Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » O „poveste” postmodernă despre poezie

O „poveste” postmodernă despre poezie

Poezia nu se află, acum, în faza de structurare a unei noi paradigme corespunzătoare realităţilor prezentului, fiindcă acestea, dintr‑un anumit punct de vedere, îi rămân exterioare sau, cel mult, ca un ecou filtrat. Poezia şi‑a creat şi şi‑a afirmat, nu de‑acuma, universul ei propriu

Se pare, pe zi ce trece, că visul „estet” al lui Kant, acela conform căruia omul e scop în sine, neputând fi scop pentru ceva din moment ce el depăşeşte natura prin cultură, se îndepărtează tot mai mult, abandonându‑i pe cei captivi încă „resturilor” de gând ale filosofului de la Königsberg unei ciudate, dar persistente „angoase metafizice”. Paradoxal, dar atât îndepărtarea de autorul Criticii puterii de judecată, cât şi apariţia unor semne ale unei posibile re‑revendicări parţiale a normativului kantian, ne vin, ambele, dinspre ştiinţele de ultimă oră, apărând ca fractură a acestora. Pe de o parte, genetica prevede că, poate chiar în deceniul care urmează, odată încheiată deconstrucţia genomului uman, va fi posibilă definirea fiinţei şi a existenţei, ceea ce înseamnă – în consecinţa faptului că, având înţelegerea completă a „obiectului”, este eliberată puterea de a‑l reproduce – împlinirea idealului roboticii de a crea similarul (pe treptele cunoscute: cyborgi, androizi etc.). Pe de altă parte, dacă, prin intermediul aceleiaşi tehnologii în expansiune, se conchide că nu de indistincţia structurilor esenţiale poate fi vorba, ci de complementaritatea imprescriptibilă materie‑spiritualitate, deopotrivă sursă şi „mecanism” în regimul existenţei şi armoniei întregului – atunci devine clar că nu partea poate crea întregul. În plus, cel puţin încă o undă de instabilitate survine (nu uităm nici principiul incertitudinii) când o disciplină riguroasă, fizica cuantică, lasă loc resurselor operaţionale sugerate prin indefinitul ce tulbură mişcarea, propriu conceptului de spiritualitate.

Pe direcţia kantiană, într‑o complementaritate esenţial lărgită deci, se punea doar chestiunea depăşirii naturii fără a o nega sau restructura, ci preluându‑i prin reprezentare formele şi instituind valorizarea ei de pe suportul creaţiei, unde suverane sunt aliniamentele intuiţiei, imaginaţiei şi simţirii, finalizate în „trăire”. Dar, pe noua direcţie, ţinta finală devine re‑facerea, re‑construcţia naturii, vizat direct fiind omul, aliniind tehnologia la necesităţile structurale ale fiinţării, dar propunându‑şi a elabora, într‑un orizont previzibil, şi gradientul dinamicii unei conştiinţe astfel „dirijate”. Suntem la un pas de homo deus, cum ne spune Yuval Noah Harari, doar că zeii sunt imprevizibili şi incontrolabili, iar amintita „frică metafizică” apare acolo unde orice posibil devine, cu orice preţ, destin. Ciudat este că, optând pentru o atare direcţie, obstrucţionăm şi o altă teză, aflată pe o diferită lungime de undă: apărută tot în prelungirea provocării deconstructivismului, ideea „spaţiului Hilman” alimentează constructul matematic în care spaţiul are un număr infinit de dimensiuni şi unde anarhia absolută a „granulării” poate adăposti doar fractalii. Întrebarea firească ar fi, aşadar, dacă nu cumva spiritualitatea însăşi este de natură fractalică, deci ne‑finită şi, dacă este aşa, atunci nici ea nu poate avea finalitate în afara sa (din nou aproape de Kant).

Deocamdată, palpăm dezechilibrele puse în mişcare de funcţia monogenă supraalimentată a civilizaţiei actuale, conducând la „re‑scrierea” mentalului printr‑un alfabet al cărui efect imediat şi insistent evidenţiază coborârea spiritualităţii în derizoriu sau, eventual, re‑edificare acesteia pe alte coordonate. Înregistrăm, astfel, înlocuirea religiei cu un câmp extins de mitologeme create prin decuparea „facilităţilor” din realitate; efortul de re‑construcţie a registrului etic (minimalizarea sensului familiei, promovarea libertăţii sexuale etc.); alinierea esteticului la consumism prin intermediul principiului entertainmentului; desprinderea educaţiei – pe toate treptele – de normativul intelectual şi inserierea sa ca stringenţă a concretului, a cotidianului; deificarea imediatului şi suprimarea perspectivei, ca şi a trecutului, de altfel. Când se poate reveni şi la ideea că „imaginea” lumii se poate regăsi în cea a structurii anatomice (vz. studiul Janinei Chasseguet‑Smirgel, Corpul ca oglindă a lumii), normele primitivismului se revitalizează la rândul lor.

Privind literatura – descendentă, prin cultură, din spiritualitate şi asigurând refracţia mentalului –, constatăm, astăzi, că, aici, dezechilibrele apar, firesc, mai accentuate, în primul rând prin deturnarea (pierderea?) funcţiei sale, fiindcă nici în deceniile comuniste aceasta n‑a fost negată, ci s‑a încercat doar re‑definirea acesteia prin corupere ideologică şi politică. Or, în timp, ceea ce i‑a asigurat „rangul”, acesta reprezentând gradul înalt al necesităţii, a fost tocmai respectiva funcţie, aproape dizolvată acum sub asediul consumismului, entertainmentului, facilităţilor subculturale, mentalului ce subclasează vocaţia intelectuală. Dacă scriitorul e privit ca o ciudăţenie suportabilă, iar lectura un capriciu (din fericire… inofensiv, deoarece simplul amuzament nu intră nici în categoria binelui, nici în cea a răului), ne putem întreba dacă nu cumva se răzbună astfel sintagma „nobilă inutilitate” (desprinzându‑se din adjectivare) sau dacă nu re‑devine actuală tensiunea „rezistenţei prin cultură”, fie şi numai la adăpostul unei nişe (probabil încă mai restrânse decât în menţionatele decenii). Iar segmentul care pare a fi radicalizat în acest demers ni se arată a fi poezia, cum declara, într‑un recent interviu, D. Ţepeneag: „În canonul european sau internaţional, limba (teoretic vorbind intraductibilă) trece pe un plan secundar în judecata estetică; în locul aprecierilor de stil (în sensul vechi al cuvântului, demodat el însuşi…) apar consideraţii cu privire la construcţia şi la structura operei literare, singurul element formal cu adevărat transmisibil. Dar ce facem cu poezia? (De fapt, poezia nu mai există, e numai o fantomă care bântuie castelul literaturii.) Pe de altă parte, ideea că ne aflăm undeva la capătul istoriei literare îşi face loc tot mai mult şi complică discuţia”.

Mai elaborat şi cu o argumentare la care vom apela mai jos, Ion Simuţ precizează: „… nu poezia de până acum are de pierdut, ci locul poeziei care se va scrie de acum încolo îşi pierde rangul între genurile literare, chiar dacă nu vrem să recunoaştem”. Evident, autorul Literaturilor române postbelice ştie că starea actuală a poeziei este departe de a avea cauze strict interne: este motivul pentru care – constatând că ne aflăm în faţa unui „fenomen notoriu de mai bine de o jumătate de secol în întregul Occident” – trimite implicit la o componentă cu marcaj distructiv, pe această direcţie, a epocii actuale, concretizată în desprinderea spiritualităţii, în consecinţă şi a culturii, de spaţiul larg social. Pe punctul de a dispărea se află acel ciudat, aproape „eteric” instinct cultural care, până şi sub dictatură, alinia poezia la aspiraţiile publicului, cultivând „un limbaj secret, confidenţial [şi] atractiv”, oferind astfel „şansa unei comunicări clandestine şi a unei complicităţiu de mistere”, în urma căreia chiar şi mai vechii poeţi (Blaga, Barbu, Arghezi) reveneau în actualitate, aducând „compensaţia” dorită a „refugiului” în autenticitate şi în valoare. Spre deosebire de lumea consumistă occidentală, unde poezia e văzută acum ca „o curiozitate din categoria antichităţilor”, ca „relicvă a altei epoci”, la noi, în noile condiţii şi sub ghidajul unei poziţionări rudimentare, dar vehemente, întreaga literatură a fost ostracizată, prin nediferenţiere, odată cu regimul comunist: a fost înlăturat (e un eufemism!), bunăoară, până şi prin referinţe biografice „mecanice” („vina” de a fi trăit în epocă…), emblematicul din creaţia unor poeţi ca Ştefan Aug. Doinaş sau Nichita Stănescu, contestarea sau ignorarea atingându‑i, mai apoi, pe toţi autorii dinaintea anului 1990. A apărut, în schimb, „o inflaţie aiuritoare, hrănită de volumele tipărite şi difuzate pe cont propriu”, respectiv „cărţi proaste”, care fac din scriitor „o personalitate improvizată”, în cele din urmă „desolemnizând” actul de creaţie ca atare, cu deosebire poezia. În faţa „experimentalismului de laborator, a textualismului şi a exhibiţionismului sexual”, a platitudinii, a „realismului” stradal, a violenţei şi a limbajului primitiv‑comun, pierderea cititorilor era previzibilă.

Concluziv şi, totodată, verdictual, Ion Simuţ închide demonstraţia nu fără o notă de scepticism lucid: „Dictatura pieţei şi a divertismentului funcţionează la fel de opresiv şi de nefast ca dictatura politică. Distorsiunile literarităţii şi corupţia esteticului sunt pericole la fel de mari şi într‑un caz (perioada socialist‑comunistă), şi în celălalt (perioada consumistă sau epoca divertismentului)”. O redresare ar fi posibilă, mai menţionează criticul, doar în condiţiile în care, cum s‑a mai întâmplat în istoria literaturii, scriitorul va descoperi, el însuşi, acele „strategii ingenioase de apărare şi promovare adaptată a esteticului”, dar şi când se va înţelege faptul că, „fiind sortit unei confidenţialităţi” aproape exclusiviste, genul liric „solicită protecţie în atmosfera ostilă a culturii de divertisment”. Dar o protecţie – şi vom încerca să subliniem aceasta – în care „strategiile” poetului reprezintă doar un indicator de pe o diagramă mai amplă.

Observăm, mai întâi, că poezia nu se află, acum, în faza de structurare a unei noi paradigme corespunzătoare realităţilor prezentului, fiindcă acestea, dintr‑un anumit punct de vedere, îi rămân exterioare sau, cel mult, ca un ecou filtrat. Poezia şi‑a creat şi şi‑a afirmat, nu de‑acuma, universul ei propriu şi a existat (dacă a dorit să rămână ea însăşi, nedevenind altceva, de la fragment prozastic la simplă comunicare de uz comun, de pildă) ca expresie a acestuia: ea a reprezentat coeficientul expresiv al lumii interioare a fiinţei, lume străpunsă şi descoperită prin intuiţie şi „revelaţie”, pentru a elibera modul în care simţirea şi trăirea se raportează la existenţă, la cele din jur, la cele ce‑au fost şi la cele care vor fi. Poezia nu a operat cu informaţia directă, concretă, nudă, ci cu sugestia unui altceva, ascuns privirii obişnuite, a descoperit, s‑a ridicat şi a emis acea vibraţie obscură, sensibilă, „metafizică”, dată de orizontul spiritualităţii, al culturii, care se află dincolo (sau dincoace) de atingerea concretului, a cotidianului, deşi este „conştientă” de pulsaţia acestora. Pentru a putea transmite o atare vibraţie, poezia se plasează în afara obişnuitei comunicări, şi‑a creat un limbaj propriu, refăcând planşa semantică şi semiotică, astfel încât cuvintele sunt chemate să spună altceva şi mai mult decât spun. Sau, cum crede poetul sârb‑american Charles Simic, poezia caută „viaţa dinainte de apariţia limbii”, fiind „locul unde începem să auzim glasul universului inanimat”, iar imaginea pe care ne‑o oferă „păstrează şi absenţa cuvântului”. Până şi alfabelul poeziei, aşadar, descinde din „deliberări” imaginare pentru a se omogeniza în acea magmă fluidă a semnificaţiilor „trăite” în cultură.

Pe treapta următoare (fără a abandona ideea protecţiei), dacă, în calitatea sa de vârf al canonului genurilor literare, adevărata poezie se structurează şi comunică numai la adăpostul şi din interiorul orizontului cultural, care iradiază deopotrivă lumea poeziei şi pe cea a „consumatorului”, ea ni se oferă ca o „lucrare” elitistă. Privind sensul corect al acestui cuvânt, putem conchide că, scoasă din orizontul ei propriu, îndepărtată de lumea pe care a creat‑o şi care o creează, poezia dispare; textul care va rezulta poate fi orice, dar nu mai poate fi poezie. A proteja poezia înseamnă, într‑un sens, a‑i susţine „lumea” prin iminenţa unei societăţi cu un indice cultural în creştere continuă, fiindcă, la rândul ei, poezia protejează condiţia superioară a fiinţei. Cu efect de imersiune şi, totodată, de extindere în şi a fiinţei, organizând simboluri şi sensuri alunecătoare, poezia ni se propune prin dubla prezenţă a codului, în creaţie şi receptare, părăsind concretul şi imediatul. Şi nu mai este ciudat să constatăm că până şi într‑o parte a actualităţii noastre ştiinţifice întâlnim din nou o frazare care o legitimează: „Descoperirile fizicii cuantice – declară neurologul Dumitru Constantin Dulcan (vizibilă fiind aici şi prestaţia lui Basarab Nicolescu) – au arătat că mintea noastră e cea care face să colapseze undele de energie şi le transformă în particule, adică în materie. A gândi înseamnă a transforma nevăzutul în văzut. Gândul e creator, e cea mai puternică forţă din univers. Iar Dumnezeu (interesant „cuvânt” la cel care a vorbit la noi, printre primii, despre „inteligenţa materiei”!) ne‑a dat puterea ca, din milioanele de realităţi posibile, care există în stare latentă, să aducem pe pământ, cu gândurile noastre, doar una. Pe cea care seamănă cel mai mult cu gândurile noastre”. Protecţie poate însemna, deci, mai mult decât echilibru între percepţia imediatului şi plasarea în durată, din moment ce poezia a înţeles gândul înaintea gândului.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Braga

Mircea Braga, profesor universitar, critic şi istoric literar născut în data de 28 august 1938 la Sibiu. Studii: Liceul „Gh. Lazăr”, Sibiu, 1955; Facultatea de Filologie, Univ. „Babeş-Bolyai”, Cluj, 1960; doctor în filologie din 1984, cu teza V. Voiculescu. Studiu [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now