Contemporanul » Eseu - Publicistică » S‑au aşternut zăpezile peste Grecia

S‑au aşternut zăpezile peste Grecia

În răspăr cu opinia generală, dar mai ales cu bucuria firească a copiilor, am considerat întotdeauna că zăpada e o stihie. N‑am îndrăgit‑o nici la vârsta inocenţei. Am identificat‑o mereu cu frigul care‑ţi intră în oase şi rămâne insuportabil acolo, cu nopţile lungi, cu sărăcia, cu blocajele în case sau pe şosele, cu ţurţurii uriaşi ce ameninţă să te sfărâme sub greutatea lor, dacă te prind sub streaşina unei case, după momentul „magic” al cernerii zăpezii peste oraşul încremenit, urmat de îngheţ şi, în fine, de inevitabilul dezgheţ.
În România copilăriei mele iernile erau într‑adevăr stihiale, cu geruri crâncene şi cu nămeţi uriaşi de zăpadă. Dar în ultimii ani, spre bucuria mea şi dezamăgirea copiilor, rar ni se mai arată câte o iarnă cu omăt. În schimb, în spiritul răsturnării dramatice a tot ce ştiam şi experimentam, până nu demult, la nivel social şi de viaţă comunitară însăşi natura ne semnalează gravele derapaje ale umanităţii, schimbându‑şi rosturile cunoscute, succesiunea anotimpurilor, urmată de instalarea lor acolo unde nu le fusese, până de curând, locul. Căldura de la polul frigului şi frigul din zona mediteraneeană erau de neimaginat în urmă cu câteva decenii.

Dar nu doresc să glosez pe teme meteorologice şi nici să fac vreo aluzie la numita „încălzire globală” pe care, personal, o consider încă o formă de manipulare. Cele de mai sus au fost doar un preambul al gândurilor ce urmează şi pe care mi le‑au pricinuit ninsorile apocaliptice din Grecia acestui an, în zone unde cei mai mulţi dintre greci nici nu ştiau prea bine cum arată zăpada, ninsori pe care le citesc ca pe o metaforă a îngheţului spiritual din Patria Ortodoxiei, tradus pe înţelesul tuturor. Căci, brusc, o iarnă aspră, amarnică şi lungă pare să se fi înstăpânit peste pământul Eladei.

Zilele trecute a nins abundent în partea vestică a Greciei, la Florina, de pildă, transformând un peisaj, pe care‑l cunoşteam la vremea aceasta ca pe unul de sfârşit de toamnă sau început de primăvară, într‑un peisaj siberian autentic. În zona aceasta însă, o dată la câţiva ani se mai întâmplă să ningă, nu în asemenea cantităţi însă, şi e mai frig decât în restul ţării.

În schimb, ninsoarea care a paralizat Insula Creta şi Atena este ceva cu totul neobişnuit. Îmi amintesc de un cretan pe care l‑am cunoscut acum vreo cincisprezece ani, pe insula lui natală, şi care mă întreba cum e iarna pe la noi. Când i‑am spus că se întâmplă să avem şi minus douăzeci de grade, grecul a replicat că el ar muri dacă s‑ar întâmpla aşa ceva în Creta, unde minimele hibernale sunt de plus douăsprezece‑treisprezece grade. M‑am gândit la el când am văzut fotografiile cu insula lui Kazantzakis acoperită de zăpadă şi m‑a încercat un fior.

În urmă cu un deceniu îmi găseam refugiul şi mângâierea necesare trecerii prin iarnă, fără vreo depresie semnificativă, evadând în Grecia, unde o parte dintre arbori îşi păstrau frunzele verzi, unele flori de grădină rămâneau proaspete, lumina era neatinsă de vreo negură, cerul căpăta o nuanţă de albastru unică, în Peloponez portocalii se cocoşeau de roade, grecii mai curajoşi chiar se scăldau în mare, ba chiar – am trăit să o văd şi pe asta – de un 1 ianuarie înflorise o puzderie de maci într‑un sătuc de pe Muntele Pelion. Pe acelaşi munte, în februarie, neabătut până acum, se deschideau spre lumină bobocii florilor de migdal, iar imaginea paradiziacă a pomilor înveşmântaţi în cel mai pur alb, răsfăţaţi sub soarele călduţ, mă vindeca de aversiunea faţă de zăpadă şi de iarnă.

Dacă avem chemarea şi deschiderea să „citim” în jurul nostru semnele naturii în cheie proniatorie, găsim cu siguranţă o explicaţie a răsturnării rosturilor fireşti. Natura răspunde cumva agresivităţii noastre de toate felurile, însă, mai ales, încearcă să ne avertizeze că omul, pe care Dumnezeu l‑a desemnat să ia lumea în stăpânire spre folosul său, dar în acelaşi timp s‑o şi ocrotească şi s‑o preţuiască, pentru că este lucrare divină, şi‑a cam uitat menirea. Mai grav, omul căruia îi merge bine obişnuieşte să‑l treacă pe Creatorul şi proniatorul său într‑un plan îndepărtat. Mult prea îndepărtat.

