Contemporanul » Eseu - Publicistică » Vasile Muscă: Nevoia de mit

Vasile Muscă: Nevoia de mit

Mitul însoţeşte ca o prezenţă permanentă evoluţia culturală şi, desigur, filosofică a omenirii. Marile produse ale gândirii filosofice rămân şi ele adânc impregnate de substanţa mitică

Resortul ultim al explicaţiei raţionale a realităţii rezidă în triumful ideii de necesitate în ceea ce mai târziu se va numi odată cu naşterea ştiinţei moderne „mecanismul universului”. Ea a fost lansată deja de primii gânditori greci; o întâlnim în primul text filosofic presocratic ajuns până la noi, fragmentul lui Anaximandru din Milet, dar revine şi în textele lui Heraclit din Efes. Deocamdată, să observăm că în miezul vechii reprezentări mistice a realităţii stătea ideea arbitrariului absolut al voinţei diferitelor divinităţi, care condamnă lumea în domeniul întâmplării absolute, al hazardului total. Totul se petrece conform cu voinţa arbitrară şi capricioasă a zeilor. Nicăieri nu se putea întrezări acţiunea unei cauze raţionale care să poată oferi o explicaţie logică, un determinism obiectiv. „Zeii au voit astfel” (Vergiliu, Eneida II, 428) este singura explicaţie pe care un fapt oarecare îl poate primi.

Să ne concentrăm puţin asupra fragmentului lui Anaximandru. Acest fragment, care sună cam ciudat pentru urechile noastre de astăzi, este – „începutul lucrurilor este apeiron-⁠ul… De acolo de unde s-⁠a produs naşterea lucrurilor, tot de acolo le vine şi pieirea, potrivit cu necesitatea –κατὰ τὸ χρεών – căci ele trebuie să dea socoteală unele altora, pentru nedreptatea făcută potrivit cu rânduiala timpului – κατὰ τὴν τοῦ χρόνου τάξιν” – exprimându-⁠se astfel în termeni poetici (fragment păstrat ca citat din Anaximandru, Despre natură în Fizica lui Simplicius, comentator al lui Aristotel neoplatonician). „Enigmatică sentinţă a unui adevărat pesimist – spune Nietzsche – scri-ere oraculară pe piatra de hotar a filosofiei greceşti, cum te vom putea tălmăci oare?” (Naşterea filosofiei în epoca tragediei greceşti – 4). Nietzsche îşi sprijină afirmaţia privind fondul pesimist al fragmentului din Anaximandru pe Schopenhauer, Parerga şi Paralipomena (vol. II, cap. 12) – „Ne ispăşim naşterea în primul rând prin viaţă, şi în al doilea rând prin moarte.”

În liniile sale cele mai generale, imaginea logică a universului pe care a elaborat-⁠o spiritul grec o întâlnim deja în acest fragment al lui Anaximandru din Milet. În lumea concepută de acesta domneşte ordinea şi măsura ca atribute ale unei legităţi imanente intrinseci, care numai odată cu Heraclit din Efes va fi botezată cu numele de logos. Existenţe particulare, despre a căror naştere (γένεσις) şi moarte (φθορά) se vorbeşte în fragment, trebuie să-⁠şi ispăşească păcatele ce le-⁠au comis unele faţă de altele, prin limitările ce şi le aduc reciproc – întorcându-⁠se în mod necesar, forţat, în apeiron. Actul ultim al acestei necesităţi de a închide cercul existenţei sale individuale este pentru fiecare lucru întoarcerea acolo unde s-⁠a născut prin moarte ca resorbţie în apeiron, originea comună a tuturor lucrurilor. În procesele care susţin viaţa universală, Anaximandru recunoaşte mâna tare a necesităţii. Apeironul este unitatea primară nedeterminată din care rezultă multiplicitatea nedeterminată a infinităţii lucrurilor şi fenomenelor din univers, într-⁠un proces continuu în care stăpâneşte necesitatea – κατὰ τὸ χρεών.

Găsim numeroase reminiscenţe mitice în concepţia generală a fragmentului lui Anaximandru, ca dovadă a faptului că umbra prestigioasă a mitului – „miezul acestei nopţi mistice” după expresia lui Nietzsche (Naşterea filosofiei – 5) – îl mai cuprinde pe filosoful milezian. În primul rând este vorba de înveşmântarea mitică pe care o primeşte ideea de necesitate în persoana zeiţei dreptăţii, Dike. Găsim încă numeroase alte reminiscenţe mitice: ideea veşnicei deveniri a lucrurilor care sunt purtate de la naştere către moarte prezintă o evidentă amprentă mitică. În cadrul mitului cosmogonic, întoarcerea existenţelor la originea lor primeşte o valoare terapeutică, are sensul de vindecare. Ideea care, fără îndoială, l-⁠a entuziasmat pe Nietzsche. Ea are la bază presupoziţia că existenţa înseamnă boală şi păcat, iar aceasta pretinde ispăşire şi vindecare. Lucrurile sunt tratate ca fiind nişte fiinţe vii, însufleţite, care trăiesc într-⁠un anume timp mitic (animism). Condiţia salvării vieţii universale este reîmprospătarea sa, care îi asigură continuitatea, eternitatea în timp, reîntoarcerea la origini, care o fereşte de istorie şi epuizare.

Victoria obţinută de raţiune asupra mitului prin apariţia filosofiei în secolul al VI-⁠lea î.e.n. în cetăţile greceşti de pe coasta Asiei Mici, Milet şi Efes, nu a fost nici una totală, nici una definitivă. Mitul nu a putut fi scos pentru totdeauna din viaţa culturală a omenirii. Disoluţia mitului prin apariţia raţiunii nu şi-⁠a atins niciodată total scopul său ultim, eradicarea totală şi definitivă a mitului. În numeroasele cute ale soluţiilor raţionale date de ştiinţă sau filosofie au reuşit să se ascundă, pentru a supravieţui în continuare până astăzi, şi numeroase rămăşiţe de factură mitică.

În consecinţă, destul de timpuriu, se va naşte în cultura greacă şi o mişcare contrară, de reînviorare a substratului mitic al gândirii de reabilitare a potenţelor şi virtuţilor de care dispune mitul. Această tendinţă este cea care în spaţiul culturii greceşti, încă de pe vremea lui Platon (începutul secolului al IV-⁠lea î.e.n.) i-⁠a opus ca adversari pe poeţi şi filosofi. Obiectul disputei este proprietatea asupra mitului. Poeţii, creatorii şi posesorii tradiţionali ai zestrei mitice a poporului grec îşi apără dreptul de proprietate exclusivă asupra mitului în dispută cu filosofii noului val, în frunte cu Platon. De aici şi o anume ambiguitate a poziţiei istorico-⁠filosofice a lui Platon pusă în evidenţă, de altfel, de istoricii filosofiei. Lupta aceasta deschisă în secolul al VI-⁠lea î.e.n., odată cu cei trei milezieni (Tales, Anaximandru, Anaximene) cunoaşte o nouă turnură peste mai mult de un secol odată cu Platon. Acesta îi va avea adversari pe poeţi, din mâinile cărora vrea să smulgă mitul, de ale cărui servicii este convins. Un stat autoritar, ca cel vizat de Platon, trebuie să se întemeieze pe o solidă producţie mitică. „Mitul grec a murit în tinereţea lui Platon. Raţiunea care s-⁠a ridicat deasupra lumii şi a zeilor, arta care s-⁠a ridicat deasupra cultului individual care s-⁠a înălţat deasupra statului şi a legilor au distrus lumea mitică. Toate cele trei metamorfoze, din artă, religie şi stat, sub semnul aceleiaşi transformări interioare, care este numită după ponderea raţiunii, sofistică sau iluminism, fără însă a cuprinde cu aceste denumiri întregul.” Ciudată victorie, observă acelaşi Karl Reinhardt, deşi mitul abia învins, Platon simte deja nevoia de a-⁠l chema din nou pe scenă, încorporându-⁠l în filosofia sa ca „regatul pierdut al strămoşilor săi în noul Imperiu cucerit de raţiune”.

În atitudinea de condamnare a artelor în general, a poeziei şi poeţilor în special, din Republica, pronunţată de Platon, romanticii germani au văzut întruchiparea unui paradox profund al spiritului grec: Platon, una dintre expresiile cele mai reprezentative ale geniului artistic grec, se manifestă cu atâta vehemenţă împotriva artelor. Motivele pot fi, şi chiar sunt, mai multe. Unul dintre ele îl lămureşte Gadamer prin întrebarea: de fapt, care este obiectul atacului critic al lui Platon: mitul sau poezia? Mitul care nu mai corespunde din cauza conţinutului pe care i l-⁠au asigurat Homer şi compania sa poetică sau poeţii pe motivul caracterului de imitaţie al artei lor? În definitiv, pe cine condamnă Platon: mitul sau poeţii? Se pare că ceea ce Platon doreşte cu adevărat este ruptura dintre mit şi poeţi, astfel că mitul intrat pe mâna filosofilor, primind un conţinut spiritual superior, să poată deveni un instrument mai eficient de propagandă şi manipulare în slujba cetăţii. Se pare că pentru Platon, cum observa Gadamer, sarcina este cea mai radicală, „purificare a marii moşteniri mitice”.

Rezervorul mitic de care dispune omenirea este acela care prin lungi veacuri de istorie trecută, pe canale multe şi secrete, a alimentat resursele spirituale ale omenirii de azi. Putem decreta această „rămăşiţă” mitică drept una inepuizabilă, o dimensiune permanentă a conştiinţei omeneşti. Depăşit de evoluţia spirituală a omenirii, mitul trăieşte perioade de recrudescenţă, când scos din uitare iese din nou cu putere la suprafaţă. Se apelează atunci la mit pentru a alimenta cu forţe proaspete resursele sărăcite sau chiar epuizate ale energiei creatoare a omenirii. Artele contemporane, dar chiar şi filosofia, teologia sau ştiinţele de azi, oferă numeroase exemple. Aceasta când este vorba de a apela la mit în sens pozitiv.

Un exemplu concludent de apelare negativă la mit ne oferă Ernst Cassirer în lucrarea sau „The Myth of the State”, ultima din cărţile sale, apărută în 1946, pe pământul exilului american. Ea documentează convingător că mitul a rămas o prezenţă vie, cu efect în viaţa spirituală a omenirii cu toate că, în aparenţă, părea total retras din aceasta. Naşterea filosofiei greceşti ca filosofie a naturii a alungat în bună parte mitul din explicaţiile date de raţiune proceselor naturii ca atare, iar mitul a fost constrâns să se retragă în sine, într-⁠un fel de curgere ascunsă, subterană, de unde a urmărit şi însoţit pas cu pas mişcările de suprafaţă ale istoriei omenirii. I-⁠a rămas ca loc de refugiu, celălalt mare sector al realităţii, societatea care, alături de natură, face obiectul explicaţiilor filosofiei. În acest sector, al concepţiilor social-⁠politice, mitul a revenit izbucnind în deplinătatea energiilor sale iraţionale, lovind cu toată puterea pe parcursul secolului al XX-⁠lea, când a făcut ravagii prin mişcările de extremă stângă şi extremă dreaptă în totalitarismele comuniste şi naţional-⁠socialiste.

După ce modernitatea şi acel vârf de lance al ei care a fost secolul al XVIII-⁠lea cel luminat s-⁠au legănat în iluzia de a putea raţionaliza complet şi viaţa social-⁠politică, politica s-⁠a dovedit a nu fi, cum spunea Max Weber, nici măcar ştiinţă pozitivă şi cu atât mai puţin o ştiinţă exactă. În fondul ei ultim, ea atârnă aproape în întregime de factori prin definiţie iraţionali, loc de refugiu favorit al mitului. „Dar în politică – scrie Ernst Cassirer – nu există niciodată un echilibru perfect. Acolo avem de-⁠a face cu un echilibru labil, nu cu unul static. În politică ne aflăm întotdeauna pe un teren vulcanic. Trebuie să ne aşteptăm mereu la cutremure şi la erupţii bruşte. În momentele critice din viaţa socială a omului, forţele raţionale care împiedică vechile concepţii mitice să iasă la iveală nu mai sunt sigure pe ele. Atunci este iar timpul pentru mituri. De fapt, mitul nu a fost niciodată învins şi subjugat cu adevărat. El e mereu acolo la pândă, în întuneric, aşteptând să-⁠i vină timpul. Şi iese la iveală atunci când, dintr-⁠un motiv sau altul, celelalte forţe, ce asigurau unitatea vieţii sociale, îşi pierd din tărie şi nu mai pot ţine piept puterilor mitice demonice.” Pe lângă şi în opoziţie cu universul raţionalizat al naturii, mitul îşi poate crea cu orice izbucnire a sa de forţă universul paralel şi concurent al unei societăţi iraţionale. Se pare, aşadar, că mitul însoţeşte ca o prezenţă permanentă evoluţia culturală şi, desigur, filosofică a omenirii. Marile produse ale gândirii filosofice rămân şi ele adânc impregnate de substanţa mitică.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Vasile Musca

vasile.musca@contemporanul.ro'
Vasile Muscă (n. 1 iunie 1944, Dudeștii Vechi, jud. Timiș) este un om de cultură și filosof român, profesor univesitar la Facultatea de Istorie și Filosofie Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, șef al Catedrei de Istoria filosofiei antice și medievale. Titlul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest