Contemporanul » Eseu - Publicistică » Marian Victor Buciu: Revelaţia polifonică dintr-un roman în versuri

Marian Victor Buciu: Revelaţia polifonică dintr-un roman în versuri

Devine clar de ce romanciera-poetă îşi preîntâmpină cititorul specificând, la modul (im)personal că Geniul inimii este:
„O carte pentru cel care ştie.
O carte pentru mine”

A nu fi şi a fi: aceasta-⁠i mirarea

Aura Christi a publicat numeroase cărţi – de poezie: 9 cu 4 antologii (1993-⁠2016); de eseuri: 10 (1998-⁠2016); 6 romane (2001-⁠2010, pare a părăsi temporar specia). Opera, în parte şi tradusă, i-⁠a fost premiată, cândva, de USR, Academia Română, de unele reviste. Îi apare, în 2017, la Editura Contemporanul, o carte neobişnuită la noi, ca atare originală, Geniul inimii. Cartea iluminărilor mele. Roman în versuri. Cele mai multe dintre versuri sunt nerimate, cu o metrică variabilă. Scriere hibridă, proprie unei situaţii de criză, completă, existenţială şi literară, aşadar, onto-⁠retorică. Operă revelatoare, care marchează un destin. Emisie extrem de volubilă, iterativă. Viziune stilistică laxă, de la nontropologie la hiperbolizare.

Două mottouri orientează lectura din interior. Primul prevesteşte aderarea la neţărmurire, exces, în viziune romantic-⁠realistă. „Pretutindeni şi în toate, eu ajung până la ultima limită, toată viaţa am păşit dincolo de limită”. (Fiodor Dostoievski) În Cartea a Doua: Copiii himerelor, limita este identificată obscur ca ilimitare totuşi limitată, paradoxul este că limita, ca de altfel existentul în totalitatea sa, nu iese din ea însăşi. „Când totul pare sfârşit, încheiat,/ ajuns la limita ultimei limite” (Când totul pare sfârşit) Capătul apare însă în neant: „Vezi nimicul doar”. (Când nu mai speri) Cum sau dacă extremele se întâlnesc, Aura Christi, poeta viului, atinge în proximitatea unei poete a morţii sau morbidului, Ileana Mălăncioiu, autoare a unui volum cu titlul Linia vieţii. „Linia vieţii mi-⁠o scriu şi mi-⁠o citesc/ păsări prin care – mi-⁠amintesc – am mai trecut”. (Linia vieţii, în Cartea Întâi: Povestea subteranei.) Nu e, deci, o linie strict omenească, scrisă la naştere, dar una „păsărească”. Aura Christi ar putea spune, ca Adrian Popescu, în vechiul şi prea-⁠citatul lui vers: „Aripi nu am, dar mi-⁠amintesc că am zburat”.

Al doilea motto asumă vinovăţia şi pedeapsa, suferinţa, într-⁠o ordine inter(intra)-⁠religioasă, (anti)creştină, în care păcatul deplin este asumat de cutezanţa poetului. „Ghetto-⁠ul alegerii! Zid şi şanţ./ Nu aştepta în – durare!/ În această cea mai creştină dintre lumi/ Poeţii-⁠s – jidovi.” (Marina Ţvetaieva, Din Poemul sfârşitului, trad. din limba rusă de Janina şi Ion Ianoşi)

Cele trei părţi sau cărţi, întrucât citim un roman-⁠trilogie între două coperte, sunt alcătuite ascensional: (sub)pământ (Cartea Întâi: Povestea subteranei), utopie-⁠vis (Cartea a Doua: Copiii himerelor), sfinţenie (Cartea a Treia: Un cuib de sfinţi).

Titlul scrierii ca atare este repetat şi oarecum precizat în Cartea a Doua: Copiii himerelor, la modul impersonal: „geniul inimii ştie totul” (Ce fac eu?), iar personal: „geniul inimii mele sfânt” (Trecerea interzisă şi Zeul). „Teoretic vorbind, toţi genii suntem” (Şi totuşi…), avem adică genialitatea inimii dumnezeieşti recuperabile. Ce ar putea fi, aşadar, geniul inimii? E, poate, ceea ce în creştinism se numeşte duh sau spirit dumnezeiesc. Şi căruia făptura credincioasă i se încredinţează, în forma imitatio Christi. Numele autoarei, atribuit de un alt poet, Cezar Ivănescu, ajunge astfel potrivit, într-⁠o măsură şi în chip de destin. Dar în acest roman în versuri, doar prenumele real va fi reflectat: maternul Aurelia, şcolărescul şi colegialul Goldy.

Corelaţia cea mai apropiată apare între geniul inimii şi iubire. Atenţie: nu dragoste, termenul mai apropiat de sfinţenie. Iubirea este termenul convergent spre profan. Vom vedea cum este reflectată iubirea în romanul în versuri Geniul inimii. Aici, acum, de reţinut, din Cartea a Treia: Un cuib de sfinţi: „Iubirea./ Adevărul tuturor Adevărurilor:/ Legea Iubirii. Geniul inimii”. (Duhul Vieţii Sfânt) E momentul să notez că şi adevărul rămâne exprimat profan-⁠paradoxal, ironic, în Cartea a Doua: Copiii himerelor: „cea mai bună minciună/ e adevărul”. (Şi totul pârâie, scârţâie, mârâie)

Geniul inimii este revelat şi întrupat în lume, dar la modul aşa-⁠zicând mundan, nu fără o aură de mister religios, creştin, în ultima carte, a treia, a romanului. Aura Christi (locutoare-⁠personaj fără travesti ficţional, ceea ce separă discursul poetic de cel epic) era pe punctul de a suferi (şi) un accident grav: „celălalt/ autocar m-⁠ar fi lovit în plin/ şi m-⁠ar fi ucis de tot…” (Nu aveam cum să văd… )

A fost salvată de un bărbat misterios, care îşi ascunde numele (Dumnezeul cel viu, iudaic şi creştin, nu are nume, e Cel ce Este), atunci când îi este cerut. Ea îi descoperă salvatorului „o lumină adâncă,/ de tot adâncă, pe chip,/ lumină care venea din inima/ inimilor. Din inima inimilor…/ Geniul inimii… Geniul inimii…” (Numele meu?) Voi reflecta de îndată şi la această temă a inimii. Spiritul transformator o ia pe protagonistă în stăpânire din acest moment, care este unul precizat, memorat, ca o adevărată convertire. Nu e îndepărtat, dimpotrivă, e recent, s-⁠ar zice că foarte aproape de publicarea romanului în versuri. „Din ziua de miercuri, 10 august 2016,/ oriunde mă duc, orice fac, simt căldura/ aceea ieşită din Duhul din stânga mea şi/ din dreapta acelui călugăr, a acelui sfânt, /a… nu mă duce mintea cum să zic…” (Cum să fiu cât mai fidelă)

În Cartea Întâi: Povestea subteranei, îşi dezvăluie inima, organ al limbii, implicit al scrisului, fără limită. Aşa o percepe şi nu o pricepe, doar încearcă să o cunoască, şi nu oricum, însă într-⁠un fel definitoriu. „Inima mea nu-⁠şi află/ locul, nu tace, nu doarme (…) /Ce este inima? Ce poate fi ?” (Ce să fac, cerule?) Doar inima este ori face schimbarea în fiinţă. „Ah, totul, absolut totul/ ar fi altfel, dacă inima/mea n-⁠ar mai vorbi” (Totul ar fi altfel) Toată zbaterea de acum este să-⁠şi aşeze inima pe calea unică a credinţei şi smereniei creştine, aproape de experienţa Sfântului Apostol Pavel, deşi nominal absent, înlocuit cu alţii, ca Sfântul Francisc, aici. „Lipsită de măsură,/ neruşinat de liberă şi dezarmant de vie,/ inima mea, nebuna, n-⁠a învăţat un singur/ lucru, şi anume: să tacă acum şi pururea,/ şi-⁠n vecii vecilor, din gură.” (Vraja tuturor vrăjilor) Eul multiplu coexistă cu inima multiplă, în a cărei credinţă şi „predanie” îndeamnă părintele Ignatie, în cea de-⁠a treia carte, a cuibului de sfinţi: „Fii prada inimilor/ tale”. (Din singurătate, părintele Ignatie)

Devine clar de ce romanciera-⁠poetă îşi preîntâmpină cititorul specificând, la modul (im)personal că Geniul inimii este „O carte pentru cel care ştie. O carte pentru mine”. La sfârşit stă scris că romanul în versuri a fost scris între „31 mai – 29 august, Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, 2016, la Mogoşoaia”. Între două limite temporale creştine (ortodoxe).

Timpul calendaristic este adesea marcat, ca într-⁠un jurnal, rareori prin zi (există şi o dată anume), cel mai adesea prin anotimp, „aproape vară” (unde?), „vară de răscruce/ a vieţii mele” (Să-⁠ntreb vulturii), „Nici duhul verii nu mă alină” (Nimeni), întoarcerea în ani, ca să desprind ceva numai din Cartea Întâi: Povestea subteranei. Şi tot de acolo, totala alianţă de credinţă în timp: „Timpul pentru mine lucrează”. (Vrem povestea)

Romanul debutează anticipativ şi rezumativ cu fragmentul Acelaşi scenariu (Cartea Întâi: Povestea subteranei). Pare că rezumă totul, stilistic memorabil şi expresiv: stări de înstrăinare (a trupului), resimţite ca ilimitare sau dezlimitare, re-⁠limitare, în fapt, în conformitate cu motto-⁠ul din Dostoievski: „Regăsindu-⁠te/ pe o nouă limită, te vei întreba:/ cerul cui sunt, Doamne?/ În care dintre lumi mă vei trezi?” Despre lumi, loc, chiar şi timp, urmează să reflectez într-⁠un alt pliu al largului meu comentariu.

În cartea întâi începe „povestea subteranei” (titlu de poem, totodată), loc al coborârii („Încet de tot cobor în subterana mea”, Schimbarea la faţă), fapt trăit solitar cu „tandreţea sfârşitului” (Povestea subteranei). „Da, acolo te aflu, în subterană…”, citim în Ca într-⁠un joc. În subterană şi totodată în (ne)limită. Dar locul cel mai cuprinzător şi definitoriu este paradoxalul „acasă – în exil” (De când mă ştiu). Protagonista confesivă cunoaşte apropierea departelui, trăieşte într-⁠un dincolo nedeterminat: „Departe e iadul/ şi raiul departe”. Dincolo de tot: „Aici nu e/ nici viaţă, nici moarte.” (Departe) O precizare rămâne tranzitorie: merge spre „celălalt versant” (Să-⁠ntreb vulturii). În Cartea a Doua: Copiii himerelor, dominată de o utopie realizată, trăită imaginar, destăinuitoarea îşi dezvăluie refugiul: „m-⁠am ascuns / pentru un timp în lumea cealaltă” (Se poate trăi departe de adevăr?). Cealaltă lume e şi cealaltă viaţă. Din perspectiva existenţei zilnice, scriitoarea îşi recunoaşte deplina inadecvare: „pe toate le fac /ca nelumea” (Elegie cu focuri de artificii). Un spaţiu de interval existenţial este „colţul de rai din grădina mea” (Ce fac eu?) Într-⁠un vis, spectral, nu doar filosofic, din Cartea a Treia: Un cuib de sfinţi, „se întâmpla să nu mai fac nici o deosebire /între lumi, între lumile de aici, de pe pământ,/ între lumile din inima inimilor mele şi cele de sus.” (Visam cu Anaximene şi Anaximandru)

Rămâne centrală, dar nu exclusivă, aici, experienţa bolii, la vârsta biologică de 42 de ani. Altfel sunt datate vârstele corelative circumscrise psihologicului din acest jurnal (roman) în versuri, adică în rânduri care nu umplu pagina. Scrierea este o proiecţie retorică în ontos-⁠ul bolii organic-⁠spirituale. Emisia survine atunci de dincolo de viaţă: „acum trei ani (…) am murit…” (Se luminează). Întoarcerea din moarte s-⁠a produs „acum circa 3 ani” (Bagheera pare în umbra mea zidit, cartea a doua.) Se reaminteşte familiar, organic, că „moarteaviaţa m-⁠a împuns cu botul…” (Tornada de graţie). Precizia timpului este inundată de imprecizia vizionară, hiperbolizată, în chip de jertfă trans-⁠personală: „eu am ars /şi-⁠am murit, şi de secole cânt pentru voi, /pentru toţi. O, cerule, Doamne, ce /tornadă de graţie şi ce lipsă de măsură!…” (Jarul şi mierea) Arderea există într-⁠un trecut încă prezent şi circumscrie sufletul, alt termen corelativ, din vocabularul „geniului”, ca marcă a alegerii pentru jertfa exemplară: „Sufletul meu arde de viu, ca o torţă” (Schimbarea la faţă).

Scriitoarea este o supravieţuitoare, ca fiinţă cu mai multe suflete, moarte, ca în Gogol (expresia e ca în Gogol o iau din cartea aceasta), vii în amintirea ei slujitoare, ca la propriul ei parastas (în neogreacă: „reprezentare”, aici o auto-⁠reprezentare). Citim, iată, în Cartea a Doua: Copiii himerelor: „şi pentru o parte din sufletele mele moarte /să dau de pomană oricărui trecător” (Când nu mai speri). Experienţa bolii i-⁠a accentuat şi Aurei Christi, ca şi, dintre poetele de notorietate, Ilenei Mălăncioiu, revelarea graniţei fluide dintre contrarii, începând cu viaţa şi moartea: „tac, mor, înviu” (Eu sunt atentă). Experienţă, în fond, a totalităţii, şi ea lucid reflectată. Poeta de acest tip nu e, la modul rimbaldian, o metodiciană a delirului, dar e o metodiciană a morţii însăşi, o supravieţuitoare în chip de moarte lucidă. Agent, nu pacient, recunoaşte că „m-⁠am ucis metodic”, şi se recunoaşte, în această latură ori extremă (există şi aceea contrară), drept „Inimă rece, inimă made in Siberia” (Şi, recunosc, am încercat).

Fără exclusivitate, declară în Cartea a Treia: Un cuib de sfinţi: „slăvesc suferinţa” (Duhul Vieţii Sfânt). Atitudine, în acest caz, directă şi nu ocolitoare sau, retoric, oximoronică. Existentul este pentru ea sferic, dar unifocal, unic în definitiv. „Viaţa e un cerc sălbatic” (Din singurătate, părintele Ignatie): reluare a viziunii din romanul propriu, semnificativ de la deschiderea sa paratextuală, Cercul sălbatic. E din 2010 şi ultimul publicat până acum de prodigioasa scriitoare. Peste limită şi în această perspectivă a scrisului.

■ fragment

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest