Contemporanul » Eseu - Publicistică » Mirel Taloș: Europenizarea patriei lui Don Quijote

Mirel Taloș: Europenizarea patriei lui Don Quijote

Spania oferă locul propice pentru o dezvoltare excepţională a noului demers filosofic existenţialist

La începutul secolului al XX‑lea, Spania era ultima ţară devotată neoscolasticismului, mort de mult în Europa; ordinele religioase erau încă puternice, iar seminarele teologice erau instituţii extrem de bine plasate în sistemul educaţional. Inchiziţia, abolită de Napoleon în 1808, fusese sub diverse forme restabilită şi abolită oficial abia în 1834. Spre stupoarea opiniei publice europene, în 1826, profesorul valencian Cayetano Ripoll este condamnat la moarte de Inchiziţie pentru opinii deiste; Inchiziţia recomandă arderea lui pe rug, pentru ca acesta să aibă posibilitatea ca, în agonie, „să se căiască”. Autorităţile publice au ales, totuşi, spânzurătoarea. Cayetano Ripoll era un un franţuzit (termen peiorativ, folosit pentru desemnarea celor care erau influenţaţi de cultura franceză) care luptase în războiul împotriva Franţei, căzuse prizonier şi petrecuse captivitatea în Franţa, unde luase contact cu idei necunoscute în Spania. Întors în Spania „contaminat” cu aceste idei, începuse să promoveze deismul; exemplul lui arată modul violent în care autorităţile religioase şi cele laice şi‑au dat mâna pentru a înăbuşi o idee eretică, venită din Occident, aproape de mijlocul secolului al XIX‑lea. Învăţământul oficial datora şi el enorm doctrinei oficiale a Bisericii Catolice. Înapoierea culturală a Spaniei datorează foarte mult, fără îndoială, acestui fond religios care a încetinit pătrunderea ideilor continentale peste Pirinei; dar el a fost secondat permanent de sprijinul autorităţilor politice. Regele Filip al II‑lea interzisese, printr‑un decret din 1559, plecarea studenţilor spanioli la studii în Europa pentru a evita contaminarea cu ideile luterane şi calvine ce schimbau Europa intelectuală. Această politică oficială laică, ce oprea „contaminarea” cu ideile moderne, a redus, cu siguranţă, numărul victimelor Inchiziţiei; o liberă circulaţie a ideilor peste Pirinei ar fi crescut foarte mult ciocnirea Inchiziţie‑idei, crescând numărul victimelor. Inchiziţia (eficientă din această perspectivă) nu avea drept adversari persoane, ci idei, în special cele noi. Tribunalul a ţintit foarte bine, intuind capacitatea lor modernizatoare, ideile filosofice; Renaşterea în Spania a fost doar literară, nu şi ştiinţifică sau filosofică. Secolul de Aur (termen generic, ce cuprinde secolul al XVI‑lea, Renaşterea şi secolul al XVII‑lea, Barocul) literar spaniol nu este un secol de aur al ideilor, al progresului în gândire, ci doar al stilului, al limbii castiliene, al unor forme literare centrate pe teme sau idei care nu ridicau probleme dogmei oficiale (romanul picaresc, comedia, comedia de capa şi spada, mistica şi ascetica). În mare, Secolul de Aur spaniol nu a ieşit din spiritul solasticii catolice, nefiind, deci, nici umanist, nici raţionalist. Cultura filosofică spaniolă a fost secole de‑a rândul una strict teologică; dar nici măcar statutul religios nu a scutit unii gânditori să cadă victime Tribunalului.

Regimul teocratic însă nu poate explica singur decalajul cultural ce exista între Europa şi Spania la sfârşitul secolului al XIX‑lea. Expulzarea arabilor şi a evreilor spanioli (1492), populaţii cu un nivel cultural superior majorităţii, a jucat la rândul ei un rol nefast; părăsind Spania, aceste populaţii au luat cu ele o cunoaştere ce nu a fost înlocuită. Exaltarea naţionalistă ce a însoţit Reconquista, în faza ei finală, şi expulzarea evreilor au pierdut din vedere în întregime pierderile nete din punct de vedere cultural. Fără arabi şi fără evrei, Spania a sărăcit din punct de vedere intelectual.

Până la sfârşitul secolului al XIX‑lea, Spania oferă un singur nume semnificativ în direcţia demersului filosofic: Francisco Suarez (1548‑1617). Evreu convertit, erudit de cea mai înaltă ţinută, a fost capabil să dea un nou impuls scolasticii, căreia i‑a dat strălucire, prelungind, de fapt, permanenţa acesteia până în secolul al XIX‑lea (scolastica însăşi nu a mai avut figuri strălucite după el). Lucrarea sa Disputationes Metaphysicae (lucrare de metafizică scolastică în fiecare literă a sa) era foarte cunoscută în epocă, fiind deseori citată de mari filosofi, atunci şi ulterior, drept o lucrare sistematică de metafizică, oarecum o punte de legătură între Evul Mediu şi modernitate. Poate cea mai importantă contribuţie a lui Suarez la istoria filosofiei este accentuarea rolului activ al subiectului în cunoaştere (prefigurându‑l astfel pe Descartes şi idealismul). De la Suarez însă până la sfârşitul secolului al XIX‑lea firul culturii filosofice spaniole este practic întrerupt. În secolul al XIX‑lea, Spania era încă în linii mari ruptă de fluxul intelectual şi ştiinţific continental. Epoca de după Războaiele napoleoniene, care au lăsat în majoritatea ţărilor europene idei care au fermentat, în cadre naţionale, modernizare, au rămas complet necunoscute în Spania. Regele Fernando al VII‑lea (1814‑1833) a rămas fidel fanatismului dinastico‑catolic, închizând o serie de universităţi (deschizând în acelaşi timp şcoli de tauromaquia) şi repunând Inchiziţia în centrul vieţii publice, dând astfel în continuare rolul fundamental în viaţa intelectuală a Spaniei teologilor. Domnia sa a fost continuată de Regina Isabel (1833‑1868) în aceleaşi cadre intelectuale; în plus, regimul acesteia este considerat cel mai corupt din istoria Spaniei.

Către sfârşitul secolului al XIX‑lea, un curent europenizant îşi făcea tot mai simţită prezenţa. Una dintre direcţiile de acţiune sugerate de reprezentanţii ei era traducerea masivă de lucrări din cultura europeană în spaniolă, considerandu‑se, pe bună dreptate, că europenizarea presupunea popularizarea şi penetrarea unor idei în cultura spaniolă. Marii filosofi europeni moderni, începând cu Descartes, nu erau traduşi încă în spaniolă. Luis Araquistain (1886‑1959), scriitor şi politician de stânga, suprapunea conceptul de europenizare a Spaniei peste cel de traducere: europenizare înseamnă traducere. După 1850 încep să fie traduşi filosofi europeni: Descartes, Leibniz, Kant, Hegel. Această fervoare în crearea instrumentelor (cărţi), prin care europenizarea Spaniei să fie posibilă a avut, desigur, şi criticii ei. Dintre aceştia, cel mai notabil a fost Miguel de Unamuno, pentru care asimilarea culturii europene nu trebuia să înlocuiască cultura spaniolă; cultura europeană trebuia asimilată şi apoi exprimată prin specificul naţional. În mod paradoxal, un sistem filosofic european minor va fi un adevărat suport intelectual de refacere a vieţii intelectuale a Spaniei în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea: krausismul (krausismo). Filosof secundar în Germania, în Europa în general, Karl Christian Friedrich Krause (1781‑1832) a oferit unui grup de intelectuali spanioli modernizatori instrumentul intelectual pe baza căruia s‑a demarat o întreaga mişcare modernizatoare. Elev al lui Fichte şi Schelling, francmason convins, militant în favoarea unui guvern universal, Krause moare fără ca ideile lui să fie cunoscute; din perspectivă spaniolă, lucrurile ar fi rămas aşa, dacă nu le‑ar fi dus mai departe în mediul francez, în special la Bruxelles, unul dintre discipolii lui, Heinrich Ahrens; de aici vor ajunge şi în Spania. Spaniolul Julian Sanz del Rio traduce în spaniolă, în 1841, Curs de drept natural sau filosofia dreptului de Ahrens, carte inspirată în întregime de gândirea lui Krause, pentru care politica este o ştiinţă a reformei; el dă astfel filosofiei un rol practic, apropiindu‑se de marxism. Ideile esenţiale din filosofia lui Krause care au alimentat fervoarea reformatoare din Spania după Revoluţia de la 1868 sunt laicitatea, antidogmatismul şi respingerea pretenţiei că ideea de Dumnezeu implică vreo formă de reglementare intelectuală, Dumnezeu înglobând Natura, Spiritul şi Umanitatea, într‑un concept nou (pandeism). Revoluţia de la 1868 şi krausismul (în mare măsură un set de idei care pleacă de la Krause, dar sunt dezvoltate în formă naţională) asigură o perioadă de modernizare (europenizare) necesară, mişcare al cărei rezultat direct şi concret este generaţia de la 1898.

Pe acest fond, la sfârşitul secolului al XIX‑lea, deşi fusese decuplată de la curentele europene de gândire o mare perioadă de timp (de la Francisco Suarez nu a mai existat până la sfârşitul secolului al XIX‑lea un filosof spaniol remarcabil), Spania oferă locul propice pentru o dezvoltare excepţională a noului demers filosofic existenţialist. Acesta se afirmă în Spania încă din epoca lui incipientă, oferind acestei dezbateri de idei figuri şi lucrări filosofice de excepţie.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now