Contemporanul » Eseu - Publicistică » Prizonierii Zeului. Jidovul izgonit din Cetate

Prizonierii Zeului. Jidovul izgonit din Cetate

E o lume ce respiră în razele dogoritoare ale unor adevăruri ultime, care exclud cu desăvârşire cele două noţiuni, parcă arse în magma veşniciei, spre care se întorc aleşii damnaţi să vadă – dincolo de suprafeţe – Povestea. Mai exact, să vadă, să descrie şi să murmure Povestea. Bolborosind, ca Pitia, oracolul din Delphi, din vârful buzelor…

Oare pacea o căuta jidovul izgonit din cetate? Iată o posibilă definiţie a poetului alungat din urbe – ca în Antichitate – fiindcă prin ştiinţa‑i secretă perverteşte tinerii! Iosif Brodski va căuta liniştea, da, tocmai el, rebelul, incomodul neruşinat de liber, veşnicul adolescent întârziat, care detestă jumătăţile de măsură şi, având parte de martiriul unei iubiri neîmpărtăşite, într‑un acces de exasperare – o, Doamne al îndrăgostiţilor iremediabil – îşi taie venele în una dintre sălile somptuoase, ca nişte grădini edenice, ale Ermitajului, pentru că iubita lui – e vorba de pictorul Marianna Basmanova, iubirea vieţii brodskiene – nu‑i oferă o şansă neastâmpăratului acuzat de şi condamnat pentru parazitism social, apoi exilat din Rusia sovietică. Salvat printr‑un miracol, poetul va căuta singurătatea formatoare – pâine pentru suflet, un zeu disputat, în egală măsură, de ranchiună şi de generozitate. Iosif Brodski se va regăsi eliberat de tot din încorsetările sociale, tribale şi sentimentale, adesea, mutilante. Exilatul va căuta mereu condiţiile propice instalării Zeului în foru‑i lăuntric, pregătindu‑se astfel să se exprime după ce eurile multiple sunt anihilate – iar ego‑ul e redus la nici abur, nici respirare – în faţa entităţii prin care în tine, prin tine, pentru tine şi pentru toţi cei care „vestesc cu putere multă” – vorba psalmistului – există ceva net superior, ceva definit şi răsdefinit de zeci, de sute de ori. Ceva care, în pofida definiţiilor, în ciuda presimţirilor, în ciuda erudiţiei şi a noianelor de experienţe şi evenimente, se află departe de înţelegere. E o competiţie înlăuntrul poetului, care e şi nu e ceea ce este, o luptă hegeliană în adâncuri; lumea există exclusiv înlăuntru, va exclama Rilke în Elegia a şaptea, invocându‑şi iubita. E un soi de aşteptare ce pândeşte o altă aşteptare. Golire de sine, care adastă o altă golire, în care mişcă ceva. Ceva indistinct, abia sesizabil şi, totuşi, vădindu‑şi prezenţa până la manie; e adevărat, o manie stăpânită prin recursul salvator la vocaţie. Iosif Brodski descrie întâmplările – să le spunem aşa, deşi timpanul ezită – acestea spirituale în timp ce analizează o serie de poeme ce poartă semnătura unor artişti recunoscuţi drept maeştri: Auden, Frost, Ahmatova, Ţvetaieva, Mandelştam. Şi le ruminează la nesfârşit, revine şi tot revine asupra unor versuri ce sar parcă din paginile brodskiene – ca liliecii dintr‑o peşteră invadată de o lumină puternică – le lasă să treacă prin filtrul emoţiei, al erudiţiei şi intuiţiei, şi se mărturiseşte involuntar. Mai exact: se livrează în toată goliciunea sufletului său de o frumuseţe de simţi cum vibrează aerul, de parcă ar fi pus în mişcare de presiunea unui teasc invizibil, prezent, magic. Magia bucuroasă de a fi; şi aburul ei care te învăluie şi te face să priveşti lumea cu ochi de îndrăgostit iremediabil. Cum să exprimi aceasta?! Sursa luminii e aşezată în forul lăuntric şi, evident, nu tu eşti stăpânul, artizanul ei.

Ce este poetul dacă nu un vrăjitor locuit de zeu, instrument şi om, în acelaşi timp? În timp ce înaintează în fiinţă, pe pământurile ei stigmatizate de necunoscutul îmbietor, scrie Brodski, poetul e mai mult instrument. Un instrument în mâinile nevăzute ale Zeului, căruia i se supune, cele câteva reguli existente pe pământurile poeziei respectându‑se la sânge de oamenii‑instrument, oamenii‑lege. Altminteri rişti să fii pedepsit. Abandonarea vocaţiei e o eroare de neiertat – asta sugerează acest jidov rătăcitor, ilustrând exemplar acel vers năucitor – tradus de Janina şi Ion Ianoşi – prin fineţea şi profunzimea, barbară prin cruzime şi exactitate (uneori, e adevărat, cruzimea e o formă a exactităţii): „În această cea mai creştinească dintre lumi,/ poeţii sunt jidovi”. Marinei Ţvetaieva îi scapă acest adevăr scrâşnit în una dintre capodoperele sale, scrise în Cehia, dacă nu mă trage pe sfoară memoria: Poemul sfârşitului, invocat şi de Iosif Brodski în demersul analitic axat pe poemul De Anul Nou, scris la moartea lui Rainer Maria Rilke, în data de 7 februarie 1927, la Bellevue, şi adresat, în egală măsură, sufletului rilkean smuls veşniciei şi poetului, omului retras în lumea umbrelor. Poemul, scrie eruditul Ion Ianoşi, „e un recviem, un «bocet» după Rilke”. Boris Leonidovici Pasternak îl va citi peste un an după ce fusese conceput şi – aşezat cuminte sub aripa entuziasmului – va folosi printre aprecieri adjective ca, bunăoară, teribil, inexprimabil, convins de faptul că e departe de a fi uşor să stai liniştit şi cuminte, şi să asculţi o personalitate puternică, exasperant de vie şi, nu rareori, eruptivă, cum rămâne a fi Marina. Poetul recurge la înţelepciune, ştiind prea bine cu ce s‑ar alege în cazul în care ar ieşi din tăcere.

E un poem de o amplă respiraţie, zguduitor prin forţa exemplară a acestei poete care parcă ar vorbi dincolo de timp, dincolo de spaţiu, dincolo de fiinţă…, ce straniu, Doamne, prin fiinţa celui plecat; citind şi, mai cu seamă, recitind poemul, constat, uimită, că de mult n‑am mai încercat certitudinea existenţei între lumi cu o asemenea forţă! Sunt departe de a crede că, tehnic vorbind… Să lăsăm, însă, o, Doamne, tehnica! Poezia e departe de a fi – cum spunea G. Călinescu – „sentiment sterilizat de tehnică”. Poezia e departe de a fi doar atât, deşi este, de bună seamă, şi asta. Dacă ar fi numai atât, probabil că lumea ar fi invadată de poeţi! Poezia e un istm ţinut în viaţă de vraja imponderabilului întemeietor, care impune o seamă de legi ce scapă definiţiilor. E ca şi cum, descriind curcubeul dispărut deja, l‑ai face prezent şi strălucitor până la halucinaţie, până la tremur. Până la spaimă. Ţvetaieva sparge zăgazurile, lunecă de pe o limită pe alta şi vorbeşte nestingherit din miezul fiinţei sale spre miezul fiinţei rilkeene, al cărui suflet străluceşte, împrumutând din viul eroului liric. În acest studiu dedicat celor doi mari poeţi, precum şi în alte demersuri interdisciplinare, Brodski izbuteşte performanţa de a aboli abia sesizabila distanţă dintre protagonistul liric şi masca auctorială, livrând monologul ţvetaievian, în toată splendoarea‑i monumentală, în cheia impusă de acest poet al asprimilor originare. În lumea creionată sagace de Marina din câteva tuşe iuţi, ca delfinii, substantivele de genul feminin viaţa şi moartea sunt cuprinse între săgeţile rupte parcă şi îndoite ale ghilimelelor, cele două noţiuni fiind aşezate sub semnul îndoielii, ba chiar – exact ca la straniul mesager Thales! – fiind abolite cu totul! În lumea ţvetaieviană, revelată în acest poem de largă respiraţie, scris în trena morţii rilkeene, moartea şi viaţa nu există! E o lume ce respiră în razele dogoritoare ale unor adevăruri ultime, care exclud cu desăvârşire cele două noţiuni, parcă arse în magma veşniciei, spre care se întorc aleşii damnaţi să vadă – dincolo de suprafeţe – Povestea. Mai exact, să vadă, să descrie şi să murmure Povestea. Bolborosind, ca Pitia, oracolul din Delphi, din vârful buzelor. Ca preotesele Antichităţii, care‑şi dedică viaţa lecturii misterelor şi ascensiunii în cunoaşterea de sine care este egală cu o cunoaştere de alt tip. Poezia ca poveste a eului absolut, murmurată de pe marginea trupului. Trup devenit prelungire a duhului. Amforă a Vocii care se spune din epicentrul duhului care… a fost şi nu mai e al poetului, desprins de prelungirea eurilor al căror lăcaş este; a fost, mai exact. Epicentru identificat cu miezul esenţei, dostoievskian vorbind. Cu inima lumii. Cu Zeul. Cu o parte din ceea ce este Zeul, care se revarsă aidoma unui fluviu în afluenţii săi, revărsându‑şi, totodată, darurile.

Revenit la limanul propriei fiinţe după o asemenea identificare, mărturisită prin recursul la poezie, abia te regăseşti, abia renaşti din ceea ce o Virginia Woolf numeşte serialul de „anxietăţi inefabile”. Pauzele sau – cum le numea Ahmatova – antractele sunt trăite la cote obişnuite, normale, caracteristice mediei statistice, contemplate prin ochii inimii, care iartă şi tratează cu înţelegere – la scara omenescului, prea omenescului – lunecările spre şi locuirea pe ostrovul maimarilor sufletului, unde toate eşuează, în cele din urmă, în iubire, vindecându‑se astfel după ce s‑au oglindit în spaima de moarte; acel vrăjit „nu te teme”, „nu te teme”, repetat de Marina, ca un descântec fermecat – cu aerul că îl ţine de mână pe muchia unei prăpastii – în scrisorile adresate lui Boris Pasternak… Se pare că în unii poeţi, ca şi în unii adolescenţi şi eroi meniţi să se stingă prematur, lucrează de zor mesagerii morţii, numită de Rainer – în A şasea elegie – „marele grădinar”, care „le‑a îndoit altfel vinele”, aneantizând timpul. „Timpul nu este” exclamă oarecum excedat Rainer Maria Rilke pe urmele lui Dostoievski şi Tolstoi. Senzaţia inexistenţei timpului se pare că e împărtăşită de mai mulţi locuitori ai ostrovului mai-marilor minţii, pentru care absolut totul – lumea întreagă! – este interiorizat cu o intensitate incandescentă. Pe măsură ce lucrurile dinlăuntru cresc, îmbogăţindu‑se, şi se amplifică, cele din proximitatea caldă şi vie parcă se diminuează, puţin câte puţin, şi arată, când şi când, precum nişte orfane în aşteptare… Templele cad pe gânduri parcă şi există mai mult în forul lăuntric; „risipă/ a inimii, le strângem tainic în noi”. Chiar dacă există unele adorate, servite, slujite în genunchi, în afara eroului liric, acestea se retrag, încet‑încet, înlăuntru şi se înalţă în nevăzut, ca şi când, magnetizate, s‑ar supune unei taine abia desluşite, urmate însă orbeşte, definitiv, până la capăt. Dar ce poate fi capătul atunci când totul îţi arată faţa luminată de o binecuvântare, căreia îi simţi aburul, tremurul, freamătul abia sesizabil? (Elegia a şaptea, traducere de Al. Philippide)

Aura Christi

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

  1. comunicat@eurobservator.ro'

    Aura Christi, poet, romancier, eseist, publicist și editor român născut la 12 ianuarie 1967.

    Cărți publicate de Aura Chrisri:
    https://www.ideeaeuropeana.ro/autor/aura-christi/

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now