Contemporanul » Eseu » Vasile Muscă: Naşterea filosofiei greceşti ca trecere de la mythos la logos

Vasile Muscă: Naşterea filosofiei greceşti ca trecere de la mythos la logos

„Toţi aceşti bărbaţi – spune Nietzsche, referindu-⁠se la pre-⁠platonicieni, de la Tales la Socrate – par ciopliţi pe de-⁠a-⁠ntregul dintr-⁠un acelaşi bloc de piatră. Gândirea şi caracterul lor sunt legate laolaltă de o strictă necesitate”. Solidaritatea con-⁠genială pare a fi trăsătura lor principală – „uriaşii se cheamă între ei pe deasupra întinderilor intermediare pustii ale timpului, fără să se lase tulburaţi de piticii obraznici şi zgomotoşi care se târâie pe sub ei, îşi continuă sublimul dialog spiritual”

În climatul spiritual dominat de hegelianism al epocii, interpretarea pe care secolul al XIX-⁠lea a dat-⁠o naşterii filosofiei greceşti, rămasă în liniile sale generale valabilă şi astăzi, este că aceasta s-⁠a produs prin înlocuirea vechii reprezentări mitice a realităţii cu explicaţia sa logică. Aceasta era concepţia în circulaţie şi pe vremea lui Nietzsche (1844-⁠1900). Pentru autorul lui Zarathustra, Tales din Milet şi tovarăşii săi presocratici, pe care îi numeşte pre-⁠platonicieni, s-⁠au desfăcut cu dificultate din „ceaţa mitică” în care erau „cuprinşi” pentru a forma cu orgoliu, potrivit cu denumirea dată de Schopenhauer, acea „Republică a geniilor”, ilustrată strălucit de primii filosofi în opoziţie cu „Republica învăţaţilor”. „Toţi aceşti bărbaţi – spune Nietzsche, referindu-⁠se la pre-⁠platonicieni, de la Tales la Socrate – par ciopliţi pe de-⁠a-⁠ntregul dintr-⁠un acelaşi bloc de piatră. Gândirea şi caracterul lor sunt legate laolaltă de o strictă necesitate” (Filosofia în epoca tragică a grecilor – I). Solidaritatea con-⁠genială pare a fi trăsătura lor principală – „uriaşii se cheamă între ei pe deasupra întinderilor intermediare pustii ale timpului, fără să se lase tulburaţi de piticii obraznici şi zgomotoşi care se târâie pe sub ei, îşi continuă sublimul dialog spiritual”. Odată cu Platon, acest peisaj intelectual se schimbă cu totul: simplitatea genială, pură, a primilor gânditori greci, membrii acelei „Republici a geniilor, cuprinzându-⁠i pe cei care au trăit între Tales şi Socrate” (Ibid. – 2) lasă loc unui nou tip de filosof întruchipat perfect de Platon. „Cine vrea să formuleze o apreciere defavorabilă despre aceşti maeştri vechi îi poate socoti unilaterali, iar pe epigonii lor, în frunte cu Platon, multilaterali. Mai corect şi mai onest ar fi să-⁠i înţelegem pe aceştia din urmă ca fiind nişte caractere hibride ale filosofiei, şi pe cei dintâi ca fiind tipurile pure.” Platon însuşi este primul mare hibrid manifestându-⁠se astfel atât în ceea ce priveşte filosofia, cât şi în personalitatea sa. În a sa doctrină a ideilor se găsesc reunite elemente socratice, pythagoreice şi heraclitice; din cauza aceasta ea nu mai constituie un fenomen tipic pur. Şi un om ca Platon reuneşte în el izolarea regească şi seninătatea augustă, sieşi ajungându-⁠i, a lui Heraclit, cu melancolia şi compasiunea cuprinzătoare a legislatorului Pythagoras şi însuşirile de dialectician atât de profund cunoscător al sufletului omenesc cum a fost Socrate. Toţi filosofii de mai târziu sunt asemenea caractere impure, mixte.”

***
Naşterea filosofiei greceşti a constituit evenimentul crucial al culturii europene, căreia i-⁠a hotărât de la început atât înfăţişarea, cât şi evoluţia. Ne despart de greci peste două mii cinci sute de ani de istorie. Cu toate acestea nu ne este permis să vorbim de ei la timpul trecut, ci ca de nişte contemporani ai noştri. Ei constituie o parte componentă esenţială a culturii noastre de azi. Importanţa procesului prin care s-⁠a născut filosofia greacă se datorează şi împrejurării că ea pune în discuţie două categorii de maximă importanţă ale spiritului european precum şi relaţia lor, care însoţesc întreaga sa istorie: mitul (mythos-⁠ul) şi raţiunea (logos-⁠ul).

***
Conform cu explicaţia la care a ajuns impusă de cercetarea istorico-⁠filosofică tradiţională, conţinutul procesului care a dus la naşterea filosofiei greceşti a fost definit prin expresia de la mit (mythos) la raţiune (logos). S-⁠a trecut în acest proces de la reprezentarea mitică la explicaţia logică a lumii. Expresia, fără îndoială mai veche, produs mai degrabă al cercetării istorico-⁠filosofice a secolului al XIX-⁠lea, a fost consacrată de celebra lucrare a lui Wilhelm Nestle, Vom Mythos zum Logos, die Selbstentfaltung des griechischen Denkens von Homer bis auf die Sophistik und Sokrates (De la mit la logos. Autodezvoltarea gândirii greceşti de la Homer până la sofişti şi Socrate) (Scientia Verlag, Aalen, 1966). Scopul declarat al cărţii lui Nestle este acela de a înfăţişa – „înlocuirea treptată a gândirii mitologice cu gândirea raţională.” Ea pune faţă în faţă, pentru un examen comparat, cele două noţiuni fundamentale: mit şi logos. Înţelesul celor doi termeni se limpezeşte în cadrul opoziţiei care se instituie între ei „Mythos şi logos, cu aceasta noi denumim cei doi poli între care oscilează viaţa spirituală a omenirii. Reprezentarea mitică şi gândirea logică sunt opuse” (Mythisches Vorstellen und logisches Denken sind Gegensätze)”.

Opoziţia dintre mit şi raţiune este una radicală de la început, tensiunea lor, arată W. Nestle, pare de neconciliat. Mitul lucrează inconştient şi involuntar (unwillkürlich), creator şi formator (schaffend und gestaltend) într-⁠o materie sensibilă, concretă, de imagini şi reprezentări. Raţiunea operează voluntar şi conştient, practicând asociaţii şi disociaţii, uzând de un material conceptual. „La origine formula de reprezentare (Vorstellungsbildung) mitică este unica formulă prin care omul încearcă să facă inteligibilă (verständlich zu machen), lumea sa exterioară şi interioară.” Pentru Wilhelm Nestle mitul se distinge prin următoarele caracteristici: a) căutarea unor intenţii bune sau rele aparţinând unor existenţe demonice (demonischen Wesen); b) spiritualizarea forţelor naturii (die Spiritualisierung der Naturkräfte); c) materializarea unor conţinuturi spirituale (die Materialisierung Geistiger Inhalte); d) credinţa în efectul magic al unor activităţi cultice (an die magischen Wirkung kultischen handlungen).”
Altfel zis, pe scurt, mitul şterge orice graniţă dintre domeniile învecinate ale materialului şi spiritualului şi transformă lumea în câmpul de acţiune al unor forţe oculte de natură magică. Filosofia s-⁠a născut în urma unei lupte şi în toată istoria sa a dovedit o natură de luptător; ea oferă chiar dovada cea mai sigură a victoriei Raţiunii în războiul ei contra mitului. Expresia că s-⁠a născut gata înarmată cu scut şi suliţă, pentru a se apăra şi a ataca, i se potriveşte cel mai bine.

Dar, să luăm în discuţie, ceva mai pe larg, cele două personaje a căror acţiune este implicată în procesul complex al naşterii filosofiei greceşti. Este vorba de mit şi de raţiune. Mai întâi mitul. Mitul este o poveste despre o întâmplare care, înainte de a fi asimilată structurilor mitice, a fost un fapt real. De altfel, în limba greacă veche, „mythos” chiar asta şi înseamnă, „o poveste”. Mitul este „povestirea” unui fapt care a fost, dar care spre deosebire de toate celelalte fapte care au mai fost odată şi nu vor mai fi niciodată întocmai (faptele unice şi irepetabile ale istoriei), acesta, faptul mitic, poate fi reluat de nenumărate ori în infinitatea curgerii timpului, adică desemnează un fapt sau o întâmplare repetabilă. Această împrejurare se explică prin raportarea la timp, de fiecare dată diferită a celor două tipuri de fapte deosebite: cel mitic şi cel istoric. Înţelegerea naturii timpului este diferită în cele două situaţii. În cazul faptului istoric facem referire la conceptul timpului fizic, aşa cum a fost acesta impus de ştiinţele moderne ale naturii, ca un timp liniar, infinit deschis către viitor, unidirecţional şi care nu îşi poate recupera propriul trecut. În celălalt caz, al faptului mitic, lucrăm cu concepţia unui timp special, reversibil, în care trecutul poate fi recuperat.

Se impune imediat o altă întrebare: care este motivul pentru care faptul sau evenimentul mitic aparţinând chiar unui trecut foarte îndepărtat poate fi recuperat şi transportat în prezent? Desi­gur, nu poate fi vorba de orice întâmplare, ci numai de cele extraordinare, excepţionale, investite, cum zice M. Eliade, de „prestigiul începutului”. Este vorba de întâmplări cap de serie pentru acel tip de acţiuni umane care fundamentează viaţa. Dacă punem o întrebare de factură kantiană, cum este posibilă viaţa, răspunsul sună: datorită unor întâmplări fundamentale pe care mitul le absoarbe în substanţa sa pentru a le conserva memoria pentru eternitate. Este vorba de fapte ca o naştere sau o moarte, o iubire sau o trădare, un război, o răpire sau întemeierea unei cetăţi. În prima lor ediţie, toate acestea sunt excepţionale oferind un model, paradigma unei lungi serii care le urmează. Orice se întâmplă în continuare trebuie să se conformeze, într-⁠o măsură mai mare sau mai mică, tiparului întâmplării originare, care stă în fruntea coloanei întâmplărilor de acelaşi fel. Judecăm după toate acestea, structura gândirii lui Platon, formula ei de organizare internă în întregime debitoare mitului. Mitul are funcţia apriorică de a unifica o diversitate întocmai ca Ideea platoniciană.

Mai cu seamă studiile lui Mircea Eliade au pus în evidenţă încărcătura exemplară a faptului mitic. Ţinând de zona specială a originilor, el se încununează de prestigiul indiscutabil al primelor începuturi. Platon însuşi dă expresie acestei credinţe despre măreţia ce înconjoară orice început în cuvintele personajului Socrate din Republica (II, 377a 12) – „Începutul este în toate lucrurile ceea ce este mai măreţ” (ἀρχὴ παντὸς ἔργου μέγιστον) – „Mitul – declara Mircea Eliade – este o realitate culturală extrem de complexă… mitul povesteşte o istorie sacră care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al «începuturilor». Pentru ca aceste întâmplări să nu se piardă în cele din urmă în uitare, ca tot ceea ce este omenesc, ele trebuie consemnate în memoria colectivă a omenirii sub forma unui mit. Acesta este de preferinţă povestea unei „faceri”; ni se povesteşte cum ceva a fost produs, a început să fie.” Pentru a se eterniza, o asemenea întâmplare trebuie să îmbrace haina mitului.

Mitul desemnează spaţiul magic al conştiinţei unde omul se poate mişca în timp în două direcţii, şi înainte şi înapoi; esenţială însă este întoarcerea către trecut pentru recuperarea originilor, a începutului înzestrat cu demnitate ontologică aparte. Ca poveste, relatare a unui fapt care a fost, mitul implică o gândire specială ce funcţionează după o logică proprie; el este introdus printr-⁠o expresie consacrată, îndreptată către trecut, a fost odată – ἦν ποτε. Dar, acest fapt care a fost odată real, ros de dinţii necruţători ai timpului, riscă să fie împins tot mai adânc în uitare, aliatul fidel al morţii şi duşmanul vieţii. Prin uitarea totală orice fapt poate fi redus la neantul absolut. Totuşi, el poate fi readus în actualitate, reînviat, prin puterea miraculoasă, dătătoare de viaţă cu care este dotat verbul, cuvântul. Povestirea este un act care dă viaţă. De câte ori un fapt mitic care aparţine originilor este povestit şi repovestit, el se naşte din nou, re-⁠naşte, transferându-⁠l şi pe om în zona sacră a începuturilor. Cu trecerea timpului, faptul sau faptele de la care s-⁠a plecat pot fi uitate, pretutindeni substituin­du-⁠li-⁠se atotputernic, ca unică realitate, mitul. Triumful naraţiunii perpetue, când o poveste naşte altă poveste, este chiar imaginea vieţii atotputernice care se reproduce pe sine la infinit. În acest sens, istoria, ceea ce urmează pornind de la originile prime, constituie un negativ, un prilej continuu de cădere şi de-⁠cădere. Devenirea şi istoria, forme ale căderii în timp, produc o subţiere a conţinutului existenţei până când aceasta riscă să se transforme în contrariul ei, în non-existenţă. Atunci totul ameninţă să se prăbuşească în neantul din care a ieşit. Pentru că această catastrofă ontologică să nu se petreacă, este necesară o întoarcere la origini, o recuperare a începuturilor menită să introducă un nou suflu de viaţă în existenţă, să o învioreze ontologic.

Mircea Eliade a înfăţişat cum se petrece aceasta într-⁠un scenariu cu totul special în cadrul culturii mesopotamiene. „La Babilon – observă marele savant – Enuma Eliş era recitată în templu, în a patra zi a serbării de Anul Nou.” Scenariul cuprindea mai multe momente între care, după M. Eliade, un „hieros gamos al regelui cu o hierodulă întruchipând zeiţa.” Prin aceasta, în plan ritualic, era recreat Anul nou – „adică se asigura şansa, fertilitatea, bogăţia noii lumi care se năştea. Akitu reprezintă versiunea mesopotamiană a unui scenariu mitico-⁠ritual destul de răspândit, anume festivitatea de Anul Nou considerată ca o repetiţie a cosmogoniei. Întrucât regenerarea periodică a Cosmosului constituie marea speranţă a societăţilor tradiţionale, ne vom referi adesea la sărbătorile de Anul Nou.”

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Vasile Musca

vasile.musca@contemporanul.ro'
Vasile Muscă (n. 1 iunie 1944, Dudeștii Vechi, jud. Timiș) este un om de cultură și filosof român, profesor univesitar la Facultatea de Istorie și Filosofie Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, șef al Catedrei de Istoria filosofiei antice și medievale. Titlul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest