În iureșul revoluționar al anului 1990 am publicat în România literară un text despre necesitatea desființării inspectoratelor școlare județene, în contextul unei discuții mai largi referitoare la reorganizarea instituțiilor noastre inerte, parazitare. Știam bine fenomenul, atât direct, ca fost profesor de școală generală, cât și indirect, prin intermediul numeroaselor cunoștințe pe care le mai păstrasem prin învățământ, în mintea cărora inspectoratele au reprezentat dintotdeauna pârghia de putere intermediară, suficientă sieși și coruptă, prin care orice inovație locală din mediul școlar ajungea să fie mecanic strangulată, redusă la neant, eventual ridiculizată. De sus în jos privind lucrurile, mecanismul nu se schimba defel, rolul lor fiind acela de a preschimba în mărunțiș birocratic tot ce se abătea de la sfânta limbă de lemn a înțelegerii tradiționale. Ca universitar, aveam să particip, ulterior, la numeroase concursuri de titularizare pe post. Mi‑a fost dat, la un moment dat, să fac echipă cu una dintre fostele noastre studente, cățărată foarte sus în ierarhia școlară a județului unde avea loc concursul. Fusese bună, chiar ambițioasă în facultate, apreciată pentru voința ei de construcție intelectuală, finalizată cu publicarea câtorva lucrări în presă. Am fost siderat să constat că, în deceniul scurs de la licență, ea și‑a pierdut complet orice brumă de creativitate, depunctând sistematic, cu un cinism inflexibil, încrâncenat, toate lucrările care dovedeau personalitate. Am întrebat‑o de ce face asta. Fiindcă nu poți intra cu așa ceva la clasă – mi‑a răspuns ea placid. – Acolo e nevoie de oameni pe care să‑i înțeleagă și cei mai nepregătiți dintre elevi. Norma o reprezintă minimul, nu relieful.
Romanul hibrid Transfer, al lui Andrei Mocuța (Ed. Humanitas, București, 2023), are ca ramă‑pretext un moment autobiografic traumatic al naratorului, care, după „zece ani de predat la școli de la marginea lumii” (și a țării, fiindcă el locuiește taman la Curtici, în județul Arad), cei zece ani fiind descriși, măcar parțial, într‑o carte anterioară, intitulată Literatura (2015), decide să solicite un transfer la o școală mai acătării, intrând fără voia lui într‑un labirint kafkian de tip birocratic, declanșat de două dintre inspectoarele de la Resurse Umane, Pârjol și Pândaru (nume gorgonice, desigur), care întreprind toate demersurile absurde pentru a‑l declasifica pe candidat în competiția la care dosarul său obținuse cel mai mare punctaj și pentru a o promova pe post pe o concurentă apărută cam din senin. Pus pe drumurile Aradului pentru a obține, contracronometru, documente despre care, în cele din urmă, cele două zgripțuroaice spun că sunt inutile, petentul‑narator intră într‑o serie de bucle temporale și spațiale imprevizibile, menirea asociațiilor livrești și a amintirilor de familie, cărora li se adaugă o surprinzător de lungă întrevedere (dacă ne gândim la contextul temporal presant al momentului) cu ultimul poet boem al orașului fiind aceea de a exorciza cultural trauma provocată de cele două inspectoare și de a o de‑realiza prin inserția în textura romanului a temei faliilor temporale juxtapuse, preluate din Matrix și din serialul de mare succes Twin Peaks, în spiritul cărora Mocuța își trăiește cotidian viața și își compune, mai mult tehnic decât spontan, cărțile. Obsesia realității schizofrenice („scrisul e o formă de schizofrenie acceptabilă în plan social”, îl citează el pe Doctorow) se dovedește a fi atât de puternică în existența sa, încât, chiar recent, el a gândit și a coordonat o „antologie de poezie română contemporană” tematizată, intitulată Ecouri din pădurea întunecată: evadări în Twin Peaks (Ed. Tracus Arte), în care sunt selectate poeme scrise de treizeci de autori. În treacăt fie spus, Transfer are 48 de microcapitole, tot atâtea câte însumează și episoadele succesivelor serii Twin Peaks. Firește, el nu întârzie să se confeseze că nu e nimic dinadins, că așa a fost să fie. Nu autorul este cel care decide, ci destinul diafan sub protecția căruia el creează.
Așadar, pentru a înțelege cu adevărat „intenția auctorială” de tip labirintic a Transferului, e nevoie și de o mică lămurire referitoare la structura psihică a autorului, printre cei mai interesanți din literatura română de azi. Fiu al inegalabilului poet Gheorghe Mocuța, de formație franceză, traducător al lui Verlaine, Andrei se dezvoltă, contrapunctic, citindu‑i cu precădere pe americani (Salinger, Frank Herbert, Doctorow etc.), scrie o excelentă teză de doctorat dedicată sihastrului de la Cornish (J. D. Salinger ‑ portret al artistului in absentia, 2015), dar trece și printr‑o experiență medicală extremă la Paris, între 2004 și 2006, decantată atât declarativ, prin preferința acordată „existențelor duse la limita eșecului”, laturii „deconstructive, autodestructive” a ființelor umane, cât și printr‑o serie de cărți (Povestiri din adânci tinereți; Porcilator; Șercan; Superman versus Salinger etc.) despre care e puțin spus că sunt unice, întrucât ele pun probleme de construcție cu totul speciale, în esență postmoderne, experimentale, asociate colajului, artelor combinatorii subtile și scurtcircuitărilor narative complexe.
Așa cum se întâmplă și cu Transfer, textele lui Mocuța încep, de regulă, cu o ironică întreținere a fiorului narativ, comprehensibil (scenariul cu cele două torționare de la inspectorat, în cazul de față), pentru ca el să transleze apoi, pe neprevăzute, în planuri temporale și spațiale alternative, dând la iveală un protagonist clepsidric, plural, capabil să‑și continue viața, prin simultaneizare ficțională, pe mai multe planuri deodată. În Transfer, ecuația temporală de referință e dată de cele câteva ore (nu multe) pe care autorul‑protagonist le are la dispoziție pentru a‑și finaliza dosarul transferului școlar. Plecând de la inspectorat în căutarea unor acte absurde, el se trezește – așa cum însuși mărturisește în textul explicativ de pe coperta a IV‑a – „într‑un scenariu kafkian, în care încep să percep diferit realitățile din jur. Satiră, rememorare, metaficțiune, dialog alert, alegorie, dramă – parcursul alter egoului meu e un transfer continuu între lumi și, în același timp, o explorare cu final neașteptat a propriului destin.”
Procedând în acest fel, autorul poziționează tehnica înaintea verosimilității narative, într‑un discurs de tip experimental, anti‑natural, punând accentul pe capriciul de a‑și secționa firul epic și temporal așa cum și‑l dorește, bulversând instanța supraauctorială a logicii. Personal, nu cred că, în stadiul evolutiv la care a ajuns Andrei Mocuța acum, această voință de scurtcircuitare lucrează exclusiv în avantajul textului său. Dimpotrivă, îl și subminează pe alocuri, prin intermediul unui anumit grad de artificialitate pedantă, intelectualizantă, vizibil până la deranj în romanul pe care îl avem în față. Sub aspect compozițional, două sunt buclele temporal‑narative care expandează rama principală a Transferului: cea a întâlnirii prelungite cu poetul boem Petru M. Haș și cea autobiografică, dedicată rememorării unei „călătorii a săracului” pe care autorul, împreună cu tatăl său, o efectuează cu autocarul prin Austria și Italia, cu apogeul la Florența. În relatare, ambele sunt artificioase, dialogurile trenează pedant, ca și cum protagoniștii s‑ar uita mereu în enciclopedii sau pe Google pentru a verifica datele despre care discută. De pildă, venind dinspre Palatul Signoriei, cei doi călători ajung la „Domul Santa Maria del Fiore”, recitând, din fuga respirației grăbite și a documentării prealabile, întreaga litanie de Baedecker potrivit căreia „Comunitatea a hotărât în 1289 să‑i încredințeze lui Arnolfio di Cambio construcția unei catedrale imense pe locul unei alte biserici, ridicată la începuturile creștinismului. Au contribuit la decorarea ei Giotto, Pisano, Brunelleschi, ultimul începând chiar mare cupolă octogonală. Interiorul cupolei, decorat de Vasari și Zuccari, reprezintă Judecata de Apoi…”
La rândul său, Petru M. Haș spune și lucruri memorabile („omul abia are timp să devină el însuși”), dar și truisme („Cumințenia pământului este una dintre capodoperele lui Brâncuși. Un om care, aidoma lui Eminescu și celorlalți, aureolează demnitatea poporului nostru”), improvizează chiar și o mică conferință dedicată lui Mircea Eliade, ceea ce nu‑l împiedică pe tânărul său interlocutor să nu‑l agreseze tandru cu ecuațiile sale obsesionale din Matrix („Domnule Haș, ați avut vreodată senzația că faceți parte din alt film? Că realitatea asta nu, e de fapt, adevărata realitate?”), la care boemul arădean răspunde plat, dezamăgitor („Țuica, monopolul și votca îți pot trimite mintea în multe locuri…”), fiindcă pur și simplu el trăiește alte timpuri și alte tipare culturale decât cele ale partenerului său ocazional de conversație. Totuși, el e provocat în continuare cu detalii din Twin Peaks, la care boemul reacționează exasperat („M‑ați amețit cu toate personajele astea, zău…”), Dale Cooper&Co nefăcând parte din meniul său cultural cotidian. Cu toate acestea, el nu ezită, spre sfârșitul întrevederii, să precizeze că l‑a visat pe unul dintre poeții urbei „într‑un scenariu extrem de lynchian”, expresie surprinzătoare totuși pentru cineva care cu puțină vreme înainte sugerase că nu prea știe cine este David Lynch.
Trecând, deci, peste aceste mici pedanterii, surprinzătoare totuși pentru a prozator cu mâna formată în câteva cărți de substanță, am admirat în roman subtila știință a concatenărilor de sens abstruze, vizibilă cu precădere în partea a doua, unde intră în joc una dintre principalele obsesii compoziționale ale lui Andrei Mocuța, cea a golului, a absenței care generează materie epică și sens, decantată indirect dintr‑o altă temă majoră a textului, cea a sacrului care nu este, totuși fiind. Nu trebuie uitat că doctoratul despre Salinger al autorului este despre un artist in absentia, adică despre un gol care se manifestă, paradoxal, ca plenitudine. Ar putea fi chiar proiecția de sine a autorului: o absență, teritorial vorbind, extremă (la Curtici), care se manifestă de acolo, cum s‑ar putea spune, ca un hub generativ, ca un program al „posibilităților de a fi”, așa cum e definit realul la pag. 124.
Absența tatălui iubit, a bunicului autor de poezii ocazionale sau chiar a lui Petru M. Haș la data redactării romanului sunt tot atâtea „goluri” menite să iradieze substanță. În roman, o cerșetoare care ține un fals copil la piept spune abrupt că „ceva lipsește”. Sintactic, apare imediat un sicriu gol în roman, urmat de un copil atipic (sindrom Down?), și‑n cele din urmă de câteva referințe la poetul libanez Kahlil Gibran, faimosul autor al Profetului, pasionat de Sufi și de complexul sacral al „prezenței prin absență”. E mediul sapiențial combinatoriu în care Andrei Mocuța se simte cel mai bine, pe care‑l reconstituie afectiv și narativ, și acesta este, poate, și momentul să ne reamintim că punctul de pornire al volumului îl reprezintă urmărirea unui post didactic ipotetic, transferat în cele din urmă într‑un gol, adică în ceva ce nu are consistență, nu se materializează, dar construiește un text de 186 de pagini.
■ Scriitor, profesor universitar, teoretician, critic şi istoric literar, membru al Academiei Europaea
Ştefan Borbély
