Contemporanul » Eseu - Publicistică » Liliana Danciu: Cultura naţională într‑o lume multiculturală

Liliana Danciu: Cultura naţională într‑o lume multiculturală

Tot mai obosit, superficial şi enclavizat, omul contemporan „nu mai are timp” şi această criză temporală îl proiectează, inevitabil, într‑un carusel de alte crize înlănţuite în esenţa lor: ontologică, identitară (individuală şi naţională), gnoseologică, valorică

Trei etape istorice majore au influenţat negativ evoluţia culturii şi spiritualităţii româneşti: epoca fanariotă, perioada comunistă şi cea contemporană. Specificul naţional a rezistat primelor două perioade opresive datorită tendinţei fireşti de oponenţă, tradiţiile şi obiceiurile devenind forme de protest în tăcere. Epoca fanariotă este considerată de către profesorul Antim din romanul Noaptea de Sânziene, de Mircea Eliade, un timp steril, „celibatar”, mort în lipsa lui de propensiune spre viitor, o adevărată iarnă istorică a spiritului în timpul căreia România se va replia în sine însăşi asemeni arborilor doar aparent lipsiţi de viaţă sub gerul crâncen, aşteptând primăvara pentru a renaşte. Din punct de vedere axiologic şi estetic, cultura română sub comunism poate fi împărţită în mai multe etape: anii comunismului stalinist (1947‑1954), când literatura de valoare, română şi occidentală, este interzisă, fiind promovate formule literare sterile sortite dispariţiei inevitabile; comunismul naţionalist manifestat la început (anii ’50) prin recuperarea moderniştilor şi a literaturii de calitate şi promovarea unei literaturi „neo”‑ moderniste, în special, prin poeţii de la revista „Steaua” (Ion Pop, Poezia neomodernistă românească), ulterior prin apariţia neomodernismului (numit „tardo‑modernism” de Mircea Cărtărescu), cu excepţia grupului oniric de la Târgovişte (anii ’60), pentru ca în deceniile ’70‑’80 să se manifeste postmodernismul cu evidentă tentă subversivă la adresa cenzurii şi opresiunii regimului ceauşist. După momentul istoric din decembrie 1989, România cunoaşte deschiderea frontierelor înspre lume şi, treptat, efectele negative ale globalizării şi, implicit, ale extinderii culturii de consum. Formulele aculturale ale literaturii proletcultiste născute sub ideologia „realismului socialist” sunt la fel de goale de conţinut estetic precum cele ivite sub imperiul nevoii de consum a individului din societatea actuală.

Tot mai obosit, superficial şi enclavizat, omul contemporan „nu mai are timp” şi această criză temporală îl proiectează, inevitabil, într‑un carusel de alte crize înlănţuite în esenţa lor: ontologică, identitară (individuală şi naţională), gnoseologică, valorică. Îi vin în sprijin, însă, noile produse culturale accesibile în supermarketuri odată cu cumpărăturile zilnice. Obiectul cultural unic sau manufacturat cu grijă artistică este înlocuit de obiectul în serie produs la nivel industrial. Cultura de consum este foarte periculoasă din cauza forţei de asimilare şi de „reinterpretare” a simbolurilor, implementând în scopuri mercantile evidente false valori. Tinerii sunt cei mai expuşi acestei denaturări, întrucât nu au repere axiologice clare, solide, nu au o bază de cunoştinţe solidă şi, chiar dacă o au, apare factorul subiectiv, specific vârstei, cel care‑i cere să se integreze grupului, să fie „cool”. Cultura şi spiritualitatea românească au fost zdruncinate puternic şi din cauza „atacului” agresiv la care a fost supus satul românesc, începând cu perioada comunistă: printr‑o colectivizare abuzivă şi o industrializare forţată, ţăranii români au migrat spre oraş, au devenit muncitori, pierzând contactul cu specificul spiritual românesc; după 1989, mastodonţii industriali au dispărut unul după altul sub presiunea diverselor interese economice şi politice, iar acea forţă socială care a crescut şi a prosperat timp de cincizeci de ani a dispărut, oamenii fiind nevoiţi a migra acum de la oraşe înapoi spre sate. Nenorocirea face ca aceştia să nu mai fie nici ţărani autentici, nici orăşeni, astfel încât consumismul a găsit breşa necesară pentru a se infiltra şi a supravieţui, pentru ca, în curând, să asistăm la efectul înlocuirii totale a autenticităţii cu „spectacolul” ritualic. Sub forma divertismentului industrializat este alterată personalitatea umană şi gândirea critică, în special la vârste fragede, apărând ca o formă de manipulare, de stimulare a impulsurilor şi a conduitelor antisociale (cf. Georgiu, 2004: 70‑91).

Cercetătorii români şi folcloriştii au remarcat, cu amărăciune şi îngrijorare, că elemente ale specificităţii naţionale nu mai sunt considerate a fi „la modă” de către tineri, deoarece „cultura a devenit un bun de consum supus modei” (Pop, Ruxăndoiu, 1990: 34). Ignoranţa şi indiferenţa faţă de valorile autentice au condus la asimilarea unor sărbători străine, care nu ne reprezintă, precum Thanksgiving Day, Valentine’s Day, Halloween, „uitând” de cele naţionale. De exemplu, începând cu toamna acestui an, în mediul urban, sub presiunea publicităţii media şi a filmelor difuzate cu acest prilej, cu măşti confecţionate acasă sau cumpărate din hipermarket, de Halloween, copiii au pornit la colindat. Nu putem vorbi deocamdată despre o manifestare „culturală”, întrucât comportamentul acesta are, mai degrabă, motivaţie pecuniară, dar, în timp, deşi lipsit de orice trăire spirituală şi simbolism ritualic, poate deveni un „obicei” nenaţional asimilat artificial în corpusul etnografic românesc. Din acest punct de vedere, spaţiul cultural citadin este cel mai vulnerabil, din cauza caracterului său profund eterogen aflat într‑o continuă schimbare. Pe de altă parte, nici mediul cultural rural nu mai este la fel de tradiţionalist ca odinioară – închis în interiorul graniţelor sacre –, câtă vreme construcţia lui simbolică în cercuri concentrice s‑a deschis mult înspre exterior, din cauza aceluiaşi fenomen european al migraţiei. Otilia Hedeşan făcea o observaţie pertinentă cu privire la Ziua Femeii – 8 Martie, în locul căreia preferă Caii lui Sântoader, o sărbătoare autentică românească din prima săptămână a Postului Mare al Paştilor, la începutul primăverii, aşadar. În ciuda mesajului generos, Ziua Femeii a devenit o sărbătoare eminamente comercială care beneficiază de o amplă mediatizare, câtă vreme cealaltă se revendică unei memorii colective tot mai rar accesată, nemaifiind cunoscută decât unui număr restrâns de oameni, specialiştilor etnologi şi bătrânelor satului. Dacă nu sunt „uitate”, sărbătorile autohtone s‑au golit de sacralitate într‑atât, încât tinerii practică mimetic ritualul, fără a avea nici cea mai mică idee despre semnificaţia gesturilor pe care le fac. Sau „adaptează” ritualul la realităţile prezentului, cu riscul de a transforma obiceiul într‑o grotescă „formă fără fond” în care simbolismul gesturilor nu mai există. Astfel, în Slatina Timiş (Caraş‑Severin), înainte de a se intra în Postul Mare al Paştilor, încă se ţine obiceiul arhaic precreştin al „zăpostitului”. Cu prilejul acestei sărbători, flăcăii se îmbracă în haine femeieşti, purtând măşti groteşti, şi parfumează fetele pe care le întâlnesc în cale. Întrebând o elevă care a participat la sărbătoare cu privire la semnificaţia măştilor şi a ritualului, a ridicat din umeri neştiutoare, bănuind doar că ar simboliza încercarea de a alunga iarna, de a o „speria”. Ea nu ştia că măştile aveau rolul de a ironiza fetele bătrâne rămase nemăritate, avertizându‑le că „timpul lor a trecut”, că Noul An agrar îl înlocuieşte pe cel vechi.

Cultura de consum afectează specificul naţional printr‑o alterare fără precedent a valorilor culturale naţionale, condamnate astfel la uniformizare şi dizolvare în marea masă informă a globalizării, punând sub semnul întrebării chiar viitorul acestei naţiuni. „Matricea identităţii naţionale este cultura” (Pop, Ruxăndoiu, 1990: 34), atât cea populară, cât şi cea scrisă, care trebuie redescoperite treptat şi folosite ca armă de apărare împotriva uniformizării. Cultivarea specificului naţional şi promovarea lui în circuitul de valori universale ale specificităţii sunt o condiţie a supravieţuirii noastre ca naţiune, la fel cum diversitatea culturilor este o condiţie a supravieţuirii şi dezvoltării umanităţii. Partea nu trebuie să se dizolve în întreg, ci să‑i asigure diversitatea prin unicitate şi reprezentativitate.

