Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » Un mitograf al erotismului

Un mitograf al erotismului

Acest veritabil mitograf al erotismului – mytographos erotikus, cum l‑ar fi definit grecii –, care este scriitorul francez Michel Tournier, a basculat în beletristica românească concepte tabu atât prin definire, cât mai ales prin reprezentare literară; e unul dintre puţinele domenii care te pot sprijini în tentativa de iniţiere (indiferent de domeniu).

Michel Tournier apare ca un iniţiat în întregul resorturilor umane, dezghiocând din crepusculul fiecărui simţ ascuns o realitate vie, adesea violentă în aparenţă, dar a cărei adâncă semnificaţie s‑a rătăcit prin angrenajele milenare ale evoluţiei umane. Acest demers nu este o prezentare cronologică a operelor literare, ci o privire inversată. Prin defalcarea mitologiilor din multitudinea operelor sale – fiecare roman, nuvelă sau povestire, ascunde prin simbolul ce ar trebui neapărat decodificat, altfel citeşti în zadar – întâlneşti câte o trăsătură străveche, milenaristă, pierdută cu mult timp în urma sa de om, dar care este uneori trăită în sau de subconştient.

Privind în ansamblu opera sa – ne limităm, din nefericire, la ceea ce s‑a tradus în limba română –, ne întrebăm ce suntem şi cine suntem. Să ne gândim la un început; la acel început repovestit într‑o sumedenie de feluri şi redefinit prin variate sintagme. Nu imaginea vie şi corporală a androginului ne‑o oferă Michel Tournier, ci dilema perpetuă a acestuia, a cărei răscolire ne mai tulbură, bărbaţi sau femei fiind deopotrivă; acel Adam care „în acelaşi timp avea poftă să se culce, să se fecundeze şi să aibă copii”. Dincolo de metaforă se află simbolul ascuns. Adam, văzând‑o pe Eva adormită – om pe care Iehova „l‑a numit femeie”, a exclamat în inocenţa sa (şi azi adesea expresiv masculină prin resorturile ignoranţei): „Ce frumos sunt!”; „Ce frumoasă e!” l‑a corectat Iehova (Familia Adam, volumul Piticul Roşu, Editura Univers, 1999).

 

Căutările milenare ale lui Adam

 

Dilemele fără răspuns ale lui Adam faţă de „jumătatea sa”, care nu mai era el, ci era un altul, dar nu ca el, s‑au prăbuşit în căutări cu finalităţi, ale căror prezenţe fascinează. În evoluţia sa, bărbatul se află într‑o căutare permanentă care, în funcţie de reuşite sau eşecuri, îşi adaugă straturi de refulări, frământări neîncercate pe deplin, frustrări trăite de‑a valma sau fragmentar din lipsa curajului. Băieţelul este măcinat perpetuu de fraza „ai să pricepi mai târziu”, frază misterioasă care te basculează spre iniţiere (Tupik, volumul Piticul Roşu, ibidem). Consistenţa eşecurilor sau a reuşitelor prost înţelese sau necodificate poate exploda în toate variabilele obsesiilor sexuale (vezi nuvela Piticul Roşu); predispunerea către o cosmicitate erotică prepuberală a unora (vezi Regele Arinilor, Editura Univers, 1996), sau de la sinuoasa creştere sub atingerea caldă a mănuşilor mamei „din piele de căprioară neagră, suple şi călduţe ca nişte piei vii abia jupuite” (Tupik, Piticul Roşu), la maturizarea atingerilor prin rafinarea simţurilor şi a predispunerilor erotice, ale căror ultimă expresie este fetişistul. Pentru acesta, „un om gol este o larvă fără demnitate, fără funcţie, fără un loc în societate. Goliciunea este mai rea decât indecenţa, e bestială”, pe când „hainele sunt sufletul omenesc” (Fetişistul. Un act pentru un bărbat singur, volumul Piticul Roşu).

Fetişistul îşi înlocuieşte jumătatea sa prin accesoriile acesteia. Nu are îndrăzneala să treacă dincolo de ele. Se opreşte la căldura molatecă şi mirosurile care dau senzaţia atingerii corporale, rămase în hainele celuilalt. Aceasta este pentru el prezenţa feminină. O prezenţă redusă la „două şcoli: strâmtul, (care) desigur, se rulează pe forme şi în acelaşi timp le întăreşte. Dar n‑are imaginaţie. E mut. E sec, laconic, uscat şi autoritar. Pe când largul, nedefinitul te face să visezi. E vorbăreţ, improvizează permanent, te pofteşte să pui mâna”.

Căutările lui Adam nu s‑au oprit aici, iar una dintre finalităţile cele mai cunoscute este manipularea sexului. Potrivit lui Tournier, „obiectul sexual furnizat de creier şi încarnat de mână poate să intre în concurenţă cu acelaşi obiect – real de data asta – şi să‑l întreacă. Omul care se masturbează visând la un partener va fi deranjat de sosirea acelui partener şi va prefera să se întoarcă la visurile sale, trădându‑l astfel chiar cu propria lui imagine” (Meteorii, Editura Univers, 1995). Trădarea dispare în momentul în care această operaţie este dedicată partenerului sau partenerei „care se poate găsi departe” şi, astfel, „prestaţia imaginaţiei este personalizantă”.

Să nu‑l uităm pe acel Robinson imaginar, din Vineri sau limburile Pacificului (Editura Univers, 1998; dar şi retroversiunea din Vineri sau viaţa sălbatică, Editura Univers, 1999), care se identifică erotic cu insula adoptivă. Pentru Robinson – în a cărui iniţiere erotică insula joacă rolul celuilalt, devenind pe negândite jumătatea sa – „era un sentiment pe care nu‑l mai încercase niciodată cu această intensitate, chiar mergând cu picioarele goale pe plajă… Prezenţa aproape carnală a insulei lipite de el îl încălzea, îl emoţiona. Glia asta care‑l înfăşura era goală. Se lăsă şi el gol. Cu braţele‑n cruce, cu pântecele palpitând, îmbrăţişa din toate puterile acest mare corp tehnic, ars toată ziua de soare şi care’mprăştia o sudoare mirosind a mosc în aerul mai răcoros al serii. Chipul lui încordat scormonea iarba pînă la rădăcină, iar gura lui suflă fierbinte în plin humus. (…) Cât de strâns amestecate erau viaţa şi moartea, înţelept contopite la acest nivel elementar!” (Vineri sau limburile Pacificului, Editura Univers, 1997)

 

Fratele „meteoric”

 

Adam nu a intuit însă faptul că, prin mijlocirea Evei, ar fi putut să dea naştere la o rezolvare dilemei sale, a celuilalt ca el, fratele geamăn. Mitul gemelităţii este abordat din perspective diverse, fiecare cu profunzimea ei. Şi de această dată, teama adamitică în regăsirea celuilalt se face simţită. Gemenii sunt o identitate comună, dar acest lucru îi şi desparte. În romanul Meteorii, unul trădează, nereuşind să‑şi decodifice simbolul – devine un heterosexual convins, neîmplinit – pe când fratele său geamăn este mereu în căutarea lui pentru a‑l ajuta să se înţeleagă pe sine, pe de o parte, iar pe de altă parte, să cunoască câştigul faptului că nu are neajunsul de a fi ne‑pereche: „Eu eram menit să păzesc celula gemelară. Mi‑am trădat vocaţia. Tu ai fugit de o simbioză care nu era dragoste, ci asuprire. Cei ne‑pereche îşi făceau semne ca să te seducă. Cel mai puternic dintre ei te‑a ridicat în braţe din fundul unui cazan de vrăjitoare… (…) Ai primit un botez de bâlci. De atunci ai fost destinat fugii. Denise Malacanthe şi apoi Sophie n‑au făcut decât să‑ţi încurajeze această dezertare”.

Gemenii se nasc în „lumea Căpcăunilor” care voiau să‑i devoreze. Ei singuri erau o prezenţă a liniştii şi înţelegerii încă din pântecul matern. Asta deoarece, cei ne‑pereche, îşi devoraseră fratele geamăn într‑o confruntare tăcută şi nebănuită a fetuşilor: „Orice om are la început un frate geamăn. Orice femeie poartă în sânul ei doi copii. Dar cel mai puternic nu îngăduie prezenţa unui frate cu care trebuie să împartă totul. El îl sugrumă în pântecele mamei şi după ce l‑a sugrumat, îl mănâncă, apoi vine singur pe lume, mânjit de această crimă originară, condamnat la singurătate şi trădat de stigmatul taliei sale monstruoase. (…) Şi aceşti căpcăuni, care au declanşat prin fratricidul lor originar această cascadă de violenţe şi crime numită istorie, rătăcesc prin lume, beţi de singurătate şi remuşcări. Noi singuri, ascultă‑mă, suntem nevinovaţi”.

Oamenii „ne‑pereche” nu se regăsesc pe deplin în faţa celuilalt pe care îl aleg, fie bărbat sau femeie. Aceasta să fie perpetua căutare adamitică şi neînţelegerea sensului pe care l‑a dat exclamarea: „Ce frumos sunt!” fără să fie înţeleasă rectificarea: „Ce frumoasă e!”, pe care Iehova a lăsat‑o neexplicată, necodificată, tocmai pentru ca Adam să se iniţieze în această taină în lunga sa evoluţie marcată de căutări eşuate în finalităţi, nebănuite înaintea Evei? În măsura în care această iniţiere era desăvârşită, omul şi‑ar fi găsit împlinirea. Până atunci însă, „omul ne‑pereche care este în căutarea de sine nu găseşte decât frânturi ale personalităţii sale, fâşii ale eului său, fragmente informe ale acestei făpturi enigmatice, centrul obscur şi impenetrabil al lumii. Căci oglinzile nu‑i aruncă decât o imagine încremenită şi inversată, fotografiile sunt şi mai mincinoase, mărturiile pe care le aude sunt deformate de iubire, de ură sau interes. Eu, dimpotrivă, dispun de o imagine a mea vie şi absolut veridică, (…) de o cheie care îmi deschide fără nici o rezistenţă inima, mintea şi sexul. Această imagine, această cheie eşti tu, fratele meu asemenea” (Meteorii). Mesajul „omului ne‑pereche” este o trimitere clară la mitul adamitic, al neînţelegerii lui Adam faţă de Eva, care nu era el, ci altcineva.

■ Scriitor, istoric, publicist şi editor

Adrian Majuru

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Majuru

Adrian Majuru, istoric, eseist, scriitor și editor roman. S-a născut la București, în data de 19 decembrie 1968. Absolvent al Liceului „Zoia Komsodemianskaya” (astăzi Colegiul Național Școala Centrală, 1989) și al Facultății de Istorie a Universității București. (1997) Debut editorial [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest