În această cheie, ultimele sale texte din antologia de bilanţ, Arca (1979), în care se salvează, conform sugestiei din titlu, tot ceea ce este de salvat, au un caracter testamentar. Ele încheie cumva afacerea poetului cu poezia
Sinteza acestor procedee, a discursului esenţializat şi a celui epic, cu posibilităţi alegorice, piesa-cheie a în-
tregii opere ursachiene, de la care pornind se poate aşeza în algoritm hermeneu
tic întregul, o reprezintă Poemul de purpură. Nu întâmplător, autorul, deloc modest şi pe bună dreptate (nici o operă mare nu iese din modestie! Până şi modestia proverbială a lui Mircea Ivănescu era semnul unui uriaş orgoliu creator!), îşi manifesta, într-un interviu din 1992, încrederea în acest text: „Poemul de purpură nu-l voi putea depăşi niciodată. Este o realizare de seamă a limbii române, aşa cum au remarcat toţi criticii care au scris despre mine.” Alcătuit din nouă părţi, poemul reia temele, stilistica, lexicul, recuzita volumelor anterioare şi le orientează către viitoarele variaţiuni. În fond, Mihai Ursachi scrie acelaşi poem de la un capăt la altul al operei sale. În textul acesta îşi interpretează propria poezie, şi-o explică, îşi etalează posibilităţile, îşi rezumă maniera şi în acelaşi timp îşi justifică manierismul consubstanţial. Fireşte, e vorba tot de o ars poetica extinsă, cu precizarea că poezia este concepută nu ca artefact artistic, ci ca discurs întemeietor de lumi. De aici nesfârşitele praguri pe care e nevoită să le treacă, pentru a ajunge în miezul înţelegerii. Sau al neînţelegerii, tot una. Poetul este, în această logică, un sacerdot, iar poezia o incantaţie:
Cu nemărginită cunoaştere-a mărginirii,
fără durere şi fără beţia
ferice a celor înstăpâniţi amăgirii,
sufletul meu se apropie astăzi de tine, o,
înmiresmat habitaclu al desăvârşirii.
A şti înseamnă a avea luciditatea imposibilităţii de a şti până la capăt; a cunoaşte înseamnă a fi conştient de caracterul de nesuspendat al tainei, a avea modestia fremătătoare a neofitului. Cel care ştie este cel care ştie că nu ştie şi că nu poate şti. Poezia nu este altceva decât discurs revelat:
Ci netulburat, ca o stană de smalţ în pustie,
sufletul meu stă acum înaintea
detunăturii de aur. Primeşte
ceva ce nu ştii ce este, atotştiutorule.
Merindea aceasta atât de fierbinte, de fragedă,
o, tu, orbitoare prăpastie.
Evident, textul are încărcătura rostirii profetice; poetul este cel ales, care invocă transcendenţa, în căutarea unui mesaj sublim. Doar că acest mesaj de provenienţă divină nu este accesibil. Calea către el depinde de o hermeneutică corectă; arbitrarul, hazardul, „inspiraţia” nu au ce căuta aici (ispiraţia, în sensul orginar, da!). Înţelegerea nu înseamnă şi clasare, închiderea într-o categorie definitiv rezolvată, smulgerea misterului. Poezia, concepută la modul mistic, ca discurs revelat, nu îşi epuizează niciodată mesajul:
Totul e scris
cu litere grele de aur, pe purpură groasă.
Semne anume au fost născocie, spre-a nu fi
nicicând înţelese.
Poetul este, deci, numai custodele mesajului divin, calitatea care îi dă nobleţe (purpura îl face, ca pe împăraţii bizantini, locţiitorul zeului pe pământ). Urmează o poveste despre viaţă, moarte, iubire, o poveste omenească, cu slăbiciuni şi stângăcii asumate firesc: când vorbeşte în nume propriu, poetul nu mai este un om inspirat, ci un banal muritor, care se poate cel mult teme de moarte şi de absenţa harului. Singura lui posibilitate este să imite creaţiile anterioare, să încerce să instaureze ceva din magia cântecului originar, acea care făcea legătura cu zeii. Puritatea muzicală a universului este o temă recurentă la Mihai Ursachi (ea apare în Missa Solemnis, de pildă). Însă ceea ce mai poate face poetul este să fie mereu pregătit. La pândă, în permanentă încordare. Partea a şaptea a Poemului de purpură, intituală Confesiunea autorului. Slăbiciunea sa în faţa lumii, a trecerii vremii şi a Poemului de purpură este memorabilă: poetul e mai prejos de poem. Poemul nu este creaţia poetului. Acesta nu îi aparţine, ci reprezintă idealul căruia autorul îi slujeşte. El este dogma pe care preotul slab o oficiază, fără să o poată nuanţa.
Acesta e autorul; el duce pe umăr un crin ca pe-o
puşcă.
Astfel înarmat, tot ce există îl muşcă.
Adeseori spune:
„O, slăbiciune,
numele tău este artă.”
Fiind deci atât de ridicul şi slab, întreprinderea lui
e deşartă,
întocmai ca a zidarului, fratele său,
care a vrut să clădească o piramidă’n Ţicău.
Dar mai cu seamă,
ora îi este târzie, şi mult îi e teamă
că vremea nu’i pe măsura uneltelor sale
modeste.
Deci plin de mâhnire el vă propune această
poveste:
Povestea nici nu mai contează. E o alegorie oarecare, urmată de un poem al mântuirii realului prin transfigurare poetică, până la distilarea sa într-o formă purificată: „Universul tot e un crin”. Poetul este expus agresiunii universului material: el se înarmează, dar nu din intenţia de a se debarasa de această violenţă. Tocmai sensibilitatea sa exorbitantă îl face capabil să perceapă semnele divine, chiar dacă acceptă distribuţia într-un rol ridicol, în logica obişnuită. De aici înainte, crinul şi roza devin simboluri recurente în poezia lui Mihai Ursachi, ca simptom al tinderii sale către puritate.
Un text-capodoperă este şi Instauratio noctis. Tot ceea ce ar putea folosi drept model decupat dintr-o realitate concretă este prompt abandonat, dispreţuitor discreditat prin ataşarea unor epitete care mută ceea ce s-ar fi putut închega într-un piesaj înregistrat ca atare sau filtrat prin subiectivitatea celui ce contemplă, într-un registru diafan, spiritual:
Soarele mistic apune în ceţuri.
Imaginea sfântă şi clară s-a şters
Pe pajişti creşteau spirituale nutreţuri
O pată de sânge în Univers.
Imaginea sfântă şi clară s-a şters.
Prima observaţie: din poem s-a absorbit instanţa enunţatoare, subiectul poeziei. Din acest punct de vedere (dar nu numai), el tinde către purificarea de orice dâră limitat-umană, contiguă, apropiindu-se de Ion Barbu (autor cu care are mai multe în comun decât s-a spus până acum). Textul nu mai este un pastel, adică o reconstrucţie subiectivă a unui peisaj. În poezia lui Mihai Ursachi nu mai e loc de subiectivitate arbitrară, ci de consecvenţa cu unele principii „esoterice”, a căror exigenţă garantează poezia:
Şi nici singurătate şi nici împărtăşire
în noaptea revolută nu’şi află stăruinţă,
doar pierderea adâncă de sine şi de ştire,
statornică uitare şi lipsă de voiţă.
Pe pajişti creşteau spirituale nutreţuri.
Se remarcă, în ultimele volume ale lui Mihai Ursachi, un ataşament dramatic faţă de rolul sacerdotal, dar în aceeaşi măsură semnele lucidităţii faţă de imaginea histrionică provocată de această ipostază. Cu toate neajunsurile sale, ea este însă singura metodă capabilă să slujească până la capăt poezia, înţeleasă şi, mai ales, asumată ca discurs inspirat, magic, divin. Nu poezia s-a degradat, vremurile s-au stricat, „ora e târzie”, oamenii nu mai sunt capabili să sesizeze sacrul şi iau în râs ceea ce nu pricep. De aceea, poetul este, obligatoriu, şi un bufon, un nebun, un ciudat, un proscris. Şi trebuie să-şi poarte, cu mândrie şi, de ce nu?, cu aroganţă ironică această plagă socială. Poezia lui Mihai Ursachi de după Marea înfăţişare este semnul unei crize, al unei disperări, al unei rătăciri a sensului. Dacă salvarea nu mai vine din poezie, atunci ea nu mai e de aşteptat de niciunde. Dacă poezia nu mai „sfâşie spornic”, dacă nu mai consumă, nici nu mai regenerează. Şi atunci devine inutilă.
În această cheie, ultimele sale texte din antologia de bilanţ, Arca (1979), în care se salvează, conform sugestiei din titlu, tot ceea ce este de salvat, au un caracter testamentar. Ele încheie cumva afacerea poetului cu poezia. Exilul său nu a fost unul strict politic, ci, interpretat astfel, integrat operei sale, unul artistic: poetul a fugit din propria operă, de propria operă. Ajuns la capătul unei experienţe, el a realizat că nu se mai puteau ridica piramide în mahalaua Ţicău; altfel spus, că rolul de sacerdot s-a încheiat. Şi altul nu era pe măsura sa. Ceea ce a mai scris Mihai Ursachi după aceea este irelevant în comparaţie cu opera sa dinainte. A făcut-o, de altfel, fără tragere de inimă, a vorbit, după reîntoarcerea în ţară, în numele marii sale opere inspirate. Aceea dintre 1970 şi 1979.
Magia şi alcoolul este o capodoperă testamentară. În pofida aparenţelor, nu e o confesiune, ci o mărturie de credinţă, în numele unui adevăr grav, făcută de un iniţiat care a încercat mai multe căi de acces către lumea esenţelor şi a găsit salvarea prin poezie:
Magia şi alcoolul vieaţa’mi guvernează,
pe care-am început-o studiind filosofia,
anatomia, dreptul şi vai, teologia,
dar negăsind în ele nici linişte nici bază.
Sacrificai Venerei şi-am zis: oricum o fi ea,
sublimă ori sordidă, în trupu’i se ascunde
misterul fără nume şi copasele’i fecunde
în spasmul ca o moarte conferă veşnicia.
Imperialul spirit mă are’n a sa pază
şi nici o cunoştinţă’i egală cu beţia
şi tainica lucrare în nopţile de groază.
Tărâm fără’ndoială aflat-am, şi cutează
mereu rătăcitorul pe căile profunde:
„Am aurum non vulgi, leonem, poezia.”
Poemul este concluzia unei opere, momentul de bilanţ. E un text care închide, care epuizează o vocaţie, nu unul care să deschidă către alte experimente livreşti. De la acest nivel, poezia este supremul experiment ontologic, care nu doar că precede şi anunţă moartea, ci o egalează în intensitate, ca supremă cunoaştere. Poezia nu mai este, pentru Mihai Ursachi, un joc livresc, un act cultural, ci o soluţie radicală de mântuire, de a împinge lucrurile până la marginea înţelegerii, a trăirii plenare.
Acelaşi sens îl are şi Autoportret-ul final:
O, dacă după moarte
s’ ar putea scrie versuri
visez
să fi murit
mai înainte de a
se naşte Universul.
Viaţa este poezie sau nu este nimic! Dacă nu tinde către puritatea imponderabilă a nefiinţei, accesibilă doar prin intermediul poeziei, mai tranşant spus: dacă nu devine text – viaţa nu are sens.
