De la prima întâlnire cu cartea Lilianei Corobca, Maestrul și Makarenko (Editura Ratio & Revelatio, 2023), m‑a surprins nu doar formula „roman științific” sau titlul la fel de insolit, dar și premisa dramatică: Bulgakov devenit personaj, călătorind în timp spre 1950, aterizând la Pitești pentru a asista la cel mai crud și incomprehensibil episod al represiunii comuniste. Am fost cu atât mai curios în privința soluțiilor ficționale adoptate pentru a depăși dificultățile inerente, inclusiv acelea de a reprezenta un astfel de caz real, care testează înseși limitele reprezentării. Există suficiente dovezi în privința acestei transgresiuni, inclusiv tendința martorilor, a celor care au scris despre Pitești de a implica termeni religioși („diavoli”, „îngeri”, „iad”, „răul pur” etc.), ceea ce e și firesc, având în vedere gravitatea faptelor în cauză. Un alt impas în care se poate găsi artizanul unei reconstituiri ficționale a unei astfel de traume istorice este lipsa de finalitate a narațiunii acestui moment istoric care pare să închidă și porțile sensului: nevinovații au fost pedepsiți fără drept de apel, Răul a triumfat (aparent) cu asupra de măsură, iar distincția dintre călăi și victime a fost abolită. Această mare confruntare între victime și opresori genera mare parte din eșafodajul narativ al reprezentării comunismului ca regim opresiv (romanul va încerca să o restaureze într‑un mod insolit). La acestea se adaugă și distanța temporală tot mai mare, ceea ce ne transformă pe fiecare în spectatori întârziați, vorbind din postmemorie, având doar avantajul accesului la arhive. Marele decalaj temporal poate fi compensat prin capacitatea de înțelegere, de proiectare într‑o alteritate și de a practica o hermeneutică ajustată la contextul epocii.
După lectura cărții, am convingerea că Liliana Corobca posedă aceste calități, nu doar erudiția acumulată în biblioteci, arhive, dar și experiența editării și conceperii unor lucrări de referință în domeniu. Expertiza deja confirmată nu o împiedică să scrie un roman care dramatizează tocmai dilemele de la care pornește, aducând în prim-plan procesul de creație, traiectoria sinuoasă a documentării, nesiguranța (programatică) de a formula judecăți tranșante. Narațiunea primei reprezentări despre comunism, cea în care martorii primeau în sfârșit cuvântul după ani de chinuri și tăcere, depindea, poate mai mult decât celelalte tipologii de reprezentare, de aceste verdicte, de ideea de proces finalizat al comunismului, dar și de confruntarea fără rest între cele două principii cu majuscule, al Binelui și Răului (confruntare care urma să se nuanțeze în celelalte tipologii de reprezentare ale trecutului totalitar). După avalanșa de romane și filme care încercau să trateze tocmai nuanțele coabitării cu regimul, scoțând personajele din universul carceral, cartea Lilianei Corobca ne situează de la sine în orizontul primei tipologii de reprezentare: prima parte a romanului gravitează în jurul spațiului carceral, fie că e vorba chiar de celebra închisoare, fie că e vorba de alte avataruri ale sale. A doua parte este o incursiune tot într‑un spațiu semi‑carceral, colonia de muncă, organizată de Makarenko pentru copiii și adolescenții cu trecut infracțional consistent, dar și o aventură livrescă în căutarea adevăratului pedagog Makarenko.
Cele două părți, divizate în unități mai mici, sunt în completă antiteză. Prima exploatează din plin posibilitățile speculative ale autoarei, trecând prin filtru literaturizant tocmai episoadele cele mai problematice pentru reprezentarea artistică de orice fel, cu o ironie bine gestionată, combinată cu suflul tragic, impresionant: martiriul deținuților apărați de îngerii care suportă și ei loviturile, traversarea cortinei vieții și a suferinței către izbăvirea finală. Citim aici o foarte concisă și expiatorie apocalipsă a comunismului represiv, regretând că autoarea n‑a rămas să exploateze mai mult acest început de roman religios. Se putea extrapola foarte interesant asupra echivalenței paradoxale între infern și memorie, mai ales pentru mulțimea celor cuceriți de sistemul represiv. Romanul reușește să restaureze sensul izbăvirii în legătură cu fenomenul Pitești, explicând cu maximă concizie plastică de ce, tocmai în centrul infernului absolut, răul n‑a triumfat definitiv (p. 75‑77). Grozăvia acestei închisori face dificilă mărturia supraviețuitorilor și evidențiază diferența operată de filosoful Giorgio Agamben între martor ca observator imparțial (terț/terstis) și martor‑supraviețuitor (superstes), adică martor implicat. Decizia autoarei de a introduce în roman un astfel de observator complet străin de ororile închisorii în cauză își găsește deci completa justificare: doar astfel se poate reda simultan din afară și din interior marea dramă a confruntării de acolo. Bulgakov devine un fel de conștiință etică universală, care e aproape aneantizat la contactul direct cu realitățile „experimentului” diabolic, proces redat în paralel cu intrarea în muzeu a autoarei înseși, tot un observator imparțial, încercând să depășească opacitatea unui astfel de spațiu reificat de trecerea timpului.
Am rezonat și cu invitația romanului de a medita asupra unui alt mod, mai insidios, de reeducare, vizibil deja în prezent, cel de sorginte post și transumană, un viitor al digitalizării extreme, implementând obediența totală și benevolă, unde cărțile fizice au dispărut, fiind înlocuite de niște puncte albe care se încarcă direct în mintea entității postumane numită ironic „sferto sapiens‑internetiens”. Oamenii sfârșesc prin a fi reduși la niște organisme monocelulare, metaforă pentru sfârșitul conștiinței, un distopic sfârșit al literaturii. Rezultatul paradoxal al progresului maxim ar fi tocmai împlinirea dezideratului oricărui totalitarism, reeducarea deplină, dar și programarea și predictibilizarea deplină a omului: încă de la naștere individului i se decide deja profesia, educația, viitorul. Ordinea în care aceste etape apar în discurs este însă alta: întâi traversarea ultimei distopii postumane, apoi reeducarea ca anihilare, percepută ca o confruntare apocaliptică între îngeri și demoni, superb redată prin filtrul unui înger‑martor‑avatar bulgakovian și abia la urmă investigarea surselor, mai precis a originii ideii de reeducare și prezentarea, cu ajutorul unor ample citate, a coloniilor de muncă organizate de Anton, dar și de fratele său, Vitali Makarenko.
Marea dilemă a cititorului acestei cărți, căreia îi dă glas chiar autoarea, este dacă nu cumva un splendid roman distopic, antitotalitar, religios, apocaliptic, având chiar reverberații SF, nu a fost cumva deturnat prin analiza și judecarea cazului lui Anton Makarenko, mult mai celebru înainte de 1990, mai ales celor care se ocupau de pedagogie, dar și multor deținuți, convinși că metodele reeducării au un singur părinte, același Makarenko. Pe de o parte, la o privire analitică mai atentă, se observă cum demersul autoarei se structurează de fapt inerent prin prezentarea, pe scurt, a lanțului întreg al reeducării în care a excelat teribilul secol XX, de la tentativa utopică, idealistă, dar și practică a lui Makarenko, la reeducarea ca anihilare de la Pitești (cazul extrem) și spre (auto)reeducarea benevolă întru conformism și obediență prin confortul tehnologic de azi și de mâine.
Cu toată încărcătura unei ample liste de referințe și a citatelor aferente, aventura căutării adevăratului Anton Makarenko din a doua parte a cărții devine până la urmă pasionantă, mai ales că autoarea ne situează în procesualitatea tensionată a unei judecăți istorice, unde verdictul tranșant și fără rest e foarte greu de dat. Pe când devenim familiarizați cu tentativele de bună credință ale pedagogului de a constitui un fel de falanster cu ajutorul unor foști delincvenți deveniți cetățeni model, pe când aflăm de persecuțiile la care a fost supus de Sistem (Ceka, partid etc.) tocmai după un succes incontestabil de la colonia Gorki, autoarea selectează momentul în care Makarenko participă la o ședință de condamnare a unui scriitor nevinovat (Haim Șaevici), participarea fiind, desigur, forțată de situația precară în care se găsea el însuși (epurările staliniste, procesele de demascare). Verdictul e totuși clar: Anton Makarenko nu e vinovat de utilizarea în scopuri criminale a ideilor sale pedagogice (se oferă citate din opera lui care arată refuzul de a folosi violența: „bun e pedagogul care nu pedepsește”, demontând legătura cu Piteștiul, p. 173). Instrucțiunile primite de opresorii anilor ’50, susține autoarea, proveneau din alte filiere, implementate pe baza experienței Gulagului sau a altor colonii. O altă ironie din această parte documentară a romanului reiese implicit din modul cum locurile comune (și greșite) ale exegezei circulă fără a fi verificate, de la un critic la altul, fapt pe care l‑am putut observa și eu nu doar în critica literară, ci și în cea de film. Ofertantă este și comparația dintre biografiile lui Bulgakov și Anton Makarenko, dar ar fi fost și mai interesant dacă întâlnirea lor din roman ar fi căpătat amploare dramatic‑narativă.
Liliana Corobca scrie un roman care poate deruta cititorul grăbit, un roman de un fragmentarism controlat, dar care la o privire mai atentă își dezvăluie o structură ideatică bine argumentată, unitară, cu foarte multe potențialități generoase, cu pagini de o mare percutanță, reușind să facă din cercetarea surselor o adevărată aventură inițiatică, limpezind subiecte foarte dificile ale trecutului nostru traumatic.
■ Scriitor, critic, teoretician și istoric literar
Andrei Simuț