Literatura populară, cu fondul ei de mituri, legende, poeme eroice şi poezii lirice, basmul, snoava sau zicătoarea, a reprezentat surse de inspiraţie pentru scriitorii români, care le‑au exploatat genial înţelepciunea. Mihai Eminescu a fost un mare admirator al înţelepciunii populare româneşti, iar proza, poezia şi publicistica lui stau mărturie în acest sens. În opera sa profund moralizatoare, Ioan Slavici surprinde pentru prima dată efectele nefaste ale industrializării forţate a unei ţări rurale asupra sufletului simplu al ţăranului român. I.L. Caragiale valorifică un fantastic de sorginte folclorică în nuvelele sale, iar Vasile Voiculescu apelează la fondul străvechi de tradiţii traco‑dacice. Mihail Sadoveanu a oglindit în romanele sale istorice figuri legendare şi fapte vitejeşti exemplare, iar în Baltagul, prin intermediul Vitoriei Lipan, a evidenţiat victoria „legii nescrise”. Sub pana realistă, cu accente naturaliste uneori, a scriitorului Liviu Rebreanu, prinde viaţă iubirea pătimaşă a ţăranului român pentru pământ, în romanele Ion şi Răscoala. Etimologia cuvântului ţăran nu a fost niciodată mai evidentă ca în opera acestui scriitor român interbelic. Marin Preda aduce în prim-plan tragica disoluţie a satului tradiţionalist, prin acţiunea criminală a liderilor comunişti care au distrus nu doar destine umane, ci însuşi izvorul fiinţial al poporului român. Odată cu romanul Îngerul a strigat, parabola pătrunde în universul naraţiunii, iar scriitorul „încearcă să introducă utopia unui spaţiu campestro‑danubian presărat cu indivizi de epopee homerică” (George Pruteanu).

Fiecare specie a literaturii populare româneşti oferă modele umane demne de urmat în viaţă. Astfel, basmul învaţă copilul că „probele” pe care le are eroul de trecut au menirea de a‑l întări, de a‑l maturiza, fiind recunoscut aspectul transdisciplinar al basmului, „un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală” (Călinescu, 1965: 9). Snoava evidenţiază, în schimb, defectele umane, pe care le ridiculizează, cimiliturile rostite la nuntă, mai ales, dovedesc creativitatea artistică a românului, capacitatea de a improviza, justificând formularea gnomică: „Românul s‑a născut poet”. Doina este depozitarul sensibilităţii şi lirismului românesc, în variantele tematice cunoscute: dragostea este exprimată delicat, metaforic, dar direct şi fără ocolişuri, jalea capătă dimensiuni cosmice, natura fiind martoră a durerii, a înstrăinării. Balada evocă fapte haiduceşti sau oferă prin intermediul firului narativ explicaţii fantastice unor fenomene/ evenimente cosmice, exemplificând aceeaşi nevoie a sufletului românesc de a poetiza realitatea. Prin prisma mitocriticii, opere literare care aparent s‑au epuizat la nivelul interpretării oferă noi perspective de analiză. În ceea ce priveşte comportamentul lui Ion din romanul omonim, din perspectiva mitică, acesta este un erou civilizator, de talia zeului întemeietor sumerian Marduk, ce înfrânge monstrul Tiamat, expresie a Haosului primordial. Prin munca asupra pământului, el o metamorfozează pe sălbatica Geea în Demetra, cea care oferă roade din pântecele ei (cf. Danciu, 2013: 49‑67).

Anticii îndemnau: „Cunoaşte‑te pe tine însuţi!”, acesta devenind dezideratul întregii omeniri, care a înţeles că nu poate descoperi tainele universului dacă nu ştie nimic despre sine însuşi. Dacă la nivel de individ este imperios necesară introspecţia şi autocunoaşterea, de ce nu ar fi la fel de important acest aspect şi la nivelul mai complex al unui popor. Nu putem să clădim un viitor acestui popor dacă am pierdut legătura cu trecutul istoric sau mitologic, cu fondul de