Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » Nietzsche şi Motru

Nietzsche şi Motru

Un fapt este important de reţinut: între cele două ediţii, prima din 1897 şi a doua din 1916, omenirea s‑a lăsat prinsă în vâlvătaia Primului Război Mondial, în care va intra în cele din urmă şi România, ieşind din război în tabăra învingătoare

Pe parcursul operei sale, Nietzsche va pomeni cu recunoştiinţă numele celor doi, Taine şi Brandes. „La ce universitate germană – scrie el – ar fi posibile astăzi prelegeri despre filosofia mea, aşa cum a ţinut anul trecut, la Copenhaga, dr. Georg Brandes, acel care s‑a verificat încă o dată prin aceasta ca un psiholog profund?” (Ecce homo – cum devii ceea ce eşti – Cazul Wagner). Cuvinte de laudă îi revin în mai multe pagini nietzscheene şi lui Taine.

În rest, tăcere şi indiferenţă şi agitatul profet al lui Zarathustra părea să fie victima unei conspiraţii îndreptate împotriva sa. Din această uitare nu va reuşi să‑l smulgă nici compilaţia postumă Voinţa de putere (Der Wille zur Macht), încropită de sora filosofului Elisabeth – Forster Nietzsche şi Peter Gast (Heinrich Koselitz), prietenul filosofului, apărută în 1901, la un an după moartea lui Nietzsche. Când şi‑a publicat în 1897 contribuţia sa, una din primele în spaţiul european, autorul român nu a dispus de avantajele acestei priviri sintetice asupra filosofiei nietzscheene, care îşi are, desigur, importanţa, indiferent de aprecierea de care se bucură în lumea specialiştilor. Lucrările unor autori mai cunoscuţi apar prima oară abia după moartea lui Nietzsche (1900); în 1901, „Der Kunstler und der Denker” – al lui Alois Riehl, cunoscutul exeget kantian, şi în 1905 „Nietzsche und die Romantik” al lui Karl Joel, urmaş al lui Nietzsche la Universitatea din Basel. Astfel, prin „cărţulia” sa C. Rădulescu-Motru face operă de pionerat în plan european.

***

Chiar dacă numele lui Nietzsche nu era trecut în programa didactică a cursurilor şi seminarilor din universităţile germane în timpul studenţiei lui C. Rădulescu-Motru (am văzut că Nietzsche însuşi deplângea această situaţie), în cercul de psihologie constituit în jurul lui Wundt la Universitatea din Leipzig s‑au putut naşte premisele unui real interes pentru concepţia sa. Ea are la bază o experienţă psihologică de viaţă unică la creatorii secolului al XIX‑lea, care chema la a fi analizată şi interpretată. Nietzsche însuşi încuraja această direcţie a exegezei concepţiei sale şi s‑a străduit să se perceapă pe sine ca un suprem titlu de glorie, drept un psiholog. În 1889, în Cuvânt‑înainte la Amurgul zeilor, scris în 30 septembrie la Torino, Nietzsche se califică drept un „psiholog bătrân”. Într‑un alt text, scris în aceeaşi perioadă, Nietzsche mărturiseşte – „din scrierile mele vorbeşte un psiholog care nu‑şi are egalul, acesta este poate primul lucru pe care ajunge să‑l înţeleagă un bun cititor – un cititor aşa cum îl merit eu …” (Ecce homo – cum devii ceea ce eşti – De ce scriu cărţi atât de bune). Performanţele unei culturi superioare se judecă după simţul psihologic de care aceasta dispune, iar Nietzsche îi admiră – la fel ca Schopenhauer, de altfel – dar în acelaşi timp îi şi invidiază pe francezi, pentru finele nuanţe psihologice pe care le prezintă literatura lor – „îl preţuiesc pe Stendhal ca pe un psiholog profund” (op. cit.). Într‑un alt text aparţinând de Genealogia morale. O sciere polemică, din 1887, referitor la cele trei capitole ale lucrării sale, Nietzsche declară – „Trei lucrări preliminare ale unui psiholog, în vederea unei reevaluări a tuturor valorilor. Această carte cuprinde prima psihologie a preotului” (Genealogia moralei). În acelaşi timp, Nietzsche va deplânge – iarăşi în consens cu Schopenhauer – situaţia deficitară în această privinţă a germanilor – „până astăzi ei nu au avut încă nici un psiholog. Dar psihologia este aproape etalonul purităţii sau impurităţii unei rase” (Ecce homo – cum devii ceea ce eşti – Cazul Wagner. Problema unui muzician – 3).

Această autodefinire atât de clară constituie deja un motiv suficient pentru a înţelege un posibil interes faţă de Nietzsche şi materialul de cunoaştere psihologică acumulat în opera sa, pe care îl putem întâlni la unii membri ai seminarului de psihologie condus de Wilhelm Wundt (vezi cazul colegului său de seminar Paul Mentz). C. Rădulescu-Motru făcea, în studenţia sa, şi el parte din din acest cerc şi s‑a putut, desigur, contamina de o asemenea preocupare. Interesul lui C. Rădulescu‑Motru pentru Nietzsche s‑a putut naşte pe calea psihologiei în seminarul lui Wundt. Pentru Nietzsche, conform cu mai multe direcţii de interpretare a gândirii sale, psihologia constituie o morfologie şi o genetică a voinţei de putere, ceea ce asigură psihologiei un loc şi un rol deosebit între celelalte discipline filosofice. Concepută în acest fel, psihologia a putut lămuri caracterul fundamental al fiinţării.

***

Traseul psihologiei în cultura modernă a fost unul dintre cele mai disputate, ea înregistrând succese şi înfrângeri deopotrivă de răsunătoare. Constantă rămâne doar ambiţia psihologiei de a deţine o poziţie de excepţie în sistemul disciplinelor umaniste. Din momentul în care ştiinţele numite ale culturii, spiritului, omului sau cum au fost ele botezate s‑au separat de blocul compact al ştiinţelor considerate ale naturi. Primele şi‑au căutat o disciplină fundamentală, după modelul matematicii pentru grupul ştiinţelor naturii. Avem atâta ştiinţă în cunoaşterea naturii câtă matematică putem aplica, spunea Kant. Pentru un moment această pretenţie a avut‑o psihologia. Marele filolog Ernst Robert Curtius credea că rolul de matematică a ştiinţelor umaniste i se cuvine filologiei clasice.

La începutul secolului al XX‑lea, datorită neokantienilor, dar mai ales datorită lui Dilthey, psihologia traversează o adevărată revoluţie – din descriptivă se transformă în explicativă. Această schimbare în statutul ei teoretic ar fi urmat s‑o plaseze la temeiul întregului sistem al cunoaşterii propriu ştiinţelor spiritului, cum procedează de altfel şi Dilthey (,,Introducere în ştiinţele spiritului”). Psihologia nu mai este doar ştiinţa care consemnează cunoaşterea sufletului omenesc; ea se crede având o demnitate superioară, fundamentul pe care se întemeiază cunoaşterea a tot ceea ce este de natură fizică. Constantin Noica a înfăţişat acest traseu controversat al psihologiei: „Dintre toate disciplinele filosofice soarta cea mai tristă – notează autorul sentimentului românesc al fiinţei – o are psihologia. Disciplină maitresse în secolul al XIX‑lea, când tindea să încoroneze printr‑o ştiinţă asupra oamenilor, ştiinţa asupra lucrurilor, ea a ajuns astăzi la periferie, căci aproape nimic nu se mai explică psihologiceşte afară de psihologia însăşi. Nu numai matematica şi logica nu sunt psihologice, dar nici cunoaşterea, nici emoţia estetică, nici trăirea morală sau cea religiosă. Dar când s‑a regăsit deosebirea dintre suflet şi spirit, psihologia a fost retrogadată la rangul de simplă ştiinţă a sufletului (De aceea, o filosofie, cum e cea franceză, care e încă adesea psihologistă, ne spune atât de puţin astăzi). Viaţa spirituală a omului, viaţa însăşi e dincolo de psihologie, e dialectică pură, sau dramă existenţială, căci nici biologicul, nici psihologicul nu epuizau viaţa. Astăzi am redescoperit restul” – C. Noica în Jurnal filosofic, 1944, Bucureşti. Editura Humanitas, 2002, p. 107‑108. Destinul istorico-cultural al psihologiei prezentat în aceşti termeni de C. Noica aminteşte de vorbele scrise cu o sută cincizeci de ani înainte de către Kant cu privire la soarta metafizicii – numită „regina tuturor ştiinţelor”, dar pe care „schimbarea tonului la modă al epocii” a detronat‑o cu dispreţ din poziţia sa suverană „şi matroana se tânguieşte alungată şi părăsită” I. Kant – Critica raţiunii pure – Prefaţa la ediţia I‑a (1781), p. 11‑12.

Cât priveşte cercul intelectual al Junimii la care C. Rădulescu-Motru s‑a afiliat, acesta adoptă o atitudine rezervată referitor la statutul ştiinţific al psihologiei. Ea a fost exprimată de Titu Maiorescu care reproşa psihologiei din vremea sa starea ei de imaturitate ştiinţifică. „Dar ceea ce ni se dă aici drept ştiinţă – scrie acesta – este în ceea mai mare parte o frazeologie lipsită de folos practic şi în multe priviri nedemnă de cuvântul ştiinţă” – Titu Maiorescu – „Din experienţă” (1888) în Critice, Bucureşti, Editura pentru literatură 1966, p. 367.

***

„Cărţulia” lui C. Rădulescu-Motru a cunoscut chiar un anumit succes public, circulând în mediile culturale româneşti de la începutul secolului trecut, având încă două ediţii, în 1916 şi 1921, la aceeaşi editură – Librăria Socec. Aşadar, C. Rădulescu-Motru a intrat relativ timpuriu în bibliografia Nietzsche devenită între timp tot mai amplă.

Un fapt este important de reţinut: între cele două ediţii, prima din 1897 şi a doua din 1916, omenirea s‑a lăsat prinsă în vâlvătaia Primului Război Mondial, în care va intra în cele din urmă şi România, ieşind din război în tabăra învingătoare. Concepţia lui Nietzsche a fost implicată substanţial în desfăşurarea evenimentelor. Cu un rar simţ al realităţilor istorice contemporane lui, C. Rădulescu-Motru sesizează cu luciditate rolul lui Nietzsche în plan ideologic – „Numele lui Friedrich Nietzsche – scrie tânărul filosof român – a fost foarte deseori pomenit în timpul din urmă, în polemicile provocate de cercetarea cauzelor războiului actual. Numele lui nu mai sperie pe nimeni, ideile lui sunt în atmosfera timpului şi ele se consideră o justificare a evenimentelor. Dacă Germania va fi victorioasă mâine, Nietzsche va avea, desigur, prima mare statuie naţională.

Noi, românii, deşi nu vom merge de bunăvoie să ne închinăm la această statuie, am face totuşi bine să luăm cunoştiinţă de figura cugetătorului care va fi reprezentat în ea. Căci statuia filosofului – simbol al sforţărilor supraomeneşti făcute de poporul german – va avea probabil privirea sa ameninţătoare îndreptată spre Balcani” C. Rădulescu-Motru – „F. W. Nietzsche. Viaţa şi filosofia sa.” (Prefaţa la ediţia a doua) – Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 1997, p. 20.

Vasile Muscă

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Vasile Musca

Vasile Muscă (n. 1 iunie 1944, Dudeștii Vechi, jud. Timiș) este un om de cultură și filosof român, profesor univesitar la Facultatea de Istorie și Filosofie Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, șef al Catedrei de Istoria filosofiei antice și medievale. Titlul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now