Contemporanul » Eseu - Publicistică » Vasile Muscă: Naşterea filosofiei eline

Vasile Muscă: Naşterea filosofiei eline

Prima temă de dispută între mit şi raţiune va constitui chiar obiectul principal al filosofiei presocratice: natura. Dintr-⁠o preocupare a mitului, natura a trezit interesul filosofiei nou născute

Să prezentăm mai de aproape câteva dintre ideile lui J.-⁠P. Vernant privind trecerea de la mit la raţiune, care a dus la naşterea filosofiei ca prima şi cea mai înaltă încorporare a Raţiunii omeneşti. Vom face trimitere la două dintre lucrările sale fundamentale – Les Origines de la pensée grecque şi Mythe et pensée chez les Grecs. Études de psychologie historique.

În primul rând, J.-⁠P. Vernant contestă că în procesul despre care am vorbit şi l-⁠am înfăţişat până acum s-⁠a născut Raţiunea. O raţiune omenească universală, aceeaşi oriunde şi oricând, permanent identică cu sine în spaţiu şi timp, nu întâlnim nicăieri în realitate. Ea a existat doar ca un vis hrănit de iluziile şi speranţele pe care le-⁠a împărtăşit secolul al XVIII-⁠lea al luminilor. Filosofia s-⁠a născut în cadrul unui proces istoric care a provocat o adevărată mutaţie mentală. „Această mutaţie mentală este strâns legată de transformările ce se produc între secolele al VII-⁠lea şi al VI-⁠lea, la toate nivelurile societăţilor greceşti: în instituţiile politice ale Cetăţii, în domeniul juridic, în viaţa economică, în domeniul monetar.” J.-⁠P. Vernant introduce în discuţie ideea importantă că Raţiunea s-⁠a născut ca raţiune greacă şi ca un specific grec al ei este, prin origine şi natură, socială. Între Raţiune şi filosofie ca cea mai directă expresie a Raţiunii se interpune experienţa mijlocitoare a Cetăţii greceşti. Raţiunea nu s-⁠a născut dată de o revelaţie a Absolutului, printr-⁠o „imaculată concepţie” (F. M. Cornford), ci ca raţiune greacă legată de la debutul ei de structurile sociale şi mentale care au caracterizat Cetatea greacă. „Raţiunea greacă este aceea care permite să se acţioneze în mod pozitiv, lucid şi metodic asupra oamenilor şi nu are menirea de a transforma natura. În limitele ca şi în descoperirile sale, ea se arată a fi cu adevărat o fiică a Cetăţii.” După toate aparenţele, în Milet, la sfârşitul secolului al VI-⁠lea î. Hr., s-⁠a produs, în plan intelectual, un adevărat miracol. Conţinutul acestui „miracol grec” a constituit ceva ca un tunet venit din senin, care a anunţat dintr-⁠odată furtuna. „Coborând din ceruri pe pământ – este vorba de raţiune şi încorporarea ei, filosofia – aceasta ar fi răsărit pentru prima oară în Milet, apărând astfel pe scena istoriei, iar lumina sa, revelată de acum înainte, ca şi cum i-⁠ar fi dat vederea umanităţii oarbe, ar fi călăuzit neîncetat progresele cunoaşterii”. Din această perspectivă J.-⁠P. Vernant apreciază şi ştiinţa milesienilor care nu este – „o întrupare în timp a unei raţiuni atemporale. Şcoala din Milet nu a asistat la naşterea Raţiunii, ci ea a construit o Raţiune, o primă formă de raţionalitate.” S-⁠a inaugurat cu aceasta un drum nou în istorie. Cum spunea J. Burnet, el nu trebuie decât urmat. Ne putem întreba pe bună dreptate cui îi aparţine marele merit: celor care au găsit acest drum – cei trei milesieni – pentru că l-⁠au inaugurat (începutul inaugural ca replică la sfârşitul inaugural al lui Heidegger) sau nouă, posteritatea grecilor, care am decis să-⁠l urmăm?

Demonstraţiile pe care îşi sprijină J.-⁠P. Vernant analizele şi afirmaţiile pornesc de la un fapt real impus de observaţia istorică: legătura strânsă dintre două procese care s-⁠au derulat concomitent, dar care nu au rămas strict paralele, indiferente, fără a se influenţa reciproc: apariţia cetăţii şi naşterea filosofiei. Dimpotrivă, în evoluţia lor cele două s-⁠au întrepătruns pe spaţii întinse, desfăşurările din viaţa social politică a cetăţii au oferit material concret pentru demersurile teoretice ale filosofiei (de la sofişti la Aristotel). Dar şi invers, gândirea filosofică a prescris linii de evoluţie viitoare formelor din cetate. În interpretările oferite de J.-⁠P. Vernant, raţiunea greacă s-⁠a născut în şi este orientată către sfera politicului „Raţiunea s-⁠a exprimat, s-⁠a constituit şi s-⁠a format, în Grecia, mai întâi pe plan politic”. „Raţiunea greacă s-⁠a format mai curând în cadrul relaţiilor dintre oameni decât în cadrul relaţiilor dintre oameni şi lucruri.” Orientată preponderent către sfera politicului, amenajarea cetăţii, care trebuie înzestrată cu legile cele mai bune, intră primordial în sarcina raţiunii. Legile lui Platon dovedesc convingător aceasta. Prin acţiunea acestor legi viaţa socială se transformă din haos şi dezordine în ordine, devine polis, un adevărat cosmos social. Aceasta, în timp ce raţiunea modernă în urma mutaţiilor de mentalitate care s-⁠au produs, dar şi ale altora din plan socio-politic, este orientată către sfera naturii. Unirea dintre experienţă şi matematică a ridicat cunoaşterea naturii la nivelul celei mai înalte ştiinţe. Misiunea filosofiei antice, născută în acest condiţii, a fost aceea de a aşeza viaţa politică a Cetăţii sub emblema raţiunii. Viaţa politică, cum aprecia şi Aristotel, constituie treapta cea mai înaltă a activităţii omului; ea este lupta de opinii, argumentare şi contra-⁠argumentare, recurs la demonstraţie, apel la raţiune. Pentru o fiinţă raţională, aşa cum concepe omul filosofia greacă, există o singură formă de constrângere, a cărei putere este însă irezistibilă, cea a demonstraţiei logice. Ea duce la evidenţe raţionale ce nu pot fi respinse, irefutabile. Omul nu se defineşte doar ca „zoon politikon”, ci datorită politicii, în aceeaşi măsură, şi ca „animal logic”. Născută astfel în leagănul politicii şi al cetăţii, grija filosofiei va fi aceea de a nu se transforma totuşi în politică, de a-⁠şi cuceri autonomia faţă de politică devenind independentă. Pentru aceasta vor lupta Heraclit şi Parmenide, dar mai ales acesta din urmă, oferind filosofiei un obiect propriu – fiinţa – şi o metodă proprie – dezbaterea dialectică. Ele, acestea două, îi vor garanta specificul. De timpuriu Nietzsche a intuit fundalul mitic pe care se proiectează concepţia vechiului polis, dar şi legătura strânsă dintre noul polis, preconizat de Platon şi generaţia sa, şi mit. „Cum a fost oare posibil ca Thales să se elibereze de mit? Thales ca om de stat? Aici trebuie să se fi petrecut ceva. Dacă polis-⁠ul a fost focarul voinţei helenice şi s-⁠ar fi întemeiat pe mit, atunci renunţarea la mit înseamnă renunţarea la vechiul concept al cetăţii. Acum, ştim că Thales a propus crearea unei federaţii a cetăţilor, a polis-⁠urilor, dar nu a avut succes; el a eşuat în faţa vechii concepţii mitice a polis-⁠ului. În acelaşi timp el a simţit însă imensa primejdie care ameninţa Grecia dacă această forţă izolatoare a mitului cetăţii ar fi menţinut cetăţile despărţite. Într-⁠adevăr, dacă Thales şi-⁠ar fi realizat federaţia cetăţilor pe care o propusese, Grecia ar fi fost cruţată de războaiele medice şi prin aceasta şi de victoria atenienilor şi hegemonia lor. Toţi filosofii mai vechi s-⁠au străduit să obţină o asemenea schimbare a conceptului de polis şi crearea unei conştiinţe pan-helenice. Heraclit pare chiar să fi demolat bariera dintre barbari şi heleni, pentru a crea o mai mare libertate şi a face să evolueze vechile concepţii înguste. El gândeşte o ordine universală care să fie dincolo şi mai presus de cea helenică.”

Prima temă de dispută între mit şi raţiune va constitui chiar obiectul principal al filosofiei presocratice: natura. Dintr-⁠o preocupare a mitului, natura a trezit interesul filosofiei nou născute. Există însă o deosebire radicală între mit şi filosofie în felul de a trata problema naturii.

Mitul promovează o explicaţie, în principiu, finalistă a naturii. Aceasta constituie câmpul de acţiune al unor forţe care nu sunt nici de factură obiectivă şi nici nu se manifestă sub îndrumarea unor legi universale, ci ca efecte ale unei voinţe subiective, a unor zei – forţe pozitive sau demoni, forţe negative/ forţe pozitive, daimonice sau negative. „Acest principiu constituie sursa de lumină care se revarsă treptat asupra totalităţii fiinţei – iar, în afara acesteia, mitul nu dispune de nici o altă posibilitate de a înţelege lumea.” În opoziţie cu formula promovată de mit, cea a raţionalităţii greceşti se identifică cu cauzalitatea. A cunoaşte înseamnă a detecta cauza pentru care ceva există în ideea conform căreia totul are o cauză, o raţiune de a fi. Integrarea în lanţul unei scheme genetive constituie esenţa raţionalităţii de tip grecesc. Formula leibniziană a principiului raţiunii suficient nu se abate în mod esenţial de la acest principiu: totul are în mod necesar o cauză care îl explică. Nimic nu s-⁠a născut întâmplător, ci ca urmare a acţiunii unei cauze necesare, integrat ca o verigă într-⁠un lanţ cauzal. Asupra acestei formule de raţionalitate mai apasă de la distanţă în timp, cu tot prestigiul ei, problema mitică a originilor. O consecinţă a acestei aşezări a explicaţiei naturii în regimul raţional al cauzalităţii este desfiinţarea minunilor ca apariţii fără cauză. Orice fenomen particular, pentru a fi înţeles, este plasat în cadrul necesar oferit de ideea cursului general regulat al naturii. Cum preciza E. Cassirer: „a înţelege” un proces nu înseamnă nimic altceva decât a-⁠l raporta la anumite condiţii generale.

La începuturile gândirii raţionale problema originilor a fost comună mitului şi filosofiei. Dar, cum a dovedit acelaşi Cassirer, la începuturile gândirii raţionale greceşti, întrebarea privind originile din cosmogoniile mistice se detaşează de fundalul mitic prin „asocierea” cu problema „elementelor fiinţei”. „Arché” în noul său sens filosofic, acela de „principiu” înseamnă de atunci ambele: atât „origine”, cât şi „element”. Pentru primul filosof grec, Tales din Milet, lumea a luat naştere din principiul ei prim, apa, dar aceasta nu mai reprezintă ca în mit doar apa originară, încărcată de virtuţi magice (a putea scoate din sânul ei şirul infinit al existenţei fizice fără a se putea epuiza vreodată), ci şi substanţa actuală a realităţii în materialitatea sa. Pasul făcut înainte de filosofie în raport cu mitul este enorm, deşi, la prima vedere, nu pare astfel – „deşi această constituţie (a realităţii – N. B.) – scrie E. Cassirer – este mai întâi căutată, într-⁠o materie originară concretă, totuşi conceptul de element suferă o asemenea deplasare, încât locul concepţiei fizice despre lume este luat de perspectiva matematică, iar odată cu ea, de forma fundamentală a analizei matematice.”

Împlinirea acestui efort de cunoaştere constituie un fapt extraordinar: apariţia conceptului de cosmos ca realitate fizico-⁠matematică constituită din configuraţii spaţiale şi mişcări regulate în conformitate cu acţiunea unor legi generale şi necesare. Este tocmai definiţia pe care Kant o va da naturii în dependenţă de acţiunea unor legi necesare universale – „Totul în natură, atât în lumea fără viaţă, cât şi în cea vie, se petrece după reguli, chiar dacă noi nu le cunoaştem întotdeauna. În general, natura întreagă nu este nimic altceva decât o înlănţuire de fenomene supusă regulilor şi nicăieri nu există vreo neregularitate. Când credem să fi găsit aşa ceva, atunci nu putem spune decât că regulile respective nu ne sunt cunoscute.”

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Vasile Musca

vasile.musca@contemporanul.ro'
Vasile Muscă (n. 1 iunie 1944, Dudeștii Vechi, jud. Timiș) este un om de cultură și filosof român, profesor univesitar la Facultatea de Istorie și Filosofie Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, șef al Catedrei de Istoria filosofiei antice și medievale. Titlul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest