Contemporanul » Eseu - Publicistică » Omul edenic, între arborele vieţii şi arborele ştiinţei

Omul edenic, între arborele vieţii şi arborele ştiinţei

Momentul existenţial zero al umanitaţii este acela în care Adam si Eva au mâncat din fructele Pomului cunoştinţei binelui şi răului; nu este doar momentul în care ei înşişi au intrat în starea de conştienţă a binelui şi răului, ci, simultan, şi momentul în care răul a fost el însuşi creat în acest fel; omul a ales să experimenteze răul şi moartea

Viaţa în faţa raţiunii, amoralismul, contestarea moralei creştine îl apropie pe Pio Baroja (1872‑1955) de ideile lui Nietzsche. Confruntarea dintre viaţă şi raţiune, constante în opera lui, aminteşte de apolinic şi dionisiac. Totuşi, filosofia afirmativă a lui Nietzsche nu corespunde în întregime spiritului deziluzionat şi pesimist al generaţiei de la 1898, generaţie ce trăia din plin decadenţa Spaniei. Din acest motiv, Schopenhauer este, atât pentru Pio Baroja, cât şi pentru ceilalţi intelectuali ai generaţiei de la 1898, ghidul intelectual suprem.

Opera filosofică esenţială a lui Pio Baroja este un roman, El árbol de la ciencia, catalogat de obicei ca un roman filosofic. Titlul romanului reproduce pe jumatate doar titlul unuia din capitole, El árbol de la ciencia y el árbol de la vida. Tema romanului, de esenţă existenţialistă, este contrapunerea vieţii cu cunoaşterea, a arborelui vieţii cu arborele ştiinţei. Pio Baroja pleacă de la legendara grădina a Edenului, în care „Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni la mâncare şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Geneza, cap.2/ 9). Consumarea roadelor pomului vieţii însemna câştigarea nemuririi (interpretare proprie lui Baroja); consumarea roadelor pomului ştiintei însemna asumarea de către om a misiunii cunoaşterii, care îl pune pe un traseu deviant faţă de viaţă. Pio Baroja, prin intermediul personajului său Andres Hurtado, presupune că Dumnezeu, atunci când a prevenit omul în privinţa pomului cunoaşterii, i‑a spus că „acest pom vă va face să vreţi să vă doriţi cunoaştere, ceea ce vă va distruge”. Starea în care omul îşi doreşte cunoaştere compromite viaţa; cu cât omul îşi doreşte mai multă cunoaştere, cu atât se îndepărtează mai mult de viaţă; cu cât se concentrează mai mult pe viaţă, va avea acces la mai puţină cunoaştere. Baroja construieşte cuvântul biofil (iubitor al vieţii), pe care îl contrapune filosofului, preocupat de cunoaştere. Omul însetat de cunoaştere apare la finalul unui ciclu în care instinctul vital îşi pierde din forţă, este ca un fluture care rupe crisalida pentru a muri. Don Quijote însuşi este greşit interpretat, el fiind în opinia lui Baroja un simbol al afirmării vieţii. Baroja crede că, pentru a experimenta sentimentul autentic al vieţii, omul are nevoie de ficţiune, nu de cunoaştere. Or, tocmai ficţiunea este prima victimă a ştiinţei. Omul care credea în mitul lui Poseidon, care stârnea furtunile, avea la îndemână o ficţiune care îl fascina, îl entuziasma, îi stârnea imaginaţia. Omul care, în urma acţiunii cunoaşterii, ştie cu certidutine că furtunile se produc din cauza unor diferenţe de temperatură nu mai experimentează nici o emoţie.

Contrapunerea celor doi arbori înseamnă în esenţă următoarele: individul care consumă roadele arborelui vieţii este un individ optimist, puternic şi sănătos, pe când individul care consumă din roadele arborelui ştiinţei este un individ pesimist, slab şi bolnăvicios; „adevărul în bloc este rău pentru viaţă”, afirmă Baroja prin personajele sale. Vitalismul duce la o stare de minciună fericită (mentira feliz), în timp ce cunoaşterea duce la adevăruri dureroase. Vârsta umanităţii reproduce vârsta omului; la fel ca omul vechi, şi copilul se hrăneşte din mituri şi legende (ficţiuni), care îl fascinează şi îi aţâtă imaginaţia şi sentimentul vital, oferindu‑i o senzaţie de fericire. Trecerea la faza adultă înseamnă cunoaştere, care aduce după sine doar dezolare şi scepticism. Trecând de la vârsta arhaică la epoca modernă, omul trece de la o ignoranţă fericită la o cunoaştere tristă. Individul dedicat vitalismului trebuie să se înconjoare de nori, să‑şi limiteze spaţiul şi nevoia de cunoaştere, creând un spaţiu ficţional pe care îl are sub control şi în care este fericit, chiar dacă acest spaţiu poate fi desemnat ca minciună (mentira). Arborele ştiinţei este precum un clasic portocal sub a cărui umbră se moare.

Este momentul pe care Baroja îl numeşte criză existenţială; aceasta se resimte în personajele romanului El árbol de la ciencia. Omul (Andres Hurtado, student) este în conflict cu lumea, conştiinţa lui este în conflict cu realitatea; Baroja caută, prin personajele sale, un mod de a trăi (una fórmula de vida), scoţând în evidenţă temele fundamentale ale existenţialismului: responsabilitatea în faţa propriei existenţe, asumarea existenţei, căutarea unei esenţe care să fie asociată existenţei. Omul îşi asumă căutarea în studii, în filosofie, în relaţiile familiale, în relaţiile personale, în dragoste. Nimic din toate acestea nu oferă sensuri vieţii; dimpotrivă, fiecare dintre aceste domenii de introspecţie existenţială se dovedeşte iluzoriu; nici filosfia nu oferă răspunsuri; singurul filosof apreciat este Schopenhauer, care nu oferă soluţii propriu‑zise problemelor existenţei, pentru a o ajuta să capete sensuri, ci doar pune în evidenţă într‑un mod excepţional lipsa sa de sens, accentuând pesimismul şi dezolarea. Plin de iluzii la începutul vieţii adulte, omul ajunge la concluzia că nu are nici un control asupra propriului destin şi că nu există un sens al vieţii, sens care să o facă să merite să fie trăită. Baroja nu are nici o soluţie, nici un punct de sprijin; traseul omului este inevitabil spre ateism (Dumnezeu nu‑şi face simţită prezenţa) şi pesimism (Baroja s‑a declarat întotdeauna un pesimist prin instinct şi prin experienţă), care este o tentaţie de neînlăturat, „un adevăr aproape matematic”. În fine, conştiinţa morţii inevitabile face ca proiectul vieţii să fie considerat neviabil; personajul Andres Hurtado se sinucide, neajungând la soluţia credinţei (Kierkegaard, Unamuno).

Momentul existenţial zero al umanităţii este acela în care Adam şi Eva au mâncat din fructele Pomului cunoştinţei binelui şi răului; nu este doar momentul în care ei înşişi au intrat în starea de conştienţă a binelui şi răului, ci, simultan, şi momentul în care răul a fost el însuşi creat în acest fel; omul a ales să experimenteze răul şi moartea. Cunoaşterea a golit viaţa de frumuseţe, transformând‑o într‑o problemă; istoria umanităţii este, aşadar, un efort neîntrerupt de căutare a unor sensuri care să fie date existenţei pentru a o face să merite să fie trăită; ştiinţa, filosofia, religia sau arta sunt strădanii subsumate acestui obiectiv. În nici una din ele Baroja nu identifică soluţii la problemele existenţei, în schimb trăieşte din plin experienţa morţii. Sfârşitul vieţii personajului său, Andres Hurtado, este şi sfârşitul suferinţei.

Mirel Taloş

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mirel Talos

Mirel Taloș s-a născut în 1973. A absolvit Liceul de matematică-fizică din Zalău în 1992. Studii de filologie hispanică și română la Universitatea București (1992-1996), încheiate cu o teză de licență despre romanul politic al lui Mario Vargas Llosa. În [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now