Eseu - Publicistică

Doar ce se vede…

O Românie interioară traduce, în esenţă, o utopie retorică solitară, de tip marginal sau melancolic: cum ar putea fi România politică de azi „schimbată”, dacă substanţa ei ar fi altfel de cum este în momentul de faţă – şi dacă oamenii care se înfruptă din această „substanţă” ar fi mai puţin primitivi şi mai puţin gregari de cum sunt acum şi apar la televizor.

Sociologul VASILE SEBASTIAN DÂNCU (O Românie interioară, Ed. Eikon, Cluj-⁠Napoca, 2013, 433 p.) e un nabab al ţinutului în care locuiesc. Ne-⁠am întâlnit în redacţia Pieţii literare, apoi drumul meu a continuat pe orizontală, în timp ce al lui a luat-⁠o, ameţitor, în sus. PSD-⁠ist inteligent şi cultivat, a dat partidului spoiala de intelectualitate de care el avea nevoie, plus câteva sondaje bine ţintite, despre care americanii spun, eufemistic, că sunt biased. Fost vicepreşedinte al partidului, a intrat în conflict cu Iliescu, despre care a afirmat în repetate rânduri – teza e reiterată şi în volumul de faţă – că şi-⁠a păstrat puterea cu preţul unui partid „slab”, „neliber”. Fost ministru al propagandei, i s-⁠a reproşat că are cinismul lui Goebbels, dublat de o adaptabilitate ieşită din comun, uneori abilă, alteori suicidară. Ceea ce-⁠l caracteriza era superioara capacitate a sintezei şi directeţea în exprimarea ei, asimilată de către români artei de a da cu bâta-⁠n baltă. Dâncu a mers, de regulă, pe mâna sincerităţii învăluitoare, spunându-⁠le „colegilor” că politica e nu numai sentiment, ci şi ştiinţă; devine de înţeles, aşadar, bucuria pe care au resimţit-⁠o „colegii” atunci când a fost licenţiat din funcţiile de partid, volumul de acum confirmând şi faptul că unele persoane din el (în special Ponta, partener de pingpong) l-⁠au atras mai mult decât instituţia ca atare.

Bun profesor de sociologie la UBB (într-⁠o adversitate declarată faţă de Marga), s-⁠a mutat la Bucureşti cu catedra şi a construit, colateral, mult şi temeinic: Metro Media Transilvania, mai întâi (în 1994), apoi IRES-⁠ul (Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie), şi-⁠n cele din urmă Transilvania Media Group (împreună cu Ioan Rus şi Pászkány Árpád, patronul CFR-⁠ului clujean), cu televiziune şi organe de presă. Cea mai substanţială dintre cărţile sale, Comunicare simbolică (2009) e demult un manual estudiantin de referinţă; Mitologii, fantasme şi idolatrie (2011) construieşte în marginea vieţii politice româneşti, pe când Poveştile, viaţa şi moartea (2013, tot la Eikon) decantează, chiar prin titlu, o surprinzătoare obsesie thanatică, de care nici România interioară nu duce lipsă. O personalitate duală, aşadar, construită ca o nucă: miez moale, în esenţă ţărănesc-⁠sentimental (tată tandru, amator de fotbal, de reuniuni nostalgice şi de „camaraderie”) şi o coajă tare, inflexibilă, făcută să răzbească.

O Românie interioară traduce, în esenţă, o utopie retorică solitară, de tip marginal sau melancolic: cum ar putea fi România politică de azi „schimbată”, dacă substanţa ei ar fi altfel de cum este în momentul de faţă – dancu-copşi dacă oamenii care se înfruptă din această „substanţă” ar fi mai puţin primitivi şi mai puţin gregari de cum sunt acum şi apar la televizor. Există mai multe „euri” în carte: unul este eul politic al participantului la deciziile din spatele uşilor închise, altul e eul său ţărănesc, sentimental, originar, doritor de „bine”, mai e eul religios (strâns legat de cel de-⁠al doilea), însă, deasupra lor şi dincolo de ele este un eu intelectual ultragiat, care le coordonează pe celelalte şi cu care ele intră nu o dată în conflict. Emoţional – spun numeroase reflecţii din O Românie interioară (carte de publicistică, din perioada 2011 – 2013, cu multe texte publicate de către autor pe blogul său personal, deci „incandescente”) – derapajele României coruptocratice de azi pot fi explicate, dacă ţinem cont de faptul că ne aflăm în stadiul unei acumulări primitive a capitalului, care suceşte multe minţi perverse şi-⁠i deselectează pe cei curaţi, estompând moralitatea în competiţia inegală cu raptul. Intelectual, însă, nu poţi să fii decât siderat, inteligenţa analitică a lui Dâncu fiind, în majoritatea cazurilor, un reflex al intelectualismului său ultragiat. Nimic nu e coerent în România de azi, spune sociologul: opţiunile electoratului sunt haotice, imprevizibile, politicienii iau decizii „la cald”, opuse bunului-⁠simţ sau logicii, cifrele statistice dau ecuaţii iraţionale, poporul român e necuantificabil ideologic sau electoral, „planificarea socială şi politică la noi e primitivă”, clasa politică interesată şi venală fiind expresia unei „selecţii naturale într-⁠o ambuscadă în care oamenii se calcă în picioare, se lovesc nemilos pe la spate sau se urcă pe cadavre pentru a ajunge cât mai sus”, uitând apoi să „adune morţii”.

Considerat „ideolog” de serviciu al PSD-⁠ului şi „mare manipulator”, Dâncu complexează prin anvergură teoretică şi inteligenţă, servite câteodată piperat, aşa cum îi stă bine unui ardelean iute (adică atipic). Admonestările „miticilor” nu întârzie să apară: Năstase îi spune că nu este bun politician, Ponta că face eforturi serioase pentru a împiedica partidul să nu îl linşeze. La schimb cu aceste amabilităţi, VSD spune ce crede: că lui Ion Iliescu (preşedinte în trei rânduri) i-⁠a lipsit „legitimitatea tehnocratică” reală, că „sunt[em] victime ale decalajului […] continuu faţă de istoria Europei”, că USL-⁠ul s-⁠a constituit, ca alianţă politică, „prea devreme”, Crin Antonescu urmând să devină o „povară” pentru Ponta, sau că, dacă ar trebui să „fim realişti, dacă am fi oameni normali, nu am mai avea cum să dormim noaptea de îngrijorare. Suntem într-⁠o fundătură a istoriei şi noi dormim…” Pasaje sau concepte incomode apar peste tot: Dâncu reia termenul de „rurbanitate” lansat de către Ioan Aluaş, pentru a explica psihozele sătenilor de primă generaţie urcaţi în apartamentele din oraş (şi care decid, în cele mai dese cazuri, atât urna, cât şi conservatorismul inerţial al majorităţii, numit, câteodată, antieuropenism), spune, foarte corect şi foarte lucid (vexând un foarte persistent „idol al tribului”) că „poveştile despre democraţia [noastră] interbelică sunt absolut false, sunt mituri sinistre” (nu poţi construi o tradiţie democratică în doar 20 de ani în care au fost 38 de guverne şi care s-⁠au sfârşit în dictatură), sau că şi „xenofilia” noastră investiţională are particularităţile ei „balcanice”: „nici vorbă, îi primim cu pâine şi sare [pe investitorii străini], dar suntem foarte atenţi [doar] la buzunarul lor”, nu şi la regulile economice de tip democratic pe care le reprezintă. Consecinţa e că ei fug de noi, la prima ocazie: Nokia se retrage de la Cluj, Renault ameninţă că se mută cu Dacia în Maroc, consultanţii politici americani angajaţi de partide se retrag la prima contuzie, motivând că „nu înţeleg” ce se întâmplă. (E drept că şi noi am găsit cu ce să ne mândrim văzând degringolada: se numeşte „originalitate”.)

Toate textele de meditaţie personală ale lui Vasile Sebastian Dâncu analizează lucid negativitatea de moment a României, societatea confuză din interiorul şi haosul controlat al politicienilor care profită hoţeşte; autorul e un intelectual critic neconcesiv, din categoria acelora care ştiu că şi-⁠au câştigat dreptul de a gândi sau vorbi liber, dar oferă puţine soluţii concrete, rama lor categorială fiind, în general, retorică sau idealistă. Invitaţia – reiterată – de a „schimba” România rămâne vagă, nepragmatică. „Pentru noi, ceilalţi – scrie bloggerul în finalul unui text care vorbeşte despre acerba „luptă pentru ciolan” din politica românească – există o singură formă de salvare: o formă de înţelepciune a mulţimilor, despre care se spune că face ca oamenii să nu dea puterea celor care şi-⁠o doresc prea mult.” Personal, această delimitare („noi, ceilalţi”) mi se pare niţel ipocrită, atâta vreme cât ai fost factor decizional în guvern, eşti „camarad” cu Ponta şi n-⁠ai putut urni căruţa din glod, s-⁠o ia înspre bine. La fel de înduioşătoare este şi „calea inimii” recomandată ca soluţie politică (!) unei Românii în derivă: „Calea inimii este ultima şansă, este născută din disperare şi din frica pentru viitorul copiilor tăi, nu nume şi prenume, nu al copiilor în general.” Citesc paginile înfiorate dedicate Mitropolitului Bartolomeu (măcar Dâncu spune, foarte sincer, că admiraţia lui tardivă s-⁠a născut din corectarea unui dezacord iniţial), dar nu pot uita semeţia cu care Părintele a condus procesiunea împotriva greco-⁠catolicilor, din centrul Clujului, scindând apoi, instituţional-⁠religios, Ardealul. În multe locuri, în analizele sociologului sunt doar jumătăţi de adevăruri: restul trebuie pus de către noi.

Înjumătăţirea vine din utopie: eul utopic al intelectualului Dâncu îl mistifică pe celălalt, pragmatic. „Eşti foarte puternic – scrie el ca o „reţetă” a politicianului ideal – când reuşeşti să aduci alături de tine ceea ce are mai bun o societate, intelectualitatea, oamenii creativi…”. Pe pagina imediat anterioară, el vorbeşte de elitism ca soluţie socio-⁠politică: „Convingerea că o populaţie care nu este inspirată de o elită este manipulabilă şi nu va sprijini deloc la modernizare este o formă de luciditate pe care poţi s-⁠o accepţi doar dacă eşti un actor politic puternic.” Intelectualul frustrat din mine tresare solidar citind pasajele, dar raţiunea mă desumflă imediat atunci când mă gândesc la „elita” pe care viaţa publică românească a reuşit s-⁠o genereze în ultimul sfert de secol. Strict statistic, cel mai mediatizat om din România ultimilor zece ani este Gigi Becali, fost reprezentant al României în Parlamentul European, coleg cu Corneliu Vadim Tudor. Dâncu mărturiseşte, între altele, că are un „caiet” special dedicat lui Dan Diaconescu”, pe care-⁠l urmăreşte cu „o curiozitate bolnavă”. Toate speranţele se spulberă ca pleava în faţa unor asemenea evidenţe.

Am rămas cu mai multe nemulţumiri în urma cărţii. Prima derivă din lipsa de profunzime a analizelor: Dâncu scrie „ce se vede”, ce vedem noi toţi (adică o retorică uşor dezabuzată), interpretările sale neavând anvergura intelectuală care să le împingă înspre fineţe. Impresia mea a fost că şi-⁠a reprimat speculaţiile, una singură rămânând, la pag. 19, ca sursă de inspiraţie fiind citat Maffesoli: „…trecem la o altă paradigmă, la o altă manieră de a fi împreună, trecem de la un inconştient colectiv dominat de triada muncă – raţiune – viitor […], spre o epocă dionisiacă, dominată de triada vis – imaginar – fantasmă…”. Reprimarea anvergurii speculative e o concesie făcută cititorului mediu (sunt texte de blog), dar aici e o problemă paradoxală „de rating”, pe care o împărtăşeşc şi televiziunile: din dorinţa de a deveni din ce în ce mai accesibile, ele îşi reduc premeditat standardul intelectual, construind o Românie din ce în ce mai gregară, de subdezvoltată.

Pasajul anterior explică, în parte, şi opţiunea mea pentru titlul acestei cronici. Mai e şi o a doua cauză: Vasile Sebastian Dâncu este un insider al politicii active româneşti din ultimele decenii, dar se încăpăţânează să gloseze pe marginea ei ca un outsider. Dezimplicarea e, fireşte, premeditată. Din toată cartea de aproape 450 de pagini (încheiată cu un caiet liniat unde putem scrie fiecare!), cititorul nu va afla nici un detaliu de culise, nimic motivaţional, revelatoriu, care să fi fost accesibil doar insiderului. Lipsa unei pregătiri psihologice sau psihanalitice îşi spune, aici, cuvântul: aflăm, din carte, doar ce se vede, empiricul spectacular pe care-⁠l putem urmări şi atunci când pornim televizorul, lăsându-⁠l masochist pe posturile autohtone. M-⁠am aşteptat la ceva mai mult…

Un ultim cuvânt i se cuvine Editurii Eikon: ca de atâtea ori în ultimii ani, şi acest volum este o bijuterie editorială, de o frumuseţe şi eleganţă tulburătoare!

Total 0 Votes
0

Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul de eseuri Grădina magistrului Thomas.

A mai publicat: Xenograme (1997), Visul lupului de stepă (1999), De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul (2001), Opoziţii constructive (2002), Matei Călinescu. Monografie (2003), Cercul de graţie (2003), Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic (2003), Mitologie generală I. (2004), Despre Thomas Mann şi alte eseuri (2005), O carte pe săptămână (2007), Pornind de la Nietzsche (2010), Existenţa diafană (2011), Homo brucans şi alte eseuri (2011).

A coordonat volumele colective Experienţa externă (1999), respectiv Ion Pop – şapte decenii de melancolie şi literatură (2011) şi a realizat câteva traduceri.

Este membru al Uniunii Scriitorilor.

A colaborat la numeroase volume colective, printre care: Dicţionarul Scriitorilor Români (DSR, I-IV), Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români (DESR), Dicţionar Analitic de Opere Literare Româneşti (I-IV), World Novel Compendium, I-II (Facts on File, New York, 2008).

Bursier multiplu al Colegiului Noua Europă din Bucureşti, a beneficiat de stagii de pregătire în Marea Britanie (Oxford, 1999), Statele Unite şi India: bursier Fulbright în 1992, la Indiana University, Bloomington; visiting fellow la New York, Columbia University, respectiv la Institute for Psychohistory (1997, 1999, 2000), la University of North Carolina, Chapel Hill (2001), Jawaharlal Nehru University din New Delhi (Institute of Advanced Study, 2009) şi Universidad de Granada (2012). Incadrarea de baza: prof. univ. dr, Univ. Babes-Bolyai Cluj-N, Facultatea de Litere, Departamentul de Lit Comparata. Publică frecvent în Contemporanul/Ideea Europeană.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button