Eseu - Publicistică

Horia Vicenţiu Pătraşcu: Moartea este (doar) un fapt de experienţă

Mereu moartea se petrece dincolo de noi, în afara noastră, în exterior – şi ca atare nu o putem trăi niciodată pe deplin. În absenţa raţiunii întemeietoare, moartea nu poate fi „trăită”, cu adevărat

Nu există nicio raţiune necesară a faptului morţii. Judecata „toţi oamenii sunt muritori” este o judecată empirică, o judecată de experienţă, care, cum se ştie, nu presupune necesitatea şi nu are decât o universalitate relativă şi provizorie. Corect este să spunem: „din cele observate până acum, putem spune că toţi oamenii sunt muritori”, dar datele experienţei sunt fie inepuizabile, fie schimbătoare: nu ştim dacă nu ne-a scăpat un caz, nu ştim dacă nu va apărea un caz care să ne contrazică. „Până la proba contrarie, toţi oamenii sunt muritori”…

Printr-un truc fabulos, demn de geniul său, Aristotel a escamotat originea empirică a judecăţii universale privitoare la mortalitatea omului. În raţionamentul „toţi oamenii sunt muritori/ Socrate este om// Socrate este muritor”, premisa majoră rămâne nechestionată. Cum s-a ajuns la acel „toţi oamenii sunt muritori” şi de ce se consideră că trebuie dovedit că „Socrate este muritor” – un lucru evident de vreme ce Socrate chiar moare – şi nu şi propoziţia „toţi oamenii sunt muritori”, un lucru complet inevident, de vreme ce nu pot avea acces la o experienţă universală, trecută şi viitoare? Raţionamentul este într-adevăr deductiv şi, deci, necesar pentru moartea lui Socrate, dar nu şi pentru judecata „toţi oamenii sunt muritori”. Aristotel mizează însă pe un efect de trompe l’oeil – pe de o parte prin postularea primei premise (ca fiind nechestionabilă, evidentă prin sine însăşi) şi pe de altă parte prin faptul că includerea ei într-un raţionament deductiv o face să pară ea însăşi ca având o necesitate logică.

Raţionamentul lui Aristotel ascunde originile empirice ale premisei majore universale („toţi oamenii sunt muritori”) prin aceea că o face temei al judecăţii particulare din concluzie („Socrate este muritor”) care de fapt întemeiază prima premisă. Ne aflăm în plin cerc vicios: pentru că Socrate moare („Socrate” stând aici pentru toate cazurile de moarte individuală observate până în prezent), atunci „toţi oamenii sunt muritori” – şi pentru că „toţi oamenii sunt muritori”, atunci „Socrate este muritor”. Premisa majoră „toţi oamenii sunt muritori” din raţionamentul deductiv a cărui concluzie este „Socrate este muritor” este concluzia unui raţionament inductiv bazat pe observarea cazurilor în care „Socrate” (orice om individual) moare.

Nu există deci – în ciuda iluziei pe care ne-o creează raţionamentul lui Aristotel – necesitate logică a afirmaţiei „toţi oamenii sunt muritori”. O asemenea judecată are o întemeiere strict empirică, este imposibil de dovedit din punct de vedere logic. Ca să aibă necesitate logică, ar fi trebuit ca judecata contradictorie ei să fie imposibilă logic, ceea ce se dovedeşte a fi fals. Judecata contradictorie: „unii oameni nu sunt muritori” este perfect imaginabilă, este conceptibilă. Îmi pot imagina un om nemuritor – şi omenirea nu a făcut economie de imaginaţie în acest sens, indiferent de timpul în care şi-a plasat plăsmuirea – trecut, viitor sau… prezent. Spre deosebire, nu-mi pot imagina, nu pot concepe că „unele corpuri nu sunt întinse” sau că „unele cercuri nu sunt rotunde” (ci pătrate!) sau că „unele adevăruri sunt false” etc. Noţiunea om nemuritor este logic nevidă, chiar dacă este factual vidă. Faptul că nu cunoaştem din experienţă oameni nemuritori nu înseamnă că aceşti oameni nu pot exista. Dacă omul nemuritor ar fi inconceptibil ar fi absolut imposibilă orice credinţă în nemurirea sufletului – şi, cu creştinismul, dar nu numai, chiar în nemurirea trupului. Pe lipsa de necesitate logică a mortalităţii se întemeiază toate construcţiile mentale ce afirmă imortalitatea trupului din moment ce orice e posibil trebuie să se întâmple dacă nimic nu se opune realizării respectivei posibilităţi.

Altfel spus, deşi văd şi ştiu (din cele relatate de ceilalţi) că toţi oamenii ajung să moară în cele din urmă, raţiunea mea nu poate produce nici un temei necesar şi suficient pentru acest fapt de experienţă. Moartea este inexplicabilă din punct de vedere raţional. La drept vorbind, nu ştim de ce trebuie să murim. Vedem cu ochii trupului că se moare, dar nu şi cu ochii minţii că trebuie să se moară. Şi mai clar: mintea noastră nu poate înţelege că moartea este o necesitate. Şi tocmai de aceea – deşi acceptăm, formal, că „toţi oamenii sunt muritori”, în realitate ne comportăm ca şi cum această afirmaţie nu ar fi adevărată pentru că, după cum am văzut, mintea noastră nu o poate înţelege ca pe un adevăr necesar şi universal valabil.

Moartea nu derivă din conceptul vieţii şi de aceea nu se poate alcătui corect o judecată precum „tot ce se naşte moare” sau „tot ce începe sfârşeşte” pentru că îmi pot ima­gina un om născut nemuritor şi un „început fără sfârşit”. Noţiunea „viaţă” este independentă faţă de noţiunea „moarte”, dar reciproca nu este valabilă. Ca să „existe”, moartea are nevoie de viaţă, dar pentru a exista viaţa nu are nevoie de moarte. Moartea este o noţiune negativă care lasă independentă noţiunea pe care o neagă. Viaţa poate fi definită fără moarte (nu şi invers), la fel cum definiţia vederii nu are nevoie de referinţa la „nevedere”.
Tocmai pentru că conceptul vieţii nu implică (sub nicio formă) moartea, căci viaţa nu implică decât viaţa, au fost posibile toate construcţiile omului, de la religie, până la filosofie şi medicină. Pentru toate acestea (iar aici omul civilizat stă pe acelaşi plan cu omul primitiv) moartea este un accident, o întâmplare, o „boală”, un „rău” – şi nicidecum ceva necesar. De la piramide până la antibiotice tot ce a creat omul provine din această imposibilitate de a înţelege moartea, sfârşitul ca fiind o necesitate ce derivă din însăşi existenţa vieţii.

Poate că această incapacitate a raţiunii de a produce un temei necesar şi suficient pentru moarte este modul vieţii de a se perpetua în rândul fiinţelor raţionale. O fiinţă raţională pentru care moartea ar fi o necesitate logică nu ar mai putea procrea şi nici crea nimic. Moartea ar zădărnici orice efort dacă am şti că ea este finalul necesar al tuturor existenţelor şi al existenţei ca atare. Dacă am fi perfect conştienţi că cei pe care-i aducem pe lume vor sfâr­şi şi ei şi că în cele din urmă va sfârşi lumea însăşi – absolut nimic nu ne-ar mai convinge să începem ceva, oricât de mărunt, ne-am lăsa pradă unei delăsări totale pentru că ceea ce e absolut sigur că se va întâmpla este deja întâmplat. Speranţa se întemeiază pe o lipsă, pe o insuficienţă a raţiunii noastre, pe incapacitatea ei de a deriva necesitatea morţii şi a sfârşitului. Facem copii tocmai pentru că nu există nici un temei raţional că vor sfârşi şi ei, continuam să trăim şi să ne luptăm tocmai întrucât raţiunea noastră este oarbă în privinţa morţii. Voinţa noastră se întemeiază pe această orbire a raţiunii, puterea noastră ne este dată de neputinţa raţiunii de a înţelege necesitatea şi universalitatea morţii.

Imagini precum cea a „mobilului perpetuu”, a începutului fără sfârşit, a omului nemuritor sunt dovezile clare că raţiunea umană nu poate concepe moartea ca fiind universală şi necesară. Însăşi împăcarea cu moartea – proprie şi a altora – este susţinută de această imposibilitate. Mereu moartea se petrece dincolo de noi, în afara noastră, în exterior – şi ca atare nu o putem trăi niciodată pe deplin. În absenţa raţiunii întemeietoare, moartea nu poate fi „trăită”, cu adevărat, şi acesta este sensul profund al vorbei lui Epicur: „când trăiesc moartea nu există, când moartea există, eu nu mai trăiesc”. Moartea nu poate fi niciodată o „trăire” pentru că trăirea înseamnă umplerea cu conţinut empiric a unei noţiuni / idei. Or, noţiunea / ideea de moarte necesară şi universală, omul nu o are şi nu o poate avea. Epicur are dreptate împotriva lui Pascal care doar urmărind un efect stilistic putea să afirme că „omul ştie că moare”, căci prin toată viaţa şi credinţa lui a dovedit contrariul: nu doar că nu ştia că moare, dar era convins că nu va muri, că va fi veşnic viu.

Credinţa ateilor în universalitatea şi necesitatea morţii (a morţii ca sfârşit definitiv şi total al vieţii) este doar o credinţă, o alegere – bazată pe dovezi empirice – nicidecum pe raţiune. Raţiunea, şi în cazul lor, este la fel de neputincioasă în a produce temeiul necesar şi suficient al morţii. „De ce se moare?” rămâne şi în cazul lor o întrebare fără alt răspuns decât cel, tautologic, al evidenţei empirice: pentru că vedem că se moare.

Total 5 Votes
0

Contemporanul

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent cu aparițiile editoriale, inclusiv ale editurii Contemporanul, care vă pune la dispoziție un portofoliu variat de cărți de calitate, atât romane și cărți de beletristică, cât și volume de filosofie, eseu, poezie și artă.
Contemporanul promovează cultura, democrația și libertatea de exprimare.

The Contemporanul, founded in 1881, is a national journal for culture, politics and science, including reports on ongoing Romanian and international cultural, social and political events, as well as on quality books brought out by the Contemporanul Publishing in the fields of literature, philosophy, essay, poetry and art.

The Contemporanul Journal promotes culture, democracy and freedom of speech.

www.contemporanul.ro

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button