Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » Proiectul unei paradigme a non‑diferenţierii

Proiectul unei paradigme a non‑diferenţierii

Şi acutizăm întrebarea de mai înainte: suprimând diversitatea, condiţie naturală imprescriptibilă a universalităţii, nu tindem spre un proiect al artificializării fiinţei şi, deopotrivă, al lumii?

Cum s‑a putut vedea din precedentele articole, Pascale Casanova nu forţează, pe parcursul lucrării sale, o definiţie a literaturii, preferând referinţa vagantă, de abandonare în aproximativ, într‑un „ceea ce este considerat ca atare”. Este adevărat că, pe de o parte, un expozeu pe o altă direcţie ar fi amplificat imprevizibil comentariul; dar, pe de altă parte, opţiunea autoarei conduce la ipostazierea obiectului într‑un plan care, în întregul său, printr‑un ciudat exerciţiu de autonomizare, înlătură din raza observaţiei domeniul mai amplu al culturii. Desprinderea, însă, facilitează recursul la principii până acum privite cu circumspecţie, dacă nu chiar refuzate ca inadecvate universului cultural. Dacă, de pildă, „modelul spaţiului literar mondial propus aici nu este constituit după principii evoluţioniste”, atunci esenţială nu este istoria în întregul ei, ci doar episoadele, momentele excepţiilor: „În acest sens, singura istorie reală a literaturii este cea a revoltelor specifice, a loviturilor de forţă, a manifestelor, a inventării unor forme şi limbi, a tuturor subversiunilor împotriva ordinii literare, care treptat «alcătuiesc» literatura şi universul literar”. O atare poziţie implică, deci, cu necesitate, înlăturarea „efectului Herder”, încă activ până şi în dinamica filosofiei culturii de azi, fiindcă mai conservă „eroarea” de a acorda „fiecărei ţări şi fiecărui popor dreptul la o existenţă şi o demnitate a priori egale cu ale celorlalte – în numele «tradiţiilor populare» care constituie originea întregii culturi a unei naţiuni şi a dezvoltării sale istorice, desemnând «sufletul» şi chiar «geniul» popoarelor ca izvor al oricărei fecundităţi artistice…”. Or, pentru a accede la spaţiul mondial, literatura trebuie să se retragă din orizontul instituit prin formula avansată de filosoful german, cel de Volksgeist (tradusă ca spirit, geniu sau suflet al popoarelor), acum văzut ca nimic altceva decât ca un sistem de constrângeri, în principal decurgând din accentul pus pe existenţa identităţii culturale a fiecărui popor, pe modul particular al expresiei care face „palpabile” simţirea, mentalitatea, gândirea, spiritualitatea, atitudinalul cotidian ş.a. Dar chiar dacă unele accente ale teoriei herderiene ne apar astăzi ca vetuste, ţinuta de ansamblu conservă elemente greu de înlăturat, cultura continuând a fi înţeleasă ca adâncime, nu ca minimalism, nu asemeni micilor sau chiar mai marilor accidente de pe suprafaţa cotidianului.

Nu considerăm că primim semnale atât de acute, încât să înlăturăm gândul lui Lucian Blaga, prin care filosoful şi poetul român credita „funcţia plastică şi determinantă” a inconştientului colectiv, aflată la baza a ceea ce el a numit „spaţiu‑matrice” şi, prin extensie, „matrice stilistică”, iminentă oricărei structurări naţionale. Evident, şi aici se pierd, de‑a lungul unui secol, unele accente, dar cultura continuă a fi deopotrivă proces şi acumulare, prinse în registrul identităţii naţionale şi urmând „destinul” acesteia. În consecinţa acestor procese, ceea ce se afirmă în spaţiul cultural al unei ţări poartă indicele specificităţii, ca aport în sensul particularităţii, al notei „originale”, urmând linia imprescriptibilă a detaşării de exerciţii similare de pe alte meridiane. Un loc comun al filosofiei culturii ne spune că orice construct cultural este o unitate autonomă, exprimând condiţia umană în diversele sale condiţionări atât interioare, cât şi exterioare. Cu alte cuvinte, cultura mondială s‑a constituit până acum ca sumă, tot ca sumă afirmându‑se şi componentele sale, inclusiv literatura. Nici existenţa „constrângerilor” nu a fost eludată, doar că prezenţa acestora a fost înţeleasă ca imanentă, respectiv exercitată prin „naturalitatea” diversificării spaţiilor matriciale: este o funcţionalitate apărută ca strategie a originarului, de regulă neavând ţinuta unui program conştient. Coborând din cultură, iar aceasta având constrângerile aproape pre‑constituite, literatura primeşte rigorile în cauză pe canalele etnicităţii, („matricea stilistică”, inseparabilă şi de limbă), ale continuităţii („evoluţionism”, ca motivări şi dezvoltări în durată, ceea ce nu înlătură nici asimilările, nici pierderile), ale mecanismelor tradiţiei (planşă a permanenţei şi a tezaurizării), ale „adevărului” care marchează existenţa unei comunităţi (definite prin origine, loc şi timp comune). Şi toate alcătuiesc, la limită, o paradigmă condiţionată doar de natura umanităţii, ea însăşi structurată ca sumă, deci într‑o diversitate care, în principiu, impune armonia culturii chiar şi în prezenţa factorului divergent.

Considerând că iniţiativa Pascalei Casanova are caracteristicile unui proiect, aveam în vedere tocmai maniera demersului, o acordare manifestă la o schimbare de paradigmă. Din moment ce, pe plan mondial, acoperirile statale ale peisajului social sunt aproape complete, Casanova priveşte ca depăşită perioada iniţială, când afirmarea şi impunerea noului statut aduceau solidarizarea multiplelor forţe interne, cu funcţie de autonomizare, cu vizibilitate extinsă manifestându‑se cultura şi limba. Dacă elementele concurenţiale ori chiar conflictuale nu dispar în unele relaţii pe segmente politice, economice, financiare etc., o conlucrare şi o armonizare ar putea fi atinse, deci, în acele zone în care desfăşurarea unui anume tip de comunicare e în măsură a depăşi normativul mult mai rigid al altor domenii. De aici, perspectiva de a consacra o scriere doar în măsura în care se supune „legii specifice a literaturii”, funcţionând exclusiv „în sine şi pentru sine”, întrucât „spaţiul literar reformulează în termeni specifici – estetici, formali, narativi, poetici – mizele politice şi naţionale: le afirmă şi le neagă printr‑o singură mişcare”. Iar respectiva mişcare se face „în mod critic şi pe un ton vindicativ”. Dar când ridici în exergă aserţiunea lui Larbaud, conform căreia „tot ceea ce e «naţional» e stupid, arhaic, patriotic în mod ieftin”, valabile doar „în anumite împrejurări care sunt depăşite”, atunci lucrurile se tulbură, nu şi în afara unui iz de miraculoasă „corectitudine politică”.

Pe un fundal unde nu‑şi are loc şi o detaliere convingătoare cu privire la numitele legi esenţiale, argumentele devin, la rândul lor, neclare, uneori contradictorii: dacă fundamentale pentru marea literatură sunt, apăsat, numai „invenţia”, „inovaţia” (dar, oare, când au lipsit acestea din sfera creaţiei?), apoi eliberarea de orice fel de structurare naţională şi de limbă, scriitorul „periferic” este constrâns să se supună unui „model” şi să se încadreze, sub o atare condiţionare, unei „familii”. Nu exorcizarea politicului din literatură este controversabilă (cultivarea acestuia nu a fost şi nu este decât emblema nonliteraturii), nici opoziţia la patriotismul de paradă şi golit de sens (o făcea, la noi, încă Maiorescu), cum nici respingerea anumitor mize ideologico‑statale (în fond o constantă practică a marilor opere), ci principiul omogenizării, acolo unde dispersia şi ieşirea din locul comun sunt reguli de bază. Când, în literatură, ficţionalul instituie o altă realitate, paralelă, complementară sau chiar opusă concretului, constructul se edifică, totuşi, la cote ale recognoscibilului, mai apăsat în cazul realismului, mai obscur în prezenţa fantasticului, dar sesizabile. Deşi considerat, în cartea Pascalei Casanova, ca relevant în sensul tezei sale, boom‑ul literaturii sud‑americane nu poate fi înţeles fără apel la „spiritul locului”. Şi ideea că „patrimoniul literar este un instrument al libertăţii faţă de exigenţele naţionale”, ceea ce duce gândul în punctul în care patrimoniul nu e generator de tradiţie, nu devine convingătoare, chiar dacă din nou este adus în scenă Cioran. Fiindcă, iată, un alt teoretician francez, Antoine Compagnon, ale cărui lucrări (printre care Les Antimodernes. De Joseph de Maistre à Roland Barthes, 2005) au putut fi cunoscute de către Pascale Casanova, îl plasează pe autorul de origine română printre „antimoderni”, întrucât cinismul şi scepticismul ar ascunde, sub masca denunţării tradiţiei, tocmai imposibilitatea de a evada din ea (ca şi, de pildă, Mallarmé, Valèry şi chiar Proust).

Încercând să privim dincolo de sensul negaţiilor avansate, ceea ce întâlnim ni se arată a fi un mixaj hibrid între „estetica avangardei” (repetăm) şi unele reguli ale economiei de piaţă. Aici s‑ar încadra, printre altele, atât obsesia noutăţii cu orice preţ (inovaţia, invenţia – dar chiar n‑am citit încă disocierile efectuate de George Steiner, în Gramaticile creaţiei, între invenţie şi creaţie propriu‑zisă? –, mai degrabă de ordin „tehnic”), cât şi regula validării, a consacrării unei creaţii doar ca apanaj al unei elite mondiale „neutre”. Ciudat este, însă, că, într‑o „piaţă mondială” a operelor, formula elitistă face abstracţie de valoarea de consum: în realitate, noutatea „absolută”, poate agreată… elitist, e în primul rând de interes „specializat”, niciodată de largă atractivitate şi solicitare (Joyce şi Beckett pot fi nişte exemple).

Dar întrebarea care persistă este dacă şi până unde putem identifica naţionalul cu naţionalismul şi, ambele, cu „maniera” realistă. Accentele radicale din Republica Mondială a Literelor încep şi sfârşesc pe un teren care nu prea facilitează discuţiile: „… aşa cum am încercat să arătăm, gradul de autonomie al ţărilor celor mai literare se măsoară prin depolitizarea mizelor literare, adică prin dispariţia aproape totală a tematicii populare sau naţionale, prin apariţia unor texte aşa‑zis «pure», fără «funcţie» socială sau politică, eliberate de necesitatea de a participa la elaborarea unei identităţi sau a unui particularism naţional (subl. ns. – M.B.), dar care contribuie la dezvoltarea unei cercetări formale, a unor forme în afara oricărei mize nespecifice, a unor dezbateri eliberate de orice miză neliterară a literaturii. Rolul scriitorului însuşi se desfăşoară în afara profetismului inspirat, a funcţiei de mesager colectiv, de vates naţional, ce i se conferă în spaţiile puţin autonome”. Şi, definitiv: se impune o „călătorie de expatriere”, adică „refuzul […] explicit al unei patrii”. Nu este vorba, oare, în profilarea acestei poziţii, tot de o încadrare „politică”, fie că îi spunem „internaţionalism” sau „globalizare”, adică de o „miză” destul de transparentă? În ultimă instanţă, diversitatea şi non‑identicul nu sunt altceva decât esenţialităţi ale naturalului, ale universului/universalităţii, nerecunoaştere care punctează unele fraze destul de ciudat: „Dezistorizarea din principiu a recunoaşterii centrale (e cazul existenţei unor „centre locale”, cum a fost şi Parisul – n.n.) favorizează o universalitate întemeiată pe o ignorare intenţionată şi proclamată. […] Doar înţelegând caracterul cu totul particular (subl. ns. – M.B.) al unui anume proiect literar se poate accede la adevăratul principiu al universalităţii sale”.

Şi acutizăm întrebarea de mai înainte: suprimând diversitatea, condiţie naturală imprescriptibilă a universalităţii, nu tindem spre un proiect al artificializării fiinţei şi, deopotrivă, al lumii? Perspectivăm o umanitate ca un întreg unitar, compact, cu particularizări minime, neesenţiale, al clonelor vag distincte, mişcate artificial într‑o realitate artificială? Deocamdată, vedem răcirea tensiunilor globalizării şi asistăm la unele repoziţionări insidioase în cadrul mai parţialei unificări europene, apărute şi accentuate tocmai în siajul încercării de a se limita diferitele parcursuri cu o mai intensă coloratură naţională. Întrebând, nu ne asociem unui anume partizanat, indiferent de eşichierul acestuia, preferând poziţia mai calmă a observatorului. De aceea, nu vom contesta, totuşi, că răspunsurile care ni se dau în cartea Pascalei Casanova au un grad de idealitate care le deschid spre teorie (o parte a „Republicii Mondiale a Ideilor”!) şi mai puţin spre efectivitate.

Mircea Braga

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Braga

Mircea Braga, profesor universitar, critic şi istoric literar născut în data de 28 august 1938 la Sibiu. Studii: Liceul „Gh. Lazăr”, Sibiu, 1955; Facultatea de Filologie, Univ. „Babeş-Bolyai”, Cluj, 1960; doctor în filologie din 1984, cu teza V. Voiculescu. Studiu [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now