Contemporanul » Eseu - Publicistică » Ştefan Borbély: Literatura română ca „world literature” (III)

Ştefan Borbély: Literatura română ca „world literature” (III)

Majoritatea autorilor din volum se folosesc de informaţii legate de literatura română (care nu-⁠i preocupă decât ca indiciu ideologic) doar pentru a le ajusta la exigenţele bibliografiei de referinţă.

Bibliografiei obligatorii, pomenite în numerele precedente (Damrosch, Moretti, Pascale Casanova) i se adaugă, la loc de cinste, Wai Chee Dimock, profesoară la Yale, cu un volum intitulat Through Other Continents. American Literature Through Deep Time (Princeton, 2006), prin intermediul căreia ea a lansat un concept de mare vogă analitică, deep time (timp profund; cronologie adâncă), reprezentând o derivaţie a unei discipline dintr-⁠un alt domeniu, deep ecology, propus de către Rachel Carson, David Bower şi Paul R. Ehrlich în anii glorioşi ai Contraculturii (1960). Deep time e un cadou gentil făcut de către descendenţa unor imigranţi Americii de adopţie, adică unei „naţiuni tinere” (young nation) cu o cronologie scurtă (short chronology), sintagmă de la care, de altfel, autoarea şi porneşte în cartea sa, pentru a spune că, prin intermediul comunităţilor culturale din interiorul ei (indieni, chinezi, hispanici etc), care trăiesc altfel „timpul cultural” decât îl trăiesc americanii, se creează ceva ce Lucretius definise deja în De rerum natura, adică o realitate epistemică de tip spongios, traversată de canalicule şi tunele spaţiale şi temporale în toate direcţiile, prin intermediul cărora cronologia se orizontalizează, ceea ce înseamnă că, în mod simultan, cultura americană, prin excelenţă multifaţetată şi eterogenă, „trăieşte” simultan atât prezentul în care scriu De Lillo sau Paul Auster, cât şi „timpul profund” în care au fost concepute Mahabharata sau alte texte sapienţiale orientale. Consecinţa o reprezintă un alt fel de istorie literară decât cea organică, cu care suntem noi obişnuiţi: o istorie literată „perforată”, traversată de tunele, locuri de trecere şi opere, „un set de rame longitudinale – scrie Wai Chee Dimock –, simultan proiective şi retroactivante, cu informaţii (inputs) care merg în ambele direcţii, legând continente şi milenii într-⁠o multitudine de reţele…”

Plauzibil pentru o societate construită prin aportul continuu de imigranţi, fiecare venind cu o cultură şi cu o axiologie proprii, ne putem întreba dacă acest model epistemic, care e dominant în Romanian Literature as World Literature, e valabil şi pentru culturile de tip herderian, aşa cum e a noastră. Cititorii atenţi au înţeles, presupun, că modelul e post-⁠hegelian, chiar anti-⁠hegelian, ceea ce înseamnă că schema civilizaţională bazat pe un progres continuu, organic, pe care o foloseşte G. Călinescu în Istoria literaturii… din 1941, se înlocuieşte aici cu unul mai permisiv, bazată pe juxtapunere, eterogenitate, reţele comunicante şi „noduri”. Într-⁠un text de altfel foarte inteligent, în care extrapolează complexul „neantului valah” ca gol identitar originar, legând de el toate „complexele” de frustrare ale literaturii române circumscrise odinioară de către Mircea Martin, Bogdan Ştefănescu evocă „sincronicitatea relativă”, pe care Maria Todorova o găseşte ca fiind definitorie pentru culturile balcanice marginalizate, şi propune, în compensaţie, sintagma de „nodalitate spectrală”. Speculaţia e printre cele mai profunde din carte; din păcate, în alte locuri mimetismul metodologic obedient e mai puternic decât gândirea critică, autonomă.

Sub aspectul adecvării la bibliografia obligatorie de pornire, avem trei categorii de autori în carte. La limita minimală e Mircea Martin: el scrie despre realismul socialist al anilor ‘50, din păcate fără să-⁠i amintească pe socialiştii de dinainte de „colonizarea” sovietică, nu-⁠i pomeneşte deloc pe Damrosch, Wai Chee Dimock etc. (fiindcă nu se potrivesc), dar textul e împănat cu intertitluri sforăitoare (The Birth of a Literary World-⁠Subsystem etc.), menite să îl convingă pe editor că studiul este „pe linie”. La limita superioară sunt Ovidiu Morar, cu un studiu „inevitabil” despre evreii din România prezenţi în mişcarea de avangardă mondială (singurul moment în care scriitorul român a păşit cu drepturi depline pe scena majoră a Europei – să nu-⁠l uităm, totuşi, pe Ionesco…), Paul Cernat, tot despre avangardă, în nota de excelenţă cu care ne-⁠a obişnuit la apariţia cărţii sale, Mihai Iovănel, care face micile genuflexiuni formale la începutul textului, făcându-⁠se apoi că-⁠i uită pe „evanghelişti” atunci când nu mai are nevoie de ei, fiindcă scrie despre un versant major, Eliade-⁠Cioran-⁠Ionesco (păcat că o face apolitic) şi Balázs Imre József, care e specialist în literatura maghiară din România şi scrie perfect avizat. Din păcate, aici pierde mult Mircea A. Diaconu, care glosează despre „politeritorialitatea” „microliteraturilor” semi-integrate în literatura română, consideraţiile despre literatura Republicii Moldova şi, mai ales, cele despre literatura maghiară din România fiind mai mult decât întâmplătoare. Oricum, cititorul occidental va găsi aici puţine răspunsuri şi e destul de bizar că despre literatura maghiară din ţara noastră scrie un om care nu ştie ungureşte, n-⁠are decât o părere vagă despre realitatea diacronică şi identitară a acestei literaturi, unica sa referinţă fiind o anchetă din Vatra, publicată în 1999 (!!!).

Majoritatea autorilor din volum se folosesc de informaţii legate de literatura română (care nu-⁠i preocupă decât ca indiciu ideologic) doar pentru a le ajusta la exigenţele bibliografiei de referinţă. În afară de cei deja amintiţi, în textele acestora se află cele mai fructuoase promisiuni metodologice ale volumului, fiindcă, indiferent de nemulţumirile pe care le-⁠am avea, Romanian Literature as World Literature poate deveni o bună platformă de comunicare cu specialiştii de pe mapamond interesaţi de literatura română, cu condiţia relativizării obedienţei metodologice şi a nuanţării ei prin intermediul spiritului critic. Fiindcă, în ultimă instanţă, criteriul nostru de lucru rămâne adevărul literaturii române (aşa cum este el, aşa cum s-⁠a sedimentat în timp), pe care o lectură „eliptică” (cuvântul lui Damrosch!) nu face decât să-⁠l distorsioneze. Nu e vorba doar de faptul că sute de scriitori canonici, zeci de evenimente definitorii, curente, reviste literare sau grupări (cu excepţia aproximativă a Junimii) nu sunt analizate pentru a oferi un corp epistemic coerent, menit să-⁠l ghideze pe specialistul din Occident. Nu sunt relevate, decât ocazional şi opozitiv, articulaţiile majore de susţinere ale culturii şi literaturii române: organicismul, ontologismul, relaţia tensionată dintre ruralitate şi citadinism (în 1971, A. Marino, I. Negoiţescu şi Petru Popescu se mai „băteau” pe acest front!), percepţia specifică a mitului, folclorului şi culturii populare, influenţele. Mă mir şi acum că faimosul volum al lui Pompiliu Eliade, dedicat „influenţei franceze”, le-⁠a scăpat autorilor!

În secţiunea principală de care aminteam, Al. Goldiş scrie despre „istoria literară ca geolocaţie transnaţională”, afirmând că „ficţiunea critică” (a critical fiction – p. 100) a lui G. Călinescu din 1941, bazată pe ideea unităţii culturale organice, a fost scrisă şi publicată ca răspuns de criză la momentul istoric de cumpănă pe care l-⁠a reprezentat pierderea Transilvaniei, a Basarabiei şi a Bucovinei în 1940. O simplă arheologie a Istoriei… şi a diferitelor sale faze de elaborare ar oferi, probabil, o viziune mai nuanţată. Pentru Carmen Muşat, „literatura naţională” este o „instituţie” ideologică şi mentală colectivă, care se sedimentează în timp, miza textului reprezentându-⁠l, de fapt, deconstrucţia „specificului naţional” ca pretenţie orgolioasă de originalitate, fiindcă, spune autoarea, funcţionalitatea axiologică a „specificului” se opreşte la folclor, ne mai funcţionând la nivelul literaturii culte. Textul e niţel fără putere, dar sfârşeşte aşa cum trebuie, şi anume prin definirea literaturilor moderne ca pe o „reţea geoculturală de intersecţii estetice”.

Dacă vă mai amintiţi, Damrosch spunea că unul dintre criteriile „world literature” este aceea de a „câştiga” prin intermediul traducerilor. Mihaela Ursa radiografiază avizat fenomenul, inclusiv cu ajutorul unor calcule statistice, dar, vorbind de sincronizarea culturală care s-⁠a realizat la noi prin intermediul tălmăcirilor (pe drumul care duce de la „traducerile nu fac o literatură” la aculturaţia compensativă, uneori grăbită de mai târziu), nu analizează calitatea selecţiilor – uneori aleatorii, alteori orientate chiar prin cenzură – care au facilitat intrarea anumitor cărţi în spaţiul public românesc, în detrimentul altora. Dintotdeauna, traducerile au fost, în cultura română, un spaţiu al libertăţilor controlate, predeterminate ideologic, politic sau circumstanţial. Pentru a nu-⁠mi aprinde paie-⁠n cap cu exemple din totalitarism, dau două exemple dintr-⁠un alt areal, ambele din interbelic: luaţi „ima­ginea” culturii italiene, respectiv germane din anii în care am fost prieteni cu Mussolini şi cu Hitler, şi veţi înţelege. Dincolo de asta, o surpriză cu valoare de generalizare: nimeni din volum nu scrie despre alte exemple decât cele canonice, acreditate de manual! Literatura „de consum”, subliteratura sau literatura „celei de-⁠a treia tradiţii”, cum o numea Gh. Perian într-⁠o carte de referinţă, sunt complet ignorate; fenomen bizar pentru nişte oameni care-⁠şi iau ca reazăm metodologic cultura americană!

În multitudinea de „teritorializări”, hărţi geoculturale, relocări şi reteritorializări în care, ne spune Doris Mironescu într-⁠un text de altfel bun despre literatura română din emigraţie (Herta Müller, A. Codrescu, Norman Manea), „spaţiul – cum este cel exterior – creează valoare”, apare într-⁠un singur loc (din întâmplare, tot la D. Mironescu) cea mai subtilă distincţie din volum, şi anume aceea dintre „spaţiu” (neutru, universal etc.) şi „loc”, definit de către autoare, pe urmele lui Yi Fu Tuan, ca un spaţiu conotat afectiv, simbolic, empatic, ca „spaţiu înzestrat cu valoare”. Se putea ajunge la Pierre Nora de aici, fiindcă memoria culturală generează „locuri”, nu „spaţii”. Enunţată doar, distincţia nu devine metodă de lucru; convingerea mea este că o cultură de extracţie herderiană, aşa cum e cultura română, creează „locuri”, nu „spaţii”.

Am lăsat la urmă două cazuri speciale. Andrei Terian scrie despre Eminescu, în condiţiile în care „poetul naţional” ar fi meritat cel puţin un specialist. N-⁠avem, aşadar, nimic despre romantismul înalt, uranic, analizat de către Negoiţescu. Puţin şi aproximativ despre Schopenhauer (citat nu pre limba în care îl citea poetul…), un mic ingredient despre modelul decadent din Memento mori (nimic despre antume… nimic despre Luceafărul). Terian mai pomeneşte despre… shakespearianismul lui Eminescu (!), despre ideologizările legate de dacism sau de sintagma „poetului naţional”, făcând apoi un détour oportun înspre „spaţiul adânc” (deep space) pe care-⁠l reprezintă, în opinia exegetului, preocupările poetului legate de India. G. Călinescu şi Negoiţescu pot dormi liniştiţi: Eminescu a fost waicheedimocizat.

Studiul speculativ cu titlu de sistem al lui Caius Dobrescu pare influenţat de literatura post­modernă de foarte bună calitate pe care autorul o scrie. Textul e centrat pe identitarul „imperial” al culturii române, care va da în cele din urmă, prin „îngustare” (thinning) identitarul naţional. De-⁠a lungul acestui proces, scriitorii români trec printr-⁠o fază „paraimperială” (cu Budai-⁠Deleanu), apoi printr-⁠una „metaimperială” (prin cultura de substitut dobândită prin intermediul traducerilor), pentru a intra în final, prin intermediul modernismului junimist, în faza „transmetropolitană”. Oricum, e bine de ştiut că „Junimea a fost, prin excelenţă, un cerc literar transmetropolitan”. Te face să te simţi mai global, mai puţin provincial.

Articolele din numărul curent le găsiți aici (Click)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest