Contemporanul » Eseu - Publicistică » Unchiul Dorofei

Unchiul Dorofei

V‑am povestit vreodată cum am ratat să‑l cunosc pe Ceauşescu, trimis în zonă să oprească răzmeriţa de la Văcăreni? Istorie adevărată, nu poveşti…

Ploua de două zile aproape fără oprire, iar cerul opac nu ne lăsa nicio speranţă că vremea se va îndrepta prea curând. Când am plecat, prognoza ne arăta pe zona de sud‑est „parţial însorit” şi câteva „duşuri răzleţe” noaptea, dar, odată ajunşi la Tulcea, deasupra noastră au început să se înfăşoare funii groase de nori negri, aduse de un vânt rece ca de sfârşit de noiembrie. Eram abia în mijlocul primei luni de toamnă, perioadă numai bună pentru un pescuit la somn sau la crap, iar noi părăsiserăm Bucureştiul în speranţa unei săptămâni de linişte şi uitare. Nici n‑am apucat bine să ne aşezăm în barca trimisă de Petru Arghir, gazda noastră de la Chilia Veche, că rafale grele au început să lovească cu putere foliile laterale translucide, formând pârâiaşe subţiri şi dese ca o pânză continuă de păianjen, care se modifica în fiecare secundă. Eram trupă serioasă, cu Zadu Postache, Doru Barac şi Marin Babanu, toţi gata să ne luăm în lansete cu mustăcioşii capitali pe care îi visam la orice plecare în Deltă, dar se părea că păşisem greşit. Am trecut din mână în mână o sticlă de vinars adusă de Zadu din rezervele strategice, mereu inepuizabile când venea vorba despre ieşiri la pescuit, şi ne‑am aprins fiecare câte o ţigară. Aşa, viitorul se distingea parcă nu atât de întunecat, iar peretele de apă părea că se subţiază. Era doar o iluzie. O perioadă am băut şi am fumat privind perdeaua de stropi mari. Până la pensiune aveam de mers maxim o oră şi jumătate, timp în care, de obicei, admiram peisajul şi ne lăudam cu capturile trecute, dar mai ales viitoare. Când discuţiile lâncezeau, intervenea subtil inepuizabilul Dorofei, barcagiul nostru şi prietenul de‑o viaţă al lui Petru. Tipul ăsta, de cum te cunoştea, îţi spunea direct: „Pe mine să nu te prind că mă domneşti, că te ia mama lu’ proces‑verbal; io‑s, simplu, Dorofei sau unchiu’.” Rotofei, chel, cu doar un brâu de păr alb care îi lega o ureche de cealaltă şi cu faţa de un nefiresc roz‑aprins, mereu zâmbitor şi jovial, era o sursă de poveşti fără sfârşit, pe care le împărtăşea tuturor, chiar dacă, uneori, turiştii ar fi preferat să descopere Delta în linişte. Intraserăm de ceva timp pe braţul Sulina şi, acoperiţi de plumburiul cerului, corăbiile noastre începuseră să ia apă sub loviturile potopului, aşa că, decât să le admirăm cum se îneacă în tăcere, am zis că poate ne mai înveselim cu istoriile lui Dorofei.

– Şi, unchiule, ce mai faci, ce mai zici?

Atât i‑a trebuit ca să‑şi ia viteză.

