, adică să mă asculte. Primul lucru pe care i l-⁠⁠aş spune ar fi acela că a dat de fiecare dată dovadă de generozitate. Nu ştiu cum făcea, dar Călin găsea în fiecare film ceva de apreciat. Uneori cronicile sale erau mai bune decât filmele pe care le comenta, şi nu făcea acest lucru din obedienţă, ci cu convingerea că există loc pentru toţi în istoria filmului şi în istoria sa despre film.

Ce critic, preşedinte de juriu, şi-⁠⁠ar fi asumat decizia de a da Marele Premiu unui documentar cenzurat de culturnicii unui sistem de tristă amintire? Călin Căliman şi-⁠⁠a asumat acest premiu şi a plătit cu interdicţia de a mai scrie luni bune, inclusiv în revista lui de suflet, Contemporanul. Gestul acesta valorează pentru mine mai mult decât toate volumele adunate de la toţi criticii de film. Călin a iubit documentarul, scriind prima carte despre acest gen cinematografic, analizând apoi opera unui mare maestru, Ion Bostan, s-⁠⁠a aplecat cu minuţie asupra lui Jean Mihail, aşa cum a descifrat „secretul“ lui Geo Saizescu, în cartea intitulată Secretul lui Saizescu. Un surâs în plină vară, a omagiat artişti ai imaginii şi, de fiecare dată, a ştiut sau a simţit că-⁠⁠n filmul românesc nu se fac clasamente, că nu poţi să pui artiştii într-⁠⁠un insectar, precum fluturii.

Opera de căpătâi pentru Călin Căliman rămâne Istoria filmului românesc. În această carte, criticul şi istoricul de film a regândit cinematograful prin prisma valorii, prin efortul creatorilor, prin tendinţele şi orientările apărute în poetica şi estetica filmică, de-⁠⁠a lungul timpului. Asta i-⁠⁠aş spune lui Călin Căliman, şi mi-⁠⁠l imaginez stând la masa de lucru, printre cărţi, articole, manuscrise, însemnări…

Să fie acesta oare un portret subiectiv sau să existe maximum de obiectivitate în ceea ce am spus?!

Istoria filmului românesc scrisă de Călin Căliman nu este doar o enumerare de titluri, de cronici adunate, de premii evidenţiate, ci este o adevărată restituire a filmului, în care avem surpriza să constatăm că filme făcute în anii ’50-⁠⁠’60 sunt mai actuale ca oricând, în care cineaşti aproape uitaţi redevin, prin condeiul lui, repere şi, în care ne spune autorul: „Se multe ori timpul reevaluează şi dă o nouă dimensiune actului de creaţie“.

Sigur, la toată această avalanşă, Călin, aşa mi-⁠⁠l imaginez eu, ar vrea neapărat să răspundă, să spună că e prea mult şi că elogiile sunt prea mari, dar l-⁠⁠aş întrerupe imediat, aşa cum îmi este felul să fac uneori cuvenite, uneori necuvenite, întreruperi, spunându-⁠⁠i că-⁠⁠i mulţumesc pentru tot şi că, de fapt, nu numai eu mulţumesc, ci întreaga breaslă de truditori din lumea filmului.

Titus Vîjeu
„Călin, file din poveste…“

De mai bine de şase decenii filmul îşi are un apărător din linia faimoşilor cavaleri „sans peur et sans reproche“, pentru care virtutea fidelităţii era mai presus de orice însuşire. Acest om se numeşte Călin Căliman şi descinde direct din aleasa stirpe a unor luptători curajoşi pentru cauza naţională şi pentru cauza limbii române. Bunicul său, Valeriu Branişte, a scris istorie ca făurar al Marii Uniri, ca şi mama sa, profesoara Valeria Căliman, supusă unor „exerciţii de supravieţuire“ de regimul politic totalitar de după război, ce avea să-⁠⁠i rezerve şi soţului său, doctorul Căliman, raţia zilnică de suferinţe în lagărele lui Gheorghiu-⁠Dej…

Călin avea să se salveze din această ecuaţie atroce a istoriei graţie marii iubiri faţă de filmul românesc, realitate artistică vie, căreia i-⁠⁠a dedicat întreaga sa viaţă. Miile de pagini care păstrează dovezile înaltei sale fidelităţi pot fi găsite în colecţiile celor mai importante publicaţii ale ultimei jumătăţi de secol ori între coperţile unor cărţi valoroase, între care se află şi impresionanta, profunda şi inegalabila Istorie a filmului românesc, apărută în mai multe ediţii şi care aduce în faţa cititorilor mii de titluri şi autori într-⁠⁠o structură organică, menită să confirme dincolo de eşecuri ori mediocre prestaţii sensul ascendent al unei arte ce a impus ţării şi lumii acesteia valori de netăgăduit. Poate de aceea mi se pare că ea poate fi socotită, după modelul judecăţii critice, impusă de marea Istorie a literaturii române de la origini până în prezent de George Călinescu, fascinantul roman al filmului românesc… după cum şi viaţa acestui febril cărturar poate deveni subiect al unei viitoare producţii despre un om, adorând filmul ca pe un astru ce nu poate fi văzut în toată magnificenţa lui decât din întunericul sălii de cinema.

Nicolae Corbeanu
Un prieten a plecat

Voiam să-⁠⁠l felicit cu prilejul aniversării de 83 de ani de viaţă şi să-⁠⁠i doresc ceea ce-⁠⁠mi doresc mie însumi: un amurg liniştit şi fără suferinţe. N-⁠⁠a fost să fie.Vestea (ajunsă la mine cu mare întârziere) că unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-⁠⁠am avut în întreaga mea viaţă, Călin Căliman, ne-⁠⁠a părăsit pentru totdeauna, m-⁠⁠a copleşit.

Ne-⁠⁠am cunoscut acum mai bine de o jumătate de secol, în anul de dizgraţie 1952. Eram amândoi studenţi în primul an la filologie, veniţi din provincie, el de la Braşov, eu de la Arad, şi asemănările de vederi şi de origine socială „nesănătoasă” au făcut ca între noi să se înfiripeze o prietenie care a ţinut, iată, până zilele trecute.

Dacă e adevărat că prietenul la nevoie se cunoaşte, atunci Călin mi-⁠⁠a dat de nenumărate ori dovada că-⁠⁠mi este un adevărat prieten. El a venit la miezul nopţii, la sfârşitul zilei în care fusesem exclus din UTM şi mă aşteptam să fiu arestat din clipă în clipă pentru că-⁠⁠mi exprimasem admiraţia faţă de răscoala anticomunistă din Ungaria şi părerea că românii ar fi trebuit să facă ca ungurii, să-⁠⁠mi spună că dracul nu e atât de negru cum pare şi că lucrurile se vor rezolva ele cumva. Dracul era el negru, dar vorbele lui Călin erau ca o oblojeală mângâietoare pe o rană deschisă.

Pe urmă, după terminarea facultăţii, viaţa ne-⁠⁠a despărţit. Pe mine m-⁠⁠a trimis partidul să fac apostolat pedagogic la o şcoală elementară, undeva pe la marginea ţării, el şi-⁠⁠a luat o a doua diplomă, de specialist în domeniile teatrului şi cinematografiei. Mai mult de o jumătate de secol a scris la Contemporanul şi în alte publicaţii nenumărate recenzii şi cronici teatrale şi cinematografice, devenind una dintre cele mai avizate şi prestigioase autorităţi. Au urmat lucrări de specialitate şi monografice, culminând cu Istoria filmului românesc, lucrare fundamentală, de care nu va putea face abstracţie pe viitor nici un cercetător sau critic de specialitate. S-⁠⁠a mai adăugat cariera didactică de profesor universitar, pe care a exercitat-⁠⁠o cu dăruire până la sfârşit, instruind multe generaţii de studenţi.

Dar revenind la relaţiile noastre prieteneşti, era să zic frăţeşti, el a fost unul dintre puţinii care nu şi-⁠⁠a pierdut încrederea în mine şi m-⁠⁠a îndemnat, în momentul când plecasem steagul, să nu-⁠⁠mi pierd curajul şi să continui lupta cu nenumăratele adversităţi ale vieţii, aşa cum era ea atunci. Între altele, el mi-⁠⁠a mijlocit publicarea unor recenzii, cronici, reportaje şi alte texte înContemporanul şi în alte publicaţii la care colabora el însuşi, el mi-⁠⁠a găsit un editor pentru ultima mea carte într-⁠⁠un moment când devenisem, cum s-⁠⁠a exprimat un critic, „o voce izolată”, nemaiavând practic nici o legătură cu lumea literelor româneşti. Ca să nu mai vorbesc de faptul că am fost întotdeauna un oaspete binevenit, indiferent dacă era la Bucureşti sau la Braşov. N-⁠⁠aş zice că n-⁠⁠am avut uneori şi mici dispute, cele mai multe din cauză că, fie că invita, fie că era invitat la un local, insista să plătească el întotdeauna întreaga consumaţie. Şi în ultima convorbire telefonică pe care am avut-⁠⁠o mă invita cu insistenţă să vin la Bucureşti, să văd noua lor locuinţă, a lui şi a Danei Duma, în care au loc şi pentru mine.

N-⁠⁠a fost să fie. Acum, prietenul meu de o viaţă Călin Căliman a plecat pentru totodeauna, lăsându-⁠⁠mi în suflet un gol pe care nu-⁠⁠l va mai umple nimeni, niciodată.
Köln, 18 mai 2018

Monica Săvulescu Voudouri
Bunavoinţa întruchipată

N-⁠⁠am să vorbesc despre cineast, ci despre omul pe care s-⁠⁠a întâmplat să-⁠⁠l cunosc în diferitele etape ale vieţilor noastre. Încep cu primul an în care am intrat în publicistică, la revista Contemporanul. Încă studentă, într-⁠⁠un grup de studenţi care-⁠⁠şi făceau debutul la secţia de arte a revistei. O încăpere mare, cu câteva birouri ale unor personalităţi cu nume deja de renume, la care noi ne făceam ucenicia. Intimidaţi, sperioşi. Printre cei care-⁠⁠şi aveau deja locul la acele birouri în faţa cărora noi ne aşezam stingheri, aducându-⁠⁠ne săptămână de săptămână materialele scrise cu pixul, Călin Căliman. Era cel mai tânăr dintre maeştri. Slab, lungan, poreclit Căluţul. Când deschideam uşa şi-⁠⁠l vedeam acolo, ne venea inima la loc. Era de-⁠⁠al nostru. Tânăr. Prietenos. Avea pentru fiecare un cuvânt de încurajare. Şi ne trata, nu ca pe nişte novici, ci ca pe colegii de-⁠⁠o viaţă.

Am rămas prietenă cu el. După ce s-⁠⁠a căsătorit cu Dana, veneau pe la noi pe-⁠⁠acasă. Îl ţin minte trântit pe podea, cât era de lung, întins pe burtă cu fiica mea, care în clasa a doua, învăţa podişurile. Călin i le arăta pe-⁠⁠o hartă şi pe urmă o asculta. De câte ori ne-⁠⁠am mai întâlnit de atunci încoace, îmi atrăgea atenţia să-⁠⁠i spun Mirei (medic în Franţa, de 43 de ani, mamă a doi copii), că el încă mai ştie podişurile, să sperăm că şi ea.

Primul drum pe care l-⁠⁠am făcut în România, la întoarcerea în ţară, a fost la Călin şi la Dana acasă. Primul contact reluat cu lumea intelectuală a ţării, după mulţi ani de emigraţie. Ne-⁠⁠am regasit aceiaşi. În zilele grele, de imediat de după decembrie ’89. Şi tot Călin m-⁠⁠a invitat să scriu la revista la care lucra. A fost, cred, prima mea semnătură după o absenţă de peste şase ani şi-⁠⁠i sunt recunoscătoare pentru acest lucru.

Ştiu că nu sunt un caz izolat. Călin era născut domn. Înţelegând prin domnie generozitate. Şi eleganţă în comportament. Mai avea o trăsătură definitorie. Îi plăcea meseria, îi plăcea să se trezească dimineaţa şi să se apuce de scris. De câte ori dădeam telefon la ei, Căluţul tocmai scria ceva, tocmai se pregătea pentru o vizionare, tocmai venea de la o premieră.

Aşa a rămas până la cea din urmă întâlnire. Care nu bănuiam că va fi cea din urmă. Ne-⁠⁠am întâlnit acum câteva luni la casa lor cea nouă, pe o ploaie cumplită. Era în ziua plecării mele din ţară, gata să contramandez întâlnirea. Doamne, ce bine că n-⁠⁠am făcut-⁠⁠o, cât mi-⁠⁠aş fi reproşat! A fost ca o agapă pentru casa nouă, am băut un pahar de vin bun, am vorbit de una, de alta. Călin mi-⁠⁠a dat ultimele lui publicaţii, cu entuziasm, de parcă ar fi fost un începător. Am plecat de la ei încărcată cu reviste, cu cărţi. Le-⁠⁠am citit la întoarcerea acasă la mine, în Atena, şi i-⁠⁠am dat telefon. Doamne, ce bine că am făcut-⁠⁠o! I-⁠⁠am spus că mi-⁠⁠a plăcut ce-⁠⁠am citit, că e adevărat, că aşa mi se pare şi mie, că e bine scris şi că îl felicit. S-⁠⁠a bucurat tot aşa, ca un începător. Fiindcă aşa era felul lui, recunoscător pentru orice vorbă binevoitoare, el, cel binevoitor fără margini.

Şi-⁠⁠acum Dana mă roagă să scriu ceva despre el. Scriu. Salvez materialul. Îl caut în fişier să-⁠⁠l trimit. Bunăvoinţa întruchipată.calin.doc. Mi se pare o aberaţie. Ce-⁠⁠o mai fi asta? Cum adică am ajuns să scriu un asemenea doc? Gestul nu are nimic de-⁠⁠a face cu amintirea omului despre care scriu. Ea, amintirea, va rămâne dincolo de coperţile unei cărţi, va trăi cât vom trăi şi noi, cei care l-⁠⁠am cunoscut, va servi celor care vor veni după noi. Amintirea despre un om ales, ale cărui trăsături esenţiale erau domnia şi bunăvoinţa.

Călin, ne gândim la tine cu drag!

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest