Din ultimul număr:
Contemporanul » Evenimente - Lansări » Adrian Dinu Rachieru • 70

Adrian Dinu Rachieru • 70

Am avut de câteva ori ocazia să asist la cursurile sale şi reiau mărturisirea făcută chiar atunci coram populo că informaţiile seci căpătau viaţă, redate fiind printr‑o retorică fără greş, care le aducea nu numai spre mintea, ci şi spre inima ascultătorilor…

Doina Bogdan‑Dascălu
Omul cu însuşiri

Adrian Dinu Rachieru ştie să facă şi chiar face atât de multe lucruri, încât pare că le face simultan, că timpul pare să se dizolve între două activităţi succesive ale sale. M‑am convins de astea în răstimpul în care întâmplarea – o întâmplare fericită – a făcut să devenim colaboratori pe câmpul educaţional.

Îl ştiusem dinainte, mai ales din cărţile care i‑au purtat semnătura, însă l‑am cunoscut îndeaproape abia când am devenit colegi la „Jurnalistică”, o facultate norocoasă, căci specificul ei făcea ca în curricula să se întâlnească discipline dintre cele mai diverse, de la cele de strictă specialitate la altele, „complementare” acesteia, între care sociologia ocupa, desigur, cât se poate de natural, un loc privilegiat. Am remarcat însă curând că harul titularului a transformat‑o miraculos, dintr‑o ştiinţă aridă, adică semiexactă, într‑o adevărată încântare pentru auditori. M‑aş feri să spun acum că această spectaculoasă transformare, soldată cu un nemaiîntâlnit spor de atracţie din partea studenţilor, a stârnit o uşoară şi nevinovată invidie din partea celorlalţi colegi, deşi sfiala mea cred că este exagerată.
La urma urmei, invidia este cea mai bună, mai directă şi mai lipsită de echivoc expresie a preţuirii cuiva.
Am avut de câteva ori ocazia să asist la cursurile sale şi reiau mărturisirea făcută chiar atunci coram populo că informaţiile seci căpătau viaţă, redate fiind printr‑o retorică fără greş, care le aducea nu numai spre mintea, ci şi spre inima ascultătorilor. Aşa îmi explicam că, la încheierea orei, studenţii şi, trebuie să o spun; studentele zăboveau în jurul catedrei, prelungind ceasurile de prelegere, mai mult, înconjurându‑l pe profesor şi de‑a lungul coridorului, în alai strâns, până la catedră.

Nu ţin minte să‑l fi văzut vreodată cu adevărat supărat, cel mult lăsa să răzbată în afară‑i o mâhnire care, pentru cel vinovat, cântărea mai mult. De obicei, însă, era destins, afabil, politicos şi curtenitor cu toată lumea. Deşi nu era, cum se zice, un „om de lume”, era, fără îndoială, un om pentru lume. Ceea ce este mult mai important.

Am colaborat şi în plan publicistic. Adrian Dinu Rachieru şi‑a asumat (dar câte nu şi‑a asumat, într‑o frenezie doar la el posibilă!) şi conducerea Argonauţilor, suplimentul literar‑cultural al gazetei Tibiscus, redactată aproape în întregime de studenţii noştri. Încet‑încet, dar totuşi destul de repede, a reuşit să‑i dea viaţă adevărată, transformându‑l într‑o publicaţie apreciată şi, important, cunoscută în Timişoara, în ţară şi dincolo de graniţă. Fără să fie autoritar, avea un fel de a fi insistent‑aluziv cu prezumtivii autori de articole, între care am început să mă număr, tot mai des, şi eu. Aşteptam, cei implicaţi, dar şi cei aflaţi, temporar, în ipostază de cititori, cu mare nerăbdare sosirea teancului de exemplare proaspăt aduse de la tipografie şi le deschideam cu nedisimulată emoţie de debutanţi.

El a ştiut întotdeauna să transforme rutina într‑o sursă de bucurie, obligaţia în plăcere şi relaţiile de serviciu în prietenie. O prietenie de care simt că mă bucur şi astăzi şi care îl asigur că este reciprocă. Încât mă întreb: dacă Musil l‑ar fi cunoscut, şi‑ar mai fi intitulat aşa romanul?

Aura Christi
Martorii unui miracol

Aflat într‑un îndelungat turneu de conferinţe în provincia ţării, în Nordul Ardealului, Titu Maiorescu a fost, la un moment dat, elogiat pentru perspicacitate, eficienţă şi înţelepciune. Elogiul făcut într‑un registru atipic l‑a făcut pe magistrul grupului de la Junimea să‑şi ridice sprâncenele atunci când i s‑a explicat, doct şi aplicat, faptul că, pentru a repara maioneza după ce s‑a tăiat, ritualul se reia de la marginea vasului, doar astfel având şansa de a se reface miraculos. Este exact ceea ce făcea, metaforic vorbind, marele critic, aflat la galaxii distanţă de dexteritatea de a face o maioneză ca la carte. Criticul a ascultat elogiul neobişnuit, cu seva într‑o dexteritate de ordin gastronomic, pesemne, cu un amestec de uimire şi curiozitate, abia la finalul acelui laudatio invidiat de nu puţini înţelegând despre ce anume era vorba. Simţind ritmurile capitalelor culturale româneşti în vădit reflux identitar, pentru a revigora identitatea naţională, criticul de neegalat bătea drumurile ţării în lung şi în lat şi ţinea conferinţe în marile periferii româneşti, pentru că acolo, în provincie, regăsea pulsul viu, revigorant al românismului, şi, previzibil, şansa – o şansă reală, simţită în adâncurile fiinţei – României de a renaşte, de a se reface şi de a găsi calea spre modernizarea visată de paşoptişti. Aşadar, din margine spre centru, în condiţiile în care marginea reconfigurează, reinventând astfel centrul, impunându‑i regulile şi ritmurile.

Gândindu‑mă la cele câteva tinereţi, înregistrate nu fără uimire de domnul profesor Adrian Dinu Rachieru – unul dintre cei mai fideli şi mai vechi membri ai tribului Conte, un minunat şi neobosit risipitor prin definiţie –, mi‑am amintit neînzadar de periplurile prin ţară ale lui Titu Maiorescu. Este exact ceea ce face Adrian Dinu Rachieru – criticul timişorean, profesorul şi istoricul literar, care bate ţara în lung şi în lat ţinând conferinţe şi care a scris, dacă nu greşesc, cel mai mult şi mai aplicat (alături de alţi erudiţi ca, de pildă, Mihai Cimpoi, Theodor Codreanu şi Mircea Platon) despre literatura română creată în Bucovina şi Basarabia, literatură tratată în unele cercuri astăzi, uneori‑adeseori – de ce am ezita să o spunem? –, dacă nu cu o de neînţeles superioritate, cel puţin din vârful buzelor, de unii, e adevărat, extrem de puţini, dar importanţi, totuşi, oameni de condei, aflaţi la o distanţă cel puţin stranie de unele dintre valorile fundamentale, repuse în discuţie în epoca globalizării şi politicii corecte, între acestea, câteva, fără care e de neconceput o Europă culturală a naţiunilor.

Mă întreb, iar şi iar, retoric de bună seamă, de unde energia risipită în atâtea proiecte, rafturi de cărţi scrise, editate, generaţii de studenţi formate ca la carte, turnee de lansări şi conferinţe ţinute de domnul profesor Adrian Dinu Rachieru, instituţii ctitorite în cultul valorilor naţionale reale şi în cultul prieteniei, cultul identităţii structurate temeinic şi cultul lucrului bine făcut? Răspunsul la această întrebare îl cunosc exclusiv cei făcuţi din acelaşi aluat. Cei care ştiu meserie, o fac cu dăruire şi cu smerenie, continuând să‑şi urmeze cu fermitate vocaţia, să‑şi iubească membrii familiei‑matrice, precum şi familia mare: România, practicând acel tip de naţionalism în limitele adevărului, ce poartă grifa Maiorescu. Cei care ştiu că nu se cade să denigrezi părinţii şi membrii familiei‑matrice. Cei care ştiu că a‑ţi calomnia ţara – familia mare adică – e ca şi când ai vorbi de rău părinţii tăi, e ca şi când tu, om matur, ai pângări leagănul în care ai crescut. E ceea ce nu ştiu sau se prefac tot mai stângaci că nu ştiu, straniu, inclusiv unii scriitori români. Unul dintre aceştia – unul dintre cei mai traduşi, de altfel; şi e tradus, da‑da, degeaba, dacă face aşa ceva –, aflat la o conferinţă într‑o ţară din nordul european, răstimp de mai bine de o oră a denigrat România. Când a venit timpul întrebărilor, la sfârşitul acelei conferinţe de pomină – relatează cu lux de amănunte un martor prezent în acea sală –, respectivul scriitor care e de părerea că „să trăieşti în România e ca şi cum ai înota în acid sulfuric”, redus la muţenie, a ascultat ca pus la colţ pentru o boacănă un diplomat străin care a vorbit cu încântare pentru cei prezenţi în sală – dar şi pentru scriitorul român, desigur! – despre România îndrăgită de el pe parcursul misiunii sale în această ţară, aflată pe graniţa dintre două lumi, cea de vest şi de est, despre limba miraculoasă învăţată de el, diplomatul străin, din respect şi admiraţie faţă de cultura română majoră. Diplomatul străin, vădit uimit, i‑a mărturisit scriitorului român că, ascultându‑l cu luare‑aminte, n‑a recunoscut el, diplomatul nordic, ţara ştiută excelent, ţara în care şi‑a onorat el, străinul, misiunea diplomatică, ţară zugrăvită de scriitorul român – în chip stupefiant pentru străinul care nu‑şi mai revenea din uimire – în culori sumbre. Evident că invocatul scriitorul român – căruia ezit să‑i fac onoarea să‑i ortografiez numele – a primit una dintre cele mai aspre şi drepte lecţii. Şi mă întreb aici, acum, oare un scriitor suedez, francez, rus sau chinez, aflat într‑un turneu de conferinţe şi lecturi dincolo de graniţa ţării sale de origine, şi‑ar descrie ţara în culori întunecate, calomnioase? Să fi devenit pentru unii scriitori români amor patriae un soi de maladie demnă de a fi supusă oprobriului public?

Într‑o lume a contrastelor, nu rareori, stridente, ai avea mai frecvent senzaţia că înaintezi pe nisipuri mişcătoare, dacă n‑ar exista repere naţionale reale, care să spună răspicat exact când e momentul: o ţară are şansa reală de a renaşte prin oamenii ei frumoşi… din România profundă, unde ea, ţara‑miracol, străluceşte în toată splendoarea, contemplată şi admirată de cei care o văd aşa cum este, fie aceştia din ţară, fie străini din Suedia, China, Belgia, Franţa sau din orice altă parte a lumii, îndrăgostiţi iremediabil de cultura dăruită de România lumii, cultură naţională, prin care această – repet – ţară‑miracol se transcende. Asemenea personalităţi te fac să te bucuri din adâncul inimii de şansa de a deveni, şansa de a fi martorul unui miracol: risipirea în cele patru vânturi a legendei negre de care are parte România de câteva decenii, legendă a cărei sursă e aici, scriam cu amărăciune şi altădată, pe malurile Dâmboviţei.

Crişu Dascălu
A.D.R.ian risipitorul

Când am fost solicitat să scriu câteva pagini despre Adrian, abia atunci am avut revelaţia că el trebuie să fi intrat în rândul omagiabililor, din care o tinereţe prelungită inexplicabil păruse a‑l fi eliminat definitiv. De fapt, mă gândesc că sunt în acest caz prizonierul felului meu de a‑l percepe, că, în realitate, el este mult mai bătrân, căci numai aşa pot să explic înţelepciunea cu care se înscrie într‑o existenţă îmbibată de cultură. O înţelepciune pe care o dăruieşte în stânga şi în dreapta cu atâta desprindere de sine, încât această risipă de altruism pare să o contrazică. Posibilitatea de a nu se risipi în ceilalţi îi este profund străină, chiar dacă această nobilă dezicere de sine este primită nu o dată cu căutături piezişe. Însă el ştie prea bine că ingratitudinea a devenit, de multă vreme, o perfectă monedă de schimb pentru bunătate.

El a ştiut întotdeauna să transforme rutina într‑o sursă de bucurie, obligaţia în plăcere şi relaţiile de serviciu în prietenie. O prietenie de care simt că mă bucur şi astăzi…

În general, nu pun mare preţ pe spontaneitate, dar iată că, de data aceasta, trebuie să admit că, aflând despre solicitarea amintită, o impresie subită, aceea a risipirii, s‑a consolidat numaidecât, legitimându‑se drept singura variantă acceptabilă (pentru mine, fireşte) în privinţa lui Adrian. Ciudat este doar că argumentele pentru ea mi‑au venit, rând pe rând, abia după ce mi s‑a impus ceea ce trebuia, în mod normal, să le fie concluzie. Îmi explic această răsturnare a logicii fireşti prin faptul că acele argumente existau de multă vreme în mintea mea, aşteptând doar prilejul nimerit spre a ieşi la iveală.

Nu ştiu dacă A.D.R. a ţinut contabilitatea împrejurărilor în care s‑a dăruit celorlalţi. Nu ştiu nici măcar dacă el le‑a ales ori dacă ele l‑au ales pe el.

Nu ştiu, de pildă, câte cărţi a „scos” editorul, atât timp cât a diriguit instituţia căreia i‑a dat notorietate şi renume, cărţi ale unor scriitori iluştri, care i‑au încredinţat cu caldă fraternitate manuscrisele, însă şi ale unor autori veniţi de niciunde, cărora el le‑a construit statutul de promisiune literară.

Nu ştiu la câte lansări de carte şi‑a spus opinia, într‑un ceremonial în care subtile rostiri se ridicau din teancul de hârtiuţe pe care le pregătea cu conştiinciozitate nemţească, rostiri alternate norocos de scânteietoare improvizaţii, spre încântarea şi, mai ales, spre folosul celor prezenţi.

Nu ştiu câte călătorii literare a făcut de‑a lungul anilor, bătând ţara în lung şi în lat, ţara de astăzi şi pe cea de ieri, adunând, în scurt răstimp, prietenii cât pentru o viaţă.

Îmi dau seama că neştiinţele mele vin, în felul cel mai straniu, tocmai din postura de martor al multor asemenea împrejurări, că ele se hrănesc adică din ştiinţa mea, adunată copleşitor în timp, atât de copleşitor, încât eu sunt cel care nu am izbutit să‑i ţin răbojul, cum s‑ar fi întâmplat, desigur, dacă numărul lor ar fi fost atât de neînsemnat, de mi‑ar fi rămas în memorie, una câte una. Este, pesemne, felul meu de a‑l fi preţuit chiar şi atunci când alte preocupări nu mi‑au permis să‑i stau alături, dar când îi simţeam necontenit darul risipirii răsfrânt şi asupră‑mi.

2

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now