– Băi băieţi, mi‑era dor de voi. Tare m‑am bucurat aseară când m‑a chemat Petru şi mi‑a zis că trebuie să vin azi să vă iau. Uite, cum necum, s‑a dus un an de când n‑aţi mai trecut pe la noi. Aşa fuge timpul, de nici nu‑ţi dai seama. Parcă mai ieri eram baistruc[1] şi acum mă uit că am o nepoată domnişorică. Ce vremuri, ce amintiri… V‑am povestit vreodată cum am ratat să‑l cunosc pe Ceauşescu, trimis în zonă să oprească răzmeriţa de la Văcăreni? Istorie adevărată, nu poveşti… În 1958, în iarnă, eram în clasa a cincea, abia reveniserăm din vacanţa de sărbători, şi într‑o luni ne‑a anunţat dirigintele că a doua zi eram obligaţi să venim cu o jumătate de oră înainte de începerea orelor. Urma să se facă un careu cu toţi elevii, iar directoarea avea să ne spună ceva foarte important. Marţi la şapte şi jumătate eram aliniaţi regulamentar într‑un ger de crăpau cataroaiele[2] şi aşteptam în linişte să auzim vestea cea mare. Ceauşescu, pe vremea aia şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei şi adjunct al Ministrului Forţelor Armate, se zicea că va face o vizită de o săptămână în zonă şi alesese să treacă şi pe la şcoala noastră. Nu ştiam atunci cine e, dar faptul că venea la noi cineva important de la Bucureşti ne‑a impresionat. După o asemenea veste nimănui nu i‑a mai stat gândul la ore, iar eu abia aşteptam să se termine, ca să plec şi să le povestesc părinţilor. De bucuros ce eram, am ţinut‑o într‑o fugă până acasă, mai bine zis până în colţul uliţei unde locuiam atunci. Exact când luam curba, a ieşit din curte tanti Kvita, împingând pe drum sania de fier cu care căra butelia de gaz. Am încercat să mă feresc, am alunecat pe gheaţă şi în cădere am lovit în plin marginea de fier cu piciorul drept. M‑am prăvălit urlând de durere. Mă pricopsisem cu o rană deschisă pe tibie de toată frumuseţea. Au sărit imediat vecinele, m‑au spălat cu apă rece, m‑au pansat cu nişte cârpe curate şi m‑au pus într‑o harabă[3], ca să mă ducă la dispensar. Acolo, asistentele mi‑au curăţat rana, m‑au bandajat şi urmau să mă vaccineze antitetanos. Când am auzit că sunt obligat la repaus total minim zece zile, am început să bocesc de se rupea cămaşa pe mine. La un moment dat apare un felcer[4], mă bate uşor pe spate şi îmi şopteşte la ureche: gata, ajunge, linişteşte‑te, ţi‑au făcut calmantul, în câteva clipe o să‑ţi treacă. M‑am şters pe faţă cu palma şi cu capul lăsat în jos abia am reuşit să îngaim printre sughiţuri: „Nu mă mai doare, dar plâng că acum nu o să‑l mai văd pe tovarăşul de la Bucureşti.”

– Şi, uite‑aşa, unchiule, ai ratat să‑l cunoşti pe Ceaşcă şi să devii vedetă locală. Doru râdea cu poftă, aşa cum o făcea de fiecare dată când găsea un motiv cât de mic. Dacă dădea noroc cu tine nu te mai spălai pe mâini o lună…

– Stai, Doruleţ, povestea nu se opreşte aici, că vizita nu era chiar ce credeam noi. În ziua aia am rămas internat, ca să fiu sub observaţie. Vestea accidentului s‑a dus, au aflat şi părinţii mei de la un vecin care i‑a anunţat pe fiecare, dar la mine au ajuns spre seară, după ce s‑au întors de la muncă. Mama, ca toate mamele, m‑a întrebat cum mă simt, m‑a pupat, m‑a mângâiat şi mi‑a promis că nu se culcă până nu îmi face o învârtită[5] cu mere, preferata mea. Tata s‑a oprit în uşă, sprijinit de tocul de lemn, şi acolo a rămas. Cu mâinile în buzunar, privea în gol şi muşchii maxilarelor i se strângeau ritmic. Era nervos, dar eu nu înţelegeam de ce. Fusese un simplu accident în care nimeni nu avea nicio vină. Buzele începuseră să i se mişte într‑un murmur continuu, din care distingeam cuvinte pe care nu le mai auzisem niciodată la el, altfel un om destul de slobod la gură. După câteva minute şi‑a dres glasul cât să‑i atragă atenţia mamei, a făcut un gest scurt din cap, s‑a întors cu spatele şi a plecat. Am aflat pe urmă că n‑a închis ochii toată noaptea. S‑a foit ce s‑a foit în pat, după care s‑a dat jos şi a stat în bucătărie până dimineaţă, fumând ţigară de la ţigară. De fapt, el era de ceva timp nervos, pentru că se dusese vorba că la frati‑su în comună, la Văcăreni, asta e undeva cam la şaizeci de kilometri de Tulcea, lângă Măcin, de aproape două săptămâni ţăranii se răsculaseră împotriva colectivizării. Ăsta era motivul real pentru care se anunţase Ceauşescu pe aici. Fusese trimis să potolească răzmeriţa cu orice preţ. Câteva zile mai târziu am auzit cum au decurs ostilităţile. A venit la Primărie, în faţa căreia stăteau ţăranii cu iabale[6], cu topoare, cu ghioage, însoţit de două sute de securişti înarmaţi, şi i‑a ameninţat că‑i împuşcă dacă nu pleacă acasă imediat. A scos pistolul, le‑a strigat soldaţilor să se aşeze în dispozitiv de tragere şi a început să‑i înjure pe săteni ca la uşa cortului. În câteva minute oamenii au plecat la casele lor, iar a doua zi au fost toţi arestaţi şi dintre cei prezenţi au condamnat şapteşpe, printre care şi pe Nicu, unchi‑miu.

– Halal revoluţie. Doru îşi aprinse o ţigară şi îi dădu un cot lui Marin. Zi, Babane, ce caterincă proastă, scoate piticul ăla de Ceaşcă un revolver şi gata, au făcut toţi pe ei de frică…

– Da, ştiu, nepoate, că la vorbe mari nu te întrece nimeni. Dorofei slăbi acceleraţia şi începu să vireze uşor spre stânga. Erau vremuri crunte, dementul ăla împuşcase oameni cu mâna lui cu nici trei luni înainte, la Vadu Roşca, în Vrancea, au fost atunci nouă morţi şi aproape cincizeci de răniţi. Când auzi de asemenea grozăvie şi ai familie acasă, parcă nu‑ţi mai vine să faci pe eroul. În fine, nu trebuie să‑i judecăm noi pe niciunul, că‑i judecă Dumnezeu. Dreptate s‑a făcut, până la urmă, că Ceauşescu a murit, cu mâinile legate la spate, aşa cum l‑au blestemat ţăranii ăia moldoveni. Şalupa încetini şi se apropie de pontonul metalic, de jur împrejurul căruia erau legate cauciucuri vechi. Gata cu poveştile, că am ajuns. Mai staţi câteva secunde să leg parâmele, după care luaţi‑o voi înainte, ca de obicei, şi aduc eu cu Iaşco bagajele.

M‑am ridicat de pe banchetă, am scuturat de câteva ori din picioare ca să‑mi treacă amorţeala, mi‑am fixat bine gluga şi, când am trecut pe lângă el, l‑am bătut uşor pe spate.

– N‑am ştiut de istoria asta şi e prima dată când ne povesteşti ceva trist. Oricum, timpul a trecut, aşa, ca într‑o clipire. Mulţumim frumos pentru tot.

– Luciane, viaţa nu e făcută numai momente hazlii, se mai întâmplă şi lucruri nenorocite. Să fiţi voi sănătoşi, să ne vedem mereu cu bine şi, dacă mai pe seară îţi prisoseşte un păhărel de palincă, să fie primit, îl beau cu plăcere.

Ne‑am luat camerele în primire, eu cu Zadu într‑o dublă, la parter, Doru şi Marin vizavi, am făcut câte un duş, după care ne‑am reunit în salon, în jurul unei mese rotunde de zece persoane. Acolo ne punea de fiecare dată Petru, când nu era pensiunea plină, aşa cum se întâmpla şi acum. A apărut imediat ducând un platou cu icre de crap, chifteluţe de ştiucă, stavrid marinat pe pat de morcov şi ţelină date pe răzătoarea mare, aşezate lângă felii subţiri de scrumbie afumată dosite între solzi de ceapă roşie.

– Asta e doar de bun venit, nu vă săturaţi cu antreurile că avem treabă multă. Imediat o să vă încălziţi cu un storceag de morun, iar la felul doi am o surpriză de proporţii.

Nu‑mi era foarte foame şi, cum nu voiam să fumez în timp ce celorlalţi li se băteau turcii la gură, m‑am dus pe terasă. Imediat mi s‑a alăturat şi Petru, ţinând în mână două ţoiuri pline.

– Uite ce culoare are, zici că‑i aur, rachiu de prună curat, uitat în butoi de dud minim cinci ani. Mi l‑a adus luna trecută un client din Baia Mare, e ceva cu totul special.

Am sorbit încet, am înghiţit şi în doar câteva secunde o căldură aromată mi‑a cuprins tot corpul.

– E marfă de calitate, nu glumă.

– Ţi‑am zis eu? Zicea omul că e din stocul lui personal, din care nu dă decât la prietenii buni.

– Cum ţi‑a mers vara asta?

– A fost bine, nu mă plâng. Ca întotdeauna, era loc şi de mai bine, dar se anunţă toamnă lungă, aşa că o să mai fie treabă, mai ales când o să se lase frigul şi o să apară ştiucarii. Acum sunt puţin cam prins, că am început să pun conservele şi mă duc toată ziua pe la schit, la Sfântul Atanasie, că de acolo, de la călugări, iau legumele. Sunt crescute doar cu bălegar, ce să‑ţi zic, o bunătate. Ăştia au nişte pământ pe care îl lucrează ca acum o sută de ani, că n‑au habar de azot şi alte prostii d‑astea chimice.

– N‑am mai auzit de schitul ăsta, pe unde e?

– Turiştii îl ştiu ca Mănăstirea Stipoc, e pe grind, cam la zece kilometri de aici, la mijlocul distanţei dintre noi şi Mila 23. Sunt acolo câţiva călugări moldoveni de stil vechi ortodox, stilişti le zice, iar biserica lor e făcută în întregime din lemn. Mergem mâine s‑o vedeţi, dacă se face frumos afară, că merită, iar acum, că încă e înconjurată de flori şi verdeaţă, e o nebunie. M‑am împrietenit acum ceva vreme cu călugărul Gherontie, un bănăţean molcom cu suflet mare cât toată Delta, şi cu el am făcut o înţelegere, mai mult pe bază de troc, eu le aduc peşte, în principal, plus ce mai au nevoie de pe la Tulcea, şi ei îmi dau din legumele pe care le cultivă. Nu‑s făţoase, că, na, natura nu e perfectă, dar au gustul de pe vremea bunicilor, sunt bio cum s‑ar zice în limbajul modern, iar turiştii asta caută. Şi cum eu sunt înnebunit după reţete vechi, mai stau cu Gherontie seara la un pahar de vin călugăresc – că în spate s‑au grijit popii să pună nişte zeci de stânjeni de viţă‑de‑vie – şi‑l mai trag de limbă, că se pricepe foarte bine să cânte la oale. De la el am aflat reţeta‑surpriză pe care v‑am pregătit‑o azi pentru felul doi.

■ Fragment

Note:
[1] baistruc – copil, în sens general năzdrăvan, poznaş
[2] cataroaie – pietre
[3] harabă – căruţă mai mare
[4] felcer – medic la sat
[5] învârtită – plăcintă
[6] iabale – furci din lemn

Teodor Hossu‑Longin

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest