Prin cel mai recent roman al său, Mai puțin decât dragostea (Polirom, 2023), Bogdan Crețu demontează prejudecata privind literatura scrisă de critici. L‑am citit întâi cu cărțile sale de critică, prin urmare surpriza a fost pe măsură: Bogdan Crețu scrie o proză total eliberată de orice inerții livrești, romanul de față fiind o dovadă pentru deplina sa maturitate ca romancier, deschizând direcții epice și tematice neașteptate. Mai mult decât un roman de dragoste și mai mult decât un roman despre comunism, cartea este o meditație profundă asupra esenței și surselor răului, despre avatarurile sale înșelătoare de‑a lungul unor decade problematice, menite să răstoarne toate reperele morale. Fără a cădea în capcana autoreflexivității, contracarată prin confruntarea verbală mereu tensionată a personajelor, romanul scoate la lumină dileme existențiale insurmontabile, refuzând să rămână cantonat într‑o perspectivă privilegiată. Fiecare tipologie a celor care au cunoscut comunismul (sau nu) se regăsește reprezentată în discurs cu aproape aceeași autenticitate a vocii fiecăruia: anticomuniștii dizidenți, oportuniștii adaptați, torționarii refulați, traumatizații fără cale de întoarcere, nostalgicii, „martorii direcți/supraviețuitorii” sau „spectatorii întârziați” (Michael Rothberg). Același personaj este surprins la trecerea dintre aceste stadii. Autorul are meritul de a fi surprins această optică în continuă schimbare, în funcție de fluxul evenimentelor istorice sau biografice.
Nuanțările sunt și ele insolite, în funcție de situațiile‑limită pe care le traversează fiecare. Ca autor, nu poți dezvălui cu adevărat un personaj în toată complexitatea lui decât dacă îi poți inventa acea situație fără ieșire când orice decizie pare greșită, iar Bogdan Crețu a demonstrat că știe să aplice foarte bine această regulă, apanaj al epicului de maturitate. Iancu Iacoban își începe cariera ca torționar într‑o închisoare din marele lagăr comunist, dar i se face milă de un tânăr, căruia îi salvează viața. Tânărul este Ștefan Păcuraru, care la rândul său nu e un dizident în toată puterea cuvântului, fiind închis pentru că a intonat un cântec subversiv la mormântul unui poet interzis și era singurul major din grup (cineva trebuia pedepsit). Pe când credem că asistăm la transformarea interioară a unui torționar (Iancu Iacoban), acesta evoluează spre o tipologie la fel de detestabilă, potrivită cu regimul ceaușist: e oportunistul tot mai plin de sine pentru că ajunge să gestioneze hrana în vremea alimentelor raționalizate și a cozilor interminabile. Soția lui Iacoban, care aparent l‑a trădat mult prea ușor pe Păcuraru, prima ei iubire, se dovedește la final o victimă la fel de tragică, irosindu‑și întreaga viață într‑o altfel de închisoare, coabitând cu banalitatea răului. Din gardianul providențial pentru supraviețuirea tânărului Ștefan, Iacoban re‑devine monstrul capabil să organizeze meticulos răzbunarea contra fiului fostului deținut, distrugând fiecare destin cu care se întâlnește. Aproape fiecare personaj este supus acestor transformări fie reale, interioare, fie a perspectivei cititorului asupra lor.
Bogdan Crețu practică un dialogism direct, diferit de dialogismul indirect al unui Radu Aldulescu, despre care am scris anterior aici. Romanul se depliază prin dialogul dintre Vlad Păcuraru și Maria, imitând la perfecție naturalețea unei conversații, unde fiecare încearcă să înțeleagă frământările celuilalt, contextele pierdute ale acțiunilor sale și mai ales istoria de până la momentul discuției. Fie că e vorba de faptele familiilor din care provin, fie că e vorba de macroistorie, ele cuprind și poveștile compromisurilor individuale întrețesute cu deciziile greșite sau accidentele istoriei mari. Cele două personaje încearcă să răspundă sau să formuleze câteva întrebări profunde: poate fi localizat răul suprem într‑un singur regim politic (comunismul)? Poate fi redus răul la un personaj diabolic (precum Iacoban)? În care dintre versiunile comunismului s‑a manifestat răul deplin (dejism sau ceaușism)? Care să fie ultima cauză a răului care a afectat iremediabil viețile lor (Vlad, Sara, Maria, Magda)? Există destine sau doar alegeri individuale? Un destin nefericit al urmașilor echivalează cu suma deciziilor greșite ale înaintașilor?
Deliciul acestui roman este tocmai refuzul răspunsurilor tranșante la astfel de interogații, puterea de a le menține într‑o tensiune perpetuă prin intermediul situațiilor‑limită în care decizia morală a fiecărui personaj pare factorul-cheie al rezolvării. Talentul epic al lui Bogdan Crețu este de a concepe o gamă diversă de situații fără ieșire: gardianul trebuie să respecte ordinele salvând totuși un deținut de exterminare, iubita celui închis trebuie să supraviețuiască făcând toate compromisurile, fiica fostului torționar trebuie să adopte soluția radicală pentru a face tabula rasa cu moștenirea blestemată a familiei, iar Vlad trebuie să accepte că Sara l‑a părăsit pentru o cauză nobilă.
În pofida titlului, avem de‑a face cu un superb roman de dragoste, care poate transgresa această antologie a forțelor răului spre orizonturi mai luminoase, putând fi citit la fel de bine ca o amplă odisee a formelor iubirii. Privilegiată, ca pondere în discurs, este povestea de iubire între Vlad și Sara, fiica fostului torționar, poveste permanent dublată de traumele trecutului și de cedările morale ale celorlalte personaje. Trama politic‑istorică constituie o insolitare deplin motivată, dar și o potențare impresionantă a poveștii celor doi tineri. Iubirea devine aici un fel de principiu fondator de umanitate, împărțind personajele/cuplurile între cei ce se iubesc cu adevărat și cei care sunt dispuși mai mult către compromisuri (cuplul Iacobanilor fiind de fapt o alianță între un torționar și o victimă). Natura opresivă a comunismului nu rămâne niciodată la nivel de abstracțiune, fiind forța care dezintegrează cuplurile: chiar dacă au o poveste de iubire la fel de frumoasă, Ștefan Păcuraru și Magda nu pot supraviețui împreună după anii dejismului (suma unor suferințe extreme), fapt care va contribui la ruptura viitoare dintre Sara și Vlad. Una dintre scenele antologice ale romanului este rechizitoriul la care Sara își supune nu doar propria familie, dar și întreaga generație a celor care au lăsat comunismul să supraviețuiască, perpetuându‑i compromisurile.
Secretul reușitei acestui roman este, poate, și faptul că personajele rezistă tipologiilor în care ar putea fi încadrate. La prima vedere, Vlad și Sara s‑ar integra la categoria „spectatorilor întârziați” ai ultimilor ani din ceaușism, având biografii care s‑ar putea elibera ușor de trecut (așa cum sunt majoritatea personajelor altor ficțiuni plasate în acei ani), dar ambele depășesc cu mult acel context, eliberându‑se treptat de istorie, poate chiar de ficțiunea care le‑a dat naștere. Ștefan Păcuraru sparge și el tiparul victimei, fiind oarecum blamabil pentru că și‑a abandonat familia și s‑a retras departe de lume, la munte (confesiunea lui insistă tocmai pe lașitățile sale, mai puțin pe chinurile la care a fost supus).
Nici fiul victimei, Vlad Păcuraru, nu e propriu‑zis un „spectator întârziat”, chiar dacă mare parte din tinerețea sa e marcată de încercarea de a înțelege cum a fost posibil acel regim criminal de exterminare, fiind în egală măsură martor direct al nedreptăților ceaușismului la apus. Maria pare să depășească și ea tipologia „spectatorului întârziat”, fiind mult mai tânără pentru a înțelege resorturile ascunse ale răului din comunism. Fiind interlocutoarea principală a lui Vlad pe parcursul întregului roman, autorul poate dezvălui care sunt piedicile în calea receptării perioadei în cauză, răspunzând implicit nedumeririlor unei ample categorii de spectatori întârziați de azi (cei care pot cunoaște trecutul doar indirect, prin medierea istoriei orale, arhivelor sau a ficțiunii). Procedeul arată transformarea personajului sub ochii cititorului, dar umple și golul dintre martorii direcți ai comunismului și acești receptori întârziați. Pentru cei din urmă, nedreptățile și clivajele sociale ale prezentului au o acuitate mult mai mare. Autorul refuză să lase personaje având rol pasiv în discurs: Maria este la început ascultătoarea poveștii lui Vlad, dar treptat dezvoltă propria ei narațiune la fel de tulburătoare, menită să oglindească tumultul opresiv al prezentului postcomunist (dificultatea de a face facultatea, fiind ținta unor agresiuni neașteptate din partea profesorilor, marginalizarea în urma refuzului oricărui compromis etc.). Chinurile Mariei rivalizează serios cu opresiunile comunismului, prezentul fiind mult mai imprevizibil, mult mai insidios, izolând individul de restul comunității, devenită mai agresivă. Maria experimentează un tip nou de singurătate, chiar și față de regimul detenției.
Contrastând puternic cu multe alte romane despre comunism, Mai puțin decât dragostea oferă o densitate epică debordantă, de o autenticitate rară, cuprinzând mai multe generații, cu o amplă galerie de personaje și scene antologice, dar păstrând mereu distanțarea ironică față de propriile angrenaje narative. Bogdan Crețu are darul de a formula, într‑un stil propriu, întrebările ultime privind problema răului în istorie, urmărind cele mai neașteptate reverberații ale sale în destinele personajelor. Fiecare element al narațiunii (eveniment, scenă, dialog) e poziționat fără rest și fără greș, astfel că nimic n‑ar putea fi schimbat fără ca întreaga dramă să își schimbe sensurile, acesta fiind și marca romanului de mare valoare.
■ Scriitor, critic, teoretician și istoric literar
Andrei Simuț
