Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » Masculinitate versus feminitate. O apologie crescută din negare

Masculinitate versus feminitate. O apologie crescută din negare

„Ceea ce năzuiesc e să prind esenţa femeii cu ajutorul abstracţiilor, vreau să‑i prind formula”. Mă tot întreb cum să închizi un pescăruş în eprubeta unei abstracţiuni şi nu găsesc răspunsul la această întrebare! Culmea e că adevărul – tratat, din timp în timp, din comoditate ori din alte pricini, ca semiadevăr – se înfăţişează simplu şi cutremurător: nu există nici un fel de formulă. Câte femei – atâtea formule. Câţi bărbaţi – atâtea formule

Ce feste fericite poate juca munca lăuntrică! Ce daruri apar atunci când te aduni, te abandonezi şi înlocuieşti eu‑l cu Eul – corespondentul fichteanului
Eu Absolut!

Accentele misogine presărate ici şi colo în paginile cărţii Decoct de femeie de Sorin Lavric (Editura Ideea Europeană, 2019) au şi rolul unui catalizator al imaginaţiei, căci ele sparg parti‑pris‑uri, blocaje şi vindecă răni cicatrizate de mult la suprafaţă numai. Autorul creează chipuri memorabile, ce te fac să pendulezi între stupoare, admiraţie şi amuzament. O frază de genul „femeia, în esenţa ei, duce lipsă de un miez cu rol de centru” încetează să devină stupefiantă de cum urmăreşti nu fără simpatie modul în care naratorul, în intenţia de a crea „noţiuni menite a sugera această lipsă”, se regăseşte, iarăşi şi iarăşi, faţă în faţă cu centrul… tocmai negat, căci e limpede că rămânând în barca misoginilor notorii – o, da, e adevărat, într‑o companie ultraselectă, ocupată la locuri de cinste, de pildă, de Socrate, Platon, Schopenhauer, Nietzsche, Eminescu şi de alţi mari bărbaţi, sărmanii, care şi‑au exprimat nu o dată aversiunea sau dispreţul faţă de femeie, alte dăţi însă, la fel de adevărat, unii dintre aceştia au cântat‑o – Lavric n‑ar fi continuat, printr‑o abilitate drăcească, să smulgă piesă după piesă din luntrea în care se află ori cel puţin se afla până să scrie această carte, ce este, în realitate, o farsă şi totodată un manual obligatoriu pentru misogini. Nevrând să elogieze femeia şi erosul (heros în greaca veche înseamnă sfânt), şi imaginând o filosofie a sexului aşa‑zis frumos, scriitorul tocmai asta face: laudă nimfa din rărunchii conceptelor, ai schemelor şi tipologiilor create, praf şi pulbere făcând din convingerile sale ancorate într‑un crater obscur în al cărui centru machismul funciar se chirceşte, scânceşte şi, încetul cu încetul, se pulverizează. În consecinţă, invocata lipsă a miezului cu rol de centru în cazul femeii se transformă – urmând o seamă de legi subterane – într‑un miez cald, incandescent, primitor, devenit un epicentru iradiant, care‑l face pe autor să acceseze briliant şi harul creator al femeii… dinlăuntrul său, aptă de a crea o lume, ba chiar un cosmos din negarea acestuia. Negarea ivită pe alocuri e atât de categorică, încât ea lunecă, laolaltă cu strălucitele‑i cortegii, spre altceva, exemplificând strălucit cea de‑a patra Lege a Kybalion‑ului, şi anume Legea Polarităţii. E momentul în care contrariile se ating până la identificare. Afirmarea e realizată fără fisură prin negare. Elogierea creşte dintr‑o absenţă sau, mai exact, din contestare. Deci, atunci când negarea atinge cote incandescente, ea se revarsă aidoma unui fluviu năbădăios, dă peste maluri şi îşi arată o altă faţă. O faţă departe de a fi dezagreabilă. Pentru a o vedea, însă, e musai să dispui de o linişte a minţii fără reproş, să ai tu însuţi un echilibru desăvârşit, aproape, între elementele masculin şi feminin, sălăşluind în forul tău lăuntric, să pulverizezi resturile prejudecăţilor şi ale limitelor inculcate de mediu, societate sau familie ş.a.m.d., prejudecăţi ca, bunăoară, femeia e slabă, bărbatul e puternic, femeia e învinsă şi perdantă prin statut, bărbatul e învingător prin definiţie, a venit timpul femeilor să‑şi ia revanşa în războiul dintre sexe, femeia este egală cu bărbatul ş.a. E adevărat că denunţând aceste limite, neadevăruri şi prejudecăţi, perpetuate răstimp de milenii, se cuvine să recunosc faptul că am cunoscut femei – e drept, foarte puţine – care fac, da, nu ezit să spun, cât o armată de bărbaţi, femei, care, în ciuda puterii lor ce‑mi dădea necontenit de gândit, aveau tone, megatone de nuri, răspândeau un aer nelumesc, mişcat de farmec cât să cuprindă şi să cucerească imperii. Redusă la tăcere, am văzut câţiva mari bărbaţi plângând, în timp ce femeile din preajmă, unele dintre ele, redeveneau ceea ce sunt în realitatea lor profundă: statui (tipologie rarisimă, găsită la Sofocle, Hegel, Dostoievski, Thomas Mann şi Breban). Statui dotate cu forţa – şi ea, evident, de genul feminin – aptă de a ordona şi de a conferi sens atunci când acesta e rătăcit, anemiat sau aneantizat. Mă grăbesc să afirm o realitate de care sunt cu totul străină, deşi îi înţeleg raţiunile: sunt departe de a fi adepta mişcării feministe, care poate fi de la o limită încolo şi un mod de a agresa masculinitatea. Nici în prezenţa misoginilor nu‑mi tresare inima decât rareori, foarte vag, gândindu‑mă la cât are de muncit misoginul la rănile‑i lăsate pe seama timpului care nu va vindeca niciodată nimic. Adepţii celor două tipologii – feministele şi misoginii – au parte de un dezechilibru major al energiilor feminine şi masculine, consecinţa acestei carenţe fiind diverse afecţiuni de ordin fizic, psihic şi, evident, moral. O bună parte a bolilor în această lipsă de echilibru îşi au originea; şi ce este o boală dacă nu o formă dezmăţată a vieţii, susţine Th. Mann, dacă nu mă trage pe sfoară memoria, prin gura flaşnetarului din cale afară de volubil: Lodovico Settembrini. Iar această carenţă îşi are rădăcinile în necunoaşterea sinelui, mai exact, în absenţa iubirii de sine şi lipsa respectului de sine. Or, dacă pe tine nu eşti capabil să te iubeşti şi să te respecţi, atunci cum să iubeşti şi să respecţi aproapele? Devino ceea ce eşti şi vei fi fericit, şi cei din jurul tău vor deveni aşijderea. Spune‑mi cum ai ajuns să fii fericit, şi îţi voi spune ce eşti. Spune‑mi ce iubeşti, şi îţi voi spune fără să clipesc ce eşti.

Mă întreb dacă acest opus o fi şi rodul autocontestării, rodul denigrării capacităţii de a crea ficţiune. Cred că ţinta demersului lavrician tocmai asta e. Şi mă grăbesc să constat reuşita întreprinderii alcătuite din crearea şi, respectiv, lauda – impulsionată pe alocuri de contestare, mârâieli ideatice, ironie sau sluga umilă a acesteia: sarcasmul – a şase tipuri de feminitate: Delia (mulier abscondita), Otilia (mulier ludica), Carmen (mulier rixosa), Maria (mulier domina), Irina (mulier fornicata), Diana (mulier placida). Fiecare nimfă e descrisă doct şi aplicat. Pe deasupra, cele şase tipuri de femeie sunt savurate pe îndelete, cu ochi expert, fin, ultralent, dotat cu forţa de a plonja în adâncurile fiinţei umane. La suprafaţă ochiul protagonistului e al unui Don Juan experimentat, cioplit din stânca kierkegaardiană a cuceritorului, livrată cu tone de şarm şi descrisă cu răceală incandescentă, de exemplu, în Le journal du séducteur. Spun la suprafaţă, pentru că protagonistul va coborî mereu în adâncuri, transformându‑se, în consecinţă, în altceva. Estetul pur va ceda, aşadar, instinctului de a cădea pradă adâncurilor fiinţei umane şi, îmbăindu‑se în frumuseţile şi splendorile acesteia, va căuta, iarăşi şi iarăşi, obsesiv, aiuritor, esenţa, consecinţa unor asemenea aventuri spirituale fiind nu puţine pagini splendide, aflate în posesia forţei de a‑ţi accelera bătăile inimii ca, bunăoară, cele în care e descrisă rătăcirea – echivalentă cu o experienţă spirituală – a drumului spre Tübingen, minunata urbe a inegalabilului Friedrich Hölderlin, sau rândurile dedicate plimbării cu Otilia la braţ prin cimitirul Bellu catolic, periplu peripatetic ce‑i prilejuieşte protagonistului o concluzie năucitoare: „Orice femeie, dacă are rasă, poate fi catalizatorul unei trăiri spirituale. E ca şi cum te‑ai trezi brusc la o nouă luciditate, privind încurcat în jur”, luciditatea renăscută constituind echivalentul unei realităţi noi, indubitabil superioară. O altă scenă sublimă e plimbarea celor doi amanţi, Otilia şi protagonistul degustător de delicii din palmaresul senzualităţii, prin cimitirul Cernica, pe Ostrovul Învierii, scenele erotice din acest volum fiind de un rafinament memorabil, aflat departe, departe de clişeele filmice – reduse la acuplări fruste, văduvite de sentiment – sau de alt ordin, în vogă în acest început de mileniu. Atunci când renunţă la preţiozităţi stilistice nu rareori gratuite, alese din tentaţia de a sparge tipare, protagonistul redevine el însuşi, se bucură de darul de a privi lumea cu ochi de îndrăgostit şi se abandonează fluxului epic, controlându‑l sau, mai exact, stăpânindu‑l fără reproş inclusiv când firul narativ se transformă într‑un fluviu năvalnic ce conduce spre iluminări cutremurate ca cea irumptă din relaţia cu aristocrata cu tabieturi de vechil, Carmen, aristocrata care face parte din stirpea boierilor cu sânge albastru nearhivat în hrisoave, căci „ei sunt aristocraţi fără herb şi boieri fără arbore genealogic dovedit prin hrisoave. S‑au născut ca să strălucească, mişcându‑se în preajma unor semeni pe care găunoşenia materialului din care sunt croiţi îi reduce la rolul anodin al unor însoţitori de circumstanţă. Ei sunt marionetele ce însufleţesc fundalul unei scene pe care numai cei dintâi vor avea forţa să se impună”.

Autorul arată vâna unui portretist puternic, interesat de plonjeurile în iraţionalitatea umană. Tipurile de egerii caline sunt alese şi descrise la kilometri distanţă de mediul social şi familial, şi la istmuri depărtare de modelele de top: femeia‑robot, femeia bărbătoasă sau femeia‑scândură, de pildă, promovate oriunde te întorci, utilizându‑se expresii transformate iute în clişee, de care scriitorul fuge mârâind şi mâncând pământul, căci altceva, evident, îl interesează, fascinaţia sa având antene diferite de cele ancorate în aşa‑zisa post‑modernitate care e vai de capul ei: „Decât o litanie cu encomii la modă, mai bine o tăcere cântărind cât o recunoaştere a neputinţei de a spune ceva cu sens despre fandacsia femeiască”. Sorin Lavric face, deci, alegerea salvatoare nu numai pentru protagonistul lui. Şi‑i urez acestei cărţi închinate Femeii, Uriaşei – descrisă parţial, ultraschematic, în portretele ce desemnează cele şase tipologii, cărora parcă le lipseşte ceva, totuşi! –, să aibă parte de cât mai puţine săgeţi venite dinspre Xantippe drapate în toga feminismului, care, însoţit de înţelegere şi compasiune, ar avea o şansă să desluşească – între nuanţe aşezate alături de alte nuanţe – dincolo de construcţii abstracte şi scheme, concepte şi icnete metafizice, strigătul pur, iscat în toată goliciunea‑i divină din epicentrul acestui inspirat opus: „Ceea ce năzuiesc e să prind esenţa femeii cu ajutorul abstracţiilor, vreau să‑i prind formula”. Mă tot întreb cum să închizi un pescăruş în eprubeta unei abstracţiuni şi nu găsesc răspunsul la această întrebare! Culmea e că adevărul – tratat, din timp în timp, din comoditate ori din alte pricini, ca semiadevăr – se înfăţişează simplu şi cutremurător: nu există nici un fel de formulă. Câte femei – atâtea formule. Câţi bărbaţi – atâtea formule. Înlocuiţi substantivul de genul feminin formulă cu un alt substantiv, plasat de fizica cuantică în realitatea percepută ca o hologramă: cosmos. Fiecare om e un microcosmos şi oricât ar încerca gânditorii se reducă diversitatea caracterelor la o seamă de tipologii, cea din urmă realitate va fi departe de forţa de a o contraria pe cea dintâi. E adevărat că agenţii diverselor ideologii în vogă la ora actuală ne propun tipologii feminine şi masculine ancorate într‑o mediocritate stridentă, prin care se cultivă exclusiv suprafeţele, în prim-planul societăţii fiind adus gustul atotputernic pentru spectacolul aparenţelor şi al succesului croit după calapod transatlantic.

Propunându‑şi să elaboreze o filosofie a femeii, prin intensitatea conceptualizării, Sorin Lavric eşuează într‑o articulare credibilă a… dezarticulării fiinţei în absenţa unităţii, văduvite de un echilibru între elementele masculin şi feminin, într‑o mistică a femeii, elogiind astfel… şi propria vocaţie, propriul dar de crea, adică propria feminitate cu toate calităţile ei definitorii: intuiţia, expresivitatea, capacitatea de abstractizare, darul de a crea, eleganţa, perspicacitatea, propensiunea spre iraţionalitate, fineţea imbatabilă ş.a. Odată pomenit în faţa hachiţelor imprevizibile ale propriei feminităţi şi devenit, brusc, irascibil, îmboldit de spiritul protector al capriciului, Sorin Lavric lunecă în ţarcul definiţiilor, bombănindu‑şi savuros limitele puţin cam grăbit câteodată şi prăbuşindu‑se în cele din urmă în incapacitatea de a atinge şi de a descrie Taina. În acele clipe, scriitorul devine aidoma unei amfore golite de înţelegere, răbdare, iubire şi se reîntoarce spăşit, salvator, la sine însuşi, unde găseşte şi vede totul prin ocheanul unei candori vii, hiperinventive, care te lasă mască. Ce feste fericite poate juca munca lăuntrică! Ce daruri apar atunci când te aduni, te abandonezi şi înlocuieşti eul cu Eul – corespondentul fichteanului Eu Absolut! În ciuda limitelor şi a seriei de muştruluieli metafizice, printr‑un declic imprevizibil, masculinul şi femininul din forul lăuntric al acestui gânditor, când şi când, ajung să se reverse unul în altul, echilibrându‑se şi atingând miraculos pragul acela sacru, invocat şi contemplat în Antichitate de zei laolaltă cu unii muritori, pregătiţi meticulos special în acest scop de preoţi şi preotese ale misterelor. E o uniune mistică sacră a masculinului şi femininului dinlăuntrul unei persoane (exclusiv după ce ajungi la această uniune, ai şansa să cunoşti sufletul pereche prin care se reface, cu vorbele eroului, „unitatea mistică a perechii ideale”) – acea pâlnie a unităţii invocată de scriitor şi atinsă de câteva ori fără intermediari! –, o nuntă sacră, la care ajung puţini, căci drumul până acolo e încurajator de lung, iar dacă e departe de a fi aşa, atunci învăţămintele abrupte, ruminate în raza iubirii, sunt obţinute în urma unor lecţii alcătuite din aceeaşi esenţă: abruptă şi tăioasă, situată departe de jumătăţile de măsură, uneori, dincolo de limită. E vorba, aşadar, de o comuniune sfântă la care acced puţini. Şi mai puţini o exprimă. Sorin Lavric reuşeşte de câteva ori, când se eliberează de obsesia de a defini maniacal totul şi de a închide totul – inclusiv, culmea, femeia – în ţarcul conceptelor. Eu am încercat să exprim unitatea mistică a fiinţei – tot la cincizeci de ani – atât în Geniul inimii, cât şi în partea a treia a celuilalt roman în versuri – Ostrovul Învierii –, intitulată Prin ochii lui Adam, prin ochii Evei. Drumul până la acest vârf l‑am parcurs ca şi cum aş fi escaladat un platou montan la suprafaţă monoton, greu accesibil, extrem de periculos, împânzit de capcane ascunse ochiului; e ca şi când înaintam printr‑un abis adânc, văzut ca un infern transformat, din timp în timp, în rai; incredibil, deci, adevărat e că nu mă mai opream din cântat, în timp ce plonjam din ce în ce mai adânc în mine însămi, negăsind forţa de a opri cântecul azvârlit pe hârtie din nevoia de a mă elibera din iureşu‑i de o intensitate care mă făcea să simt cum mi se dislocă plămânii, fiinţa întreagă în miezul arzând al acelui vortex, al acelei tornade de graţie. Un platou montan, aşadar. Un platou‑miracol. Un vârf minunat. Să‑i spun Fujiyama, Acoperişul Lumii sau Vârful Omul? Cum să mulţumesc pentru o asemenea experienţă, care e de mirare că nu m‑a ucis şi fără care eu n‑aş mai fi fost eu însămi? Limpede e că frumuseţea e de o lăcomie neverosimilă, dotată cu forţa de a ucide. Salvarea e o şansă revenită celor puţini. Aleşilor între aleşi.

Aura Christi

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now