Scrierile autobiografice ale lui Panait Istrati ne înfăţişează o Grecie care pe la început de secol XX era atât de săracă, încât mulţi greci, mânaţi de foamete şi de disperare, luau calea exilului şi plecau spre America, noul pământ al făgăduinţei. Nici secolele anterioare nu fuseseră mai îngăduitoare cu soarta locuitorilor Eladei. Ocupaţia turcească, războaiele, invaziile, uciderile în masă sau strămutările de populaţie, abătute ca o urgie continuă, nu reuşiseră însă să îngenuncheze un popor brav, ce se fundamenta ontologic pe trei valori supreme: Credinţa, Patria şi Familia.

De sărăcie, grecii ajungeau şi în România, îndeosebi în oraşele‑port prospere de pe malul Dunării, la Sulina, Brăila sau Galaţi, în primele decenii ale secolului trecut, statornicindu‑se aici pentru totdeauna şi contribuind la diversificarea genetică a populaţiei din sudul‑estul României. În timpul regimului coloneilor, mulţi greci de orientare comunistă îşi găseau tot în România adăpost.

Sfârşitul anilor ‘80 mi‑era descris de o prietenă româncă stabilită în Grecia tot ca o perioadă pauperă şi cu evidente forme de subdezvoltare. Era, oarecum dezamăgită că plecase dintr‑o ţară săracă într‑o altă ţară poate chiar mai săracă.

Boom‑ul economic s‑a petrecut în Grecia la graniţa dintre secolele XX şi XXI. Banii europeni au contribuit la refacerea infrastructurii, facilitându‑se astfel turismul. Tot grecul a început s‑o ducă bine, din ce în ce mai bine, până când a uitat de unde se ridicase. Cam aşa ceva s‑a petrecut şi pe la noi, aproximativ în aceeaşi perioadă.

Grecia pe care am cunoscut‑o eu, începând din 2006 şi până la debutul pandemiei, trecuse deja de la extaz la agonie. Anilor de prosperitate le urmase criza financiară ce‑i ruinase pe mulţi dintre greci. Am văzut, pe la mijlocul celui de al doilea deceniu al noului secol, locuri, până nu demult pline de viaţă, lăsate în părăsire. Apoi a urmat o uşoară redresare şi, ca lovitură de graţie, epidemia mondială.

Am scris‑o şi cu altă ocazie, încercarea naturală sau provocată prin care trecem îşi are rostul ei, în sensul unei cerneri spirituale drastice. Când ne‑au fost închise bisericile şi cimitirele, în preajma Paştilor anului 2020, „modelul” ne venise cumva pe filieră grecească. Cu totul neaşteptat, şocant aproape, în Patria Ortodoxiei, se dăduse tonul. Am resimţit absurdul închiderii lăcaşurilor de cult ca pe o încercare ce mă privea direct. O mare dezamăgire, un fel de rătăcire a reperelor. Dar lucrurile nu s‑au oprit aici. Speram că grecii vor protesta masiv, aşa cum le stă în fire, că se vor opune cu îndârjire unor măsuri abuzive, mai curând de factură politică decât sanitară. Dar nu s‑a întâmplat. Mai uşor le fusese să protesteze pentru creşteri de salarii sau împotriva tăierilor acestora. Iar grecii nu sunt orice fel de popor, ci unul pe care‑l admiram pentru legătura lui organică cu Biserica. O legătură pe care pandemia pare s‑o fi subţiat sau chiar s‑o fi rupt. În anul care a trecut, condiţionarea accesului credincioşilor în bisericile de pe teritoriul Greciei de deţinerea aşa-numitului „certificat verde” n‑a înregistrat nici o opoziţie. Cel puţin eu n‑am auzit de vreuna. Semne de raliere la directivele sanitare măcar ilogice, dacă nu chiar antidemocratice, s‑au semnalat chiar în Sfântul Munte.

Încerc să‑mi alin dorul de ţara pe care am considerat‑o „acasă”, amintindu‑mi‑o aşa cum am văzut în ultimele dăţi când am mai putut călători. Şi nu reuşesc pe deplin. Imaginea zăpezilor care au îngropat sub greutatea şi răceala lor chiar zonele cele mai sudice mă terifiază. O citesc ca pe un răspuns divin la îngheţul ce a cuprins inimile creştinilor ortodocşi ai Greciei. Dumnezeu Însuşi, contrariat, pare să le fi răspuns celor mai recenţi fii rătăcitori ai Săi prin răceala zăpezilor masive căzute în zona Mediteranei. Poate, în măsura în care măcar minţile oamenilor au rămas veghetoare, chiar dacă inimile li s‑au împietrit, ei vor pricepe mesajul divin şi, asemenea fiului răsfăţat care şi‑a părăsit părintele, luându‑şi partea de avere, pentru a se bucura de viaţă şi de ceea ce credea el că ar fi libertatea, vor regăsi, prin suferinţa pe care chiar inimile lor pustiite le‑o vor pricinui, drumul înapoi către Tatăl. Şi atunci, soarele va încălzi iar Patria Ortodoxiei. Chiar şi în toiul iernii.

■ Scriitor, istoric al artelor, publicist

Luiza Barcan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Luiza Barcan

Luiza Barcan, critic și istoric de artă, doctor în arte vizuale, expert al Ministerului Culturii în domeniul: Bunuri cu semnificație culturală – artă medievală, secolele XVIII-XIX, jurnalist, expert al Casei de Licitații Vikart. Membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest