Lumea începe şi sfârşeşte aici, în poezie, aparent la plural, prin „amestecul straniu de lumi”, dar, de fapt, lumea există într-⁠o răspântie, stă la cotitură, în „răscruce de lumi”, „la intersecţia dintre lumi”, la limita aparenţei: „Cât de străină îţi apare lumea”, „lumea, în care tu nu exişti demult”. Ca de obicei, obişnuinţa o apropie într-⁠un mod iluzoriu: „Lumea nouă ...