„Apelăm la legi din comoditate.”
Novalis
Am constatat, întâi cu uimire, apoi cu încântare, că vorbitorii unui grai nu fac greșeli atunci când îl vorbesc. Greșelile apar doar când ei încearcă să se exprime în ceea ce se numește, încă, limbă literară, adică un idiom ale cărui norme sunt impuse de specialiști. Deosebirea este că în grai normele au existență naturală, fiind validate de un comportament lingvistic colectiv îndelungat, pe când în sus‑zisul idiom normele au o existență oficializată, valabilă până când alți specialiști vor stabili alte reguli.
Funcționarea vorbirii populare este asigurată de norme incluse, respectate spontan și care nu admit excepții, pe când utilizarea limbii cultivate este dirijată de norme impuse, respectate obligatoriu, dar, cu nu puține excepții, care, la rândul lor, trebuie cunoscute la fel de bine ca și normele pe care le încalcă. Să aibă totuși dreptate Novalis?…
Mi‑am amintit de această plăcută observație, când am băgat de seamă că poporul are dreptate și într‑o altă privință, care ține de domeniul particular al toponimiei. Mai precis, este vorba despre faptul că denumirile de locuri nu sunt date la întâmplare, ci fac parte dintr‑un mic sistem.
În cazul nostru, am în vedere numele de localități, care funcționează uneori în sisteme cu doi termeni, de obicei antonimici: mic vs mare (Sânnicolau Mare – Sânnicolau Mic), nou vs vechi (Slătinicu Mare – Slătinicu Mic), cu varianta mare vs diminutiv (Vânju Mare – Vânjuleț), de sus – de jos (Apoldul de Sus – Apoldul de Jos) etc. Mai mult, componența microsistemelor este diferită după cum localitățile respective sunt situate la șes sau dacă se află la munte ori la deal. În primul caz, domină opozițiile mic – mare, nou – vechi, pe când în cel de al doilea mult mai răspândite sunt opozițiile de sus – de jos, din deal – din vale.
Sunt, totuși, situații în care sistemul și‑a pierdut unul dintre termeni, dar faptul că a supraviețuit celălalt este o dovadă palpabilă că odinioară trebuie să fi existat și localitatea „opusă”, dar care, din motive ce nu mai țin de toponimie, a dispărut sau se ală acum pe teritoriul altei țări (Becicherecul Mic vs Becicherecul Mare – azi: Zrenianin‑Serbia). În aceste cazuri se poate vorbi despre o toponimie confirmativă, așa cum Schliemann a descoperit ruinele unei Troie care a supraviețuit doar literar, situație pentru care sunt înclinat să propun termenul arheologie confirmativă (adăugându‑l pe listă pe Sir Evans și, poate, pe alții).
Deosebirea, semnalată mai sus, între vorbirea populară și exprimarea cultivată se lasă detectată și în privința unor termeni și expresii din toponimie, dar care apar și în lucrări de istorie ori de lingvistică, folosiți, așadar, în comun, dar fără ca, din comoditate, cineva să‑și pună întrebări asupra oportunității de a o face.
Dacă în vorbirea populară microsistemele toponimice sunt simetrice (cu excepția, de asemenea semnalată, când a supraviețuit numai unul dintre termeni), în varianta științifică a limbajului cultivat se întâlnesc și microsisteme asimetrice. De pildă, vorbind despre Carpați, suntem deprinși să‑i deosebim pe cei Orientali și Meridionali de cei Apuseni, or, un sistem simetric ar pretinde ca și cei din urmă să se alinieze sub forma Occidentali. În acest exemplu, este vorba doar de respectarea unei omogenități terminologice, fără alte implicații.
Există însă și alte cazuri cu urmări pe care ezit să le calific. Astfel, pentru a vedea cum funcționează în alte situații opoziția mic vs mare, voi invoca sintagmele unanim folosite Marea Unire (cea din 1918), dar căreia i se „opune” Mica Unire (cea din 1859). Chiar dacă aici mare și mic se referă, fără îndoială, la întinderea teritoriilor astfel reunite, opoziția respectivă este transferată, involuntar, asupra importanței diferite a celor două acte politice, ceea ce nu este deloc nici firesc și, mai ales, nici de dorit.
Dacă acest caz poate fi obiect al unor divagații sau schimburi de păreri, mă voi opri acum la un altul, mult mai grav, asupra căruia va fi necesar să se mediteze și să se decidă. Desigur, dacă cei chemați să o facă vor considera că e important.
O deplinătate de păreri situează nașterea poporului român în așa‑zisul spațiu carpato‑danubiano‑pontic, a cărui justificare este aceea că acoperă aproximativ teritoriul Daciei. Folosirea toponimului din urmă s‑a impus încă în epoca Iluminismului nostru, când istoricii Școlii Ardelene, în deosebire de vechii cronicari, s‑au dedicat tuturor celor trei provincii nord‑dunărene, pe care au simțit nevoia să îl numească cu un singur termen.
În modul cel mai curios, s‑a trecut și se mai trece cu vederea peste faptul că existența unui popor este intim legată de limba pe care o folosește, cu care a apărut, cu care ființează mai departe și cu care se legitimează în raport cu alte etnii. Mă simt obligat să atrag aici atenția că cei mai serioși lingviști români și mulți dintre cei străini afirmă că limba română are patru dialecte, dintre care unu nord‑dunărean (cel dacoromân) și alte trei sud‑dunărene (aromân, meglenoromân și istroromân). Dacă în legătură cu cele trei din urmă chestiunea este clară, nu la fel stau lucrurile cu cel dintâi, căci o parte dintre vorbitorii lui se găsesc și în dreapta fluviului, adică la sud de acesta, începând cu cei din Valea Timocului, continuând cu cei (mai puțini) de pe malul drept al acestuia și până la vărsarea lui în Marea Neagră, căci, chiar dacă pentru unii poate părea ciudat, Dobrogea noastră se găsește, totuși, la sud de Dunăre!
Discuția esențială este însă cea referitoare la nepotrivirea evidentă dintre denumirea spațiu carpato‑danubiano‑pontic, considerat a fi exclusiv teritoriul nostru etnogen, și amploarea întregului spațiu lingvistic românesc, care îl depășește cu mult pe cel dintâi. Dacă într‑adevăr idiomurile sud‑dunărene sunt dialecte ale limbii române și dacă geneza și existența poporului sunt, totodată, și cele ale limbii, rămâne cel puțin bizar să se afirme că românii au apărut și există în acel ciudat spațiu carpato‑danubiano‑pontic, evident nord‑dunărean, în timp ce limba română a apărut și continuă (încă!) să existe pe un teritoriul pe care fluviul nu îl desparte, ci doar îl împarte în două.
Mai departe, dacă se admite că toate cele patru dialecte sunt ale limbii române, va fi greu să se explice de ce în lingvistica noastră au apărut și, probabil, vor continua să apară lucrări (fie ele gramatici sau dicționare de tot felul) în titlul cărora apare sintagma limba română, dar care au în vedere exclusiv dialectul dacoromân. Deocamdată, nu cunosc nici o scriere științifică care să se sustragă acestei ciudate tradiții și să admită, implicit, că limba română are, totuși, patru dialecte. Altfel, ar trebui să existe doar dicționare și gramatici ale dialectului dacoromân.
Este adevărat că România este statul românesc înconjurat de români (vorbitori ai dialectului dacoromân), dar asta nu înseamnă câtuși de puțin să lăsăm a se înțelege că cei din Pind, din Meglen sau din Istria (ca să nu‑i uit nici pe morlacii de pe coasta și din insulele Adriaticii) ar aparține, prin idiom, exclusiv limbii române, nu însă și poporului român. A persista în acest clivaj nu poate ajuta pe nimeni, în nici un caz pe cei în cauză. Că românii din sud sunt uitați de oamenii de rând, care de multă vreme nu mai învață despre ei în școli, este una, dar că uitarea lor este și a specialiștilor este cu totul și cu totul altceva. Ceva pentru care ar merita să ne părăsim comoditatea.
PS 1. Comoditatea nu se referă numai la legi, ci și la tirania obișnuințelor din care ne este tot mai greu să evadăm; 2. Mă întorc. în treacăt, la spusa despre Schliemann, care a „descoperit” o Troie perfect conservată de Homer, amintindu‑mi mirarea multora despre „nepotrivirea” dintre Troia și titlul poemului homeric (Iliada), unii dintre ei fiind de părere că poemul ar fi trebuit să se numească, de pildă, Troiada. Ce nu știu ei este, însă, că, în vechimea marelui bard, cetății respective i se zicea Ilion, ale cărei ruine se văd, și azi, lângă satul anatolian Isarlîk Tepe (i. e. „dealul cetății”), de unde pot propune un mic zbor spre Nastratin Hogea la Isarlîk cu tot ce poate aduce nou această inocentă precizare; 3. Variante ale simetriei mare – mic sunt și nefericitele expresii Micul Paris sau Mica Vienă, care, departe să ne mărturisească râvna de a fi „în pas” cu Apusul, ne trădează ciudatul gust de a mici orice, fie lucruri, fie, mai grav, moduri de a fi. Auzindu‑le, uneori încerc să mă amuz, imaginându‑mi că locuitorii Lutetiei și ai Vindobonei și‑ar numi urbea Marele București sau Marea Vienă. Dar îmi șterg numaidecât zâmbetul, căci nu e nimic amuzant aici; 4. Un interbelic de‑al nostru scria, sastisit, despre „bulevardul provincial București‑Paris”.
■ Profesor, teoretician, istoric și critic literar, scriitor
Crișu Dascălu
