Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » Un atac la adresa fibrei cultural‑spirituale a naţiunii române

Un atac la adresa fibrei cultural‑spirituale a naţiunii române

Cu ani în urmă, l‑am auzit pe Constantin Noica formulându‑şi temerea că abandonul cultural poate sfârşi, încă în mileniul nostru, dacă nu vor fi înghiţite şi ultimele insule spirituale, prin reinventarea alfabetului

Nu este dificil de sesizat că, în întregul ei, problematica pusă în discuţie de Ion Simuţ nu vizează doar „accidentul” curriculei ori al unui manual, al uneia sau alteia din clasele gimnaziale, nici chiar al unei anume repoziţionări a unui mai amplu segment educaţional. Fără a dramatiza lucrurile şi în absenţa oricărei coloraturi politice, nu ne putem interzice, totuşi, gândul că n‑ar fi prea mult spus dacă înţelegem situaţia de fapt ca un atac, conştient sau nu, dar cu suficientă vizibilitate, la adresa fibrei cultural‑spirituale a naţiunii noastre (dacă mai are vreo semnificaţie şi acest cuvânt). Nu trebuie să fii nici sociolog, nici specialist în comunicare, nici politolog sau psiholog, pentru a‑ţi da seama că planşa educaţională pe care o avem acum în faţă nu poate fi acoperită doar strict disciplinar, la limita unor specializări ce ar rezona cu nivelul actual al dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei. Nu întâmplător citim, astăzi, texte care aduc în discuţie ritmurile a‑culturale ale prezentului, dacă nu chiar anti‑culturale, moment care nu poate fi înţeles decât dacă pătrundem în adevărul, ilustrat istoric nu o dată, că destinul unei ţări, al unui popor este condiţionat de prezenţa sau absenţa „omului cultural” (formulă tautologică, în fond, dar necesară într‑un timp al superficiilor şi al improvizaţiilor).

De fapt, ne putem chiar întreba dacă nu cumva până şi noţiunea de „cultură”, de fiecare dată când este utilizată în scrisul ori vorbirea de toate zilele, mai are acoperirea de sens adecvată, din moment ce am „industrializat‑o” numind‑o (cum alt­fel decât anglicizat!?) entertainment. Adică distracţie facilă în toate componentele sale. Numim „spectacol”, bunăoară, ba îi mai adăugăm şi determinativul „teatral”, atât o demonstraţie stradală de mers pe catalige, cât şi un mai mult sau mai puţin firav „joc de artificii”. În schimb, pe scenele teatrelor asistăm, nu o dată, la prelucrarea, până la nerecunoaştere, a textelor dramatice, înţelegând că mai ales tinerii interpreţi n‑au avut prilejul să urmeze un curs de dicţie, preferând – sau urmând indicaţiile regizorale – zgomotul verbal şi consumul de energie fizică. Îi oferim privitorului şi cititorului „cultura” sexului şi a violenţei ori difuzăm „cultură” muzicală în ambalaj de manele. Ne bucurăm, naiv, că politicul nu se mai amestecă în cultură, dar îl ascultăm pe cutare politician cerând scoaterea din programa şcolară a Mioriţei fiindcă propagă… fatalismul. Aproape că îţi vine să spui „Înapoi la şcoală!” – dacă… dacă n‑ai ştii că îndemnul aproape nu mai are niciun rost.

Dar ştim încă, deşi mai mult teoretic, că educaţia începe în familie, imediat continuată, complementar, în sala de clasă. Doar că, aşa cum constată şi Ion Simuţ, dacă părinţii au parcurs acelaşi traseu educaţional care stă în faţa copilului, ne dăm seama că „seria” începe să se împlinească în armonie… generaţionistă. Senzaţia este că, pe toate treptele învăţământului, situaţia a ajuns la scadenţă: au exista voci care au susţinut că, atât prima încercare de modernizare a domeniului de după ‘89, făcută în grabă şi mai mult cu entuziasm decât cu luciditate, în absenţa unei viziuni unitare şi cu perspectivă pe termen lung, cât şi „reformele” periodice au răspuns doar conjuncturilor şi diverselor ambiţii ministeriale, fără a urmări un gradient bine alcătuit al obiectivelor şi al mijloacelor. Or, s‑a ştiut şi atunci, se ştie şi acum, că aforismul cinic de altădată, „scopul scuză mijloacele”, a înlocuit tiparul originar care pornea din constatarea că „scopul defineşte şi consacră mijloacele”, banală în fond, dar vitală atunci când suntem puşi în faţa întrebării: Ce fel de fiinţă, ce fel de om dorim să obţinem după trecerea sa prin creuzetul învăţământului?

Tendinţa pare a fi de a scoate din efigia celor 12 clase ale şcolii preuniversitare determinativul „cultură generală” pentru a se ancora într‑o „tehnicitate” care, chiar dacă apropiată de nivelul la zi al ştiinţelor „exacte”, reduce profilul respectivului învăţământ la grafica unuia „profesional”. Ţinta este departe de ceea ce ar trebui să fie „omul cultural”, „fiinţa gânditoare” în sfere largi, capabilă să înţeleagă, să simtă şi să trăiască realitatea deopotrivă pe pragul fictiv‑imaginativ şi pe cel non‑fictiv, adecvat raţional‑experimental. Avem în vedere, aici, acea personalitate complexă care poate primi atât ecoul constructului artistic, cât şi pe cel emis în planul coborârii savante în cuantic, fiindcă umanitatea se defineşte întotdeauna prin conjugarea ambelor. Este totodată şi regula cunoaşterii multiple, cea de sine şi a celuilalt, a celor palpabile şi a celor indefinite ori doar mediate, a celor din jur şi a celor gândite/intuite, mergând fie de la simplu la complex, fie invers, prin deconstrucţie. Nu ne putem câştiga identitatea decât armonizând întregul cu partea, având acces la straturile istoriei lumii şi ale locului unde ne aflăm, la geografia terei şi a spaţiului ce ne este dat, adică să devenim conştienţi de nelimitata diversitate care ne cuprinde.

Oprindu‑ne doar la limbă şi la literatură, sintagmă nedislocată, nespartă până în prezent, consecinţele radierii din ce în ce mai aplicate din programa învăţământului şi a manualelor şcolare a acestora, ca şi desprinderea lor din unitatea funciară încep a se măsura în ceea ce se numeşte „analfabetism funcţional”. Alt­fel spus, ne aflăm într‑un stadiu opac, eufemistic prins în definirea sa ca intelectualitate mai mult decât precară. Poate, într‑adevăr, unele defecţiuni nu sunt evidente la nivel preşcolar şi „primar”, ci îndeosebi – cum constată şi Ion Simuţ – începând cu cel gimnazial. Nu întâmplător, mai multe facultăţi de litere au fost nevoite să introducă, în anul întâi de studii, un soi de curs (ori măcar de seminar), ciudat la acest nivel, de scriere şi formulare corecte. Le‑am zis „defecţiuni”, dar realitatea ne arată, concret, nişte impardonabile, enorme goluri, şi ne îndoim că soluţia ar veni din extinderea orelor de teoria comunicării ori din informaţional, ştiut fiind că ne aflăm, de fapt, în faţa unui instinct întărit, în cazul limbii natale, prin funcţia „naturală” a unei prestaţii sociale sprijinite nu prin excursuri semi‑filosofice, semi‑sociologice sau semi‑psihologice, ci prin buna cunoaştere a limbii, prin exerciţiul cotidian şi prin lectură (finalizată şi prin acordurile comentariului).

Ni se pare aproape de grotesc a detalia, acum, la început de mileniul III, cu privire la consecinţele caracteriale, la cele marcând nuanţarea, elasticitatea şi adâncimea gândirii şi a intuiţiei, la expresivitatea ca deschidere amplă şi complexă a comunicării între oameni, la corecta integrare civic‑morale, la creşterea conştiinţei de sine, la armonizarea relaţiilor sociale şi la prezenţa matură şi armonică în peisaj internaţional – care se datorează familiarizării cu istoria şi cu literatura atât ale spaţiului propriu, cât şi ale celui mondial. Altitudinea cunoaşterii unei limbi, fie aceasta cea nativă, fie oricare alta, şi efectul de adâncime şi de durată nu se măsoară în superficiile comunicării banale, conjuncturale, ci cu precădere şi esenţial ca înscriere pe registrul superior al cuprinderii culturii şi spiritualităţii ca partituri semnificative ale existenţialului ca atare. Dacă nu e necesară ca acoperind o „noutate” primită în spaţiul tău originar, inflaţia de vocabule din alte limbi e doar un indice al snobismului şi al deficitului intelectual (lucru bine ştiut şi acesta). Şi mai gravă este deprecierea propriei limbi, a enormului piedestal de cultură şi spiritualitate pe care ea s‑a ridicat în timp, fiindcă instrumentarea „tehnică”, de bază în zona relaţiilor de producţie, lasă loc întrebării dacă nu cumva tindem să ne dizolvăm ca naţiune, acceptându‑ne „calitatea” de ofertanţi de forţă de muncă pentru alte spaţii. Nu de izolaţionism, oricum inadmisibil şi păgubos, e vorba, ci de „clişeul” (cum îl mai numesc unii dintre noi) demnităţii atât individuale, cât şi colective, de măsura maladivă, nejustificată prin nimic, a autoumilinţei. De aceea uităm, printre altele, că în orice limbă, nu doar într‑a noastră, cuvântul „recomandare” (utilizat în varii împrejurări şi de diferite comisii şi comitete de pe alte meridiane) nu este deloc sinonim cu „obligaţie”.

Cu ani în urmă, l‑am auzit pe Constantin Noica formulându‑şi temerea că abandonul cultural poate sfârşi, încă în mileniul nostru, dacă nu vor fi înghiţite şi ultimele insule spirituale, prin reinventarea alfabetului. Continuate, marginalizarea şi, apoi, suprimarea culturii generale din şcoală vor mai avea în perspectivă cândva, poate în secolul următor, şansa de a spera în apariţia unui alt Spiru Haret, ca iniţiator al unui nou învăţământ.

Mircea Braga

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Braga

Mircea Braga, profesor universitar, critic şi istoric literar născut în data de 28 august 1938 la Sibiu. Studii: Liceul „Gh. Lazăr”, Sibiu, 1955; Facultatea de Filologie, Univ. „Babeş-Bolyai”, Cluj, 1960; doctor în filologie din 1984, cu teza V. Voiculescu. Studiu [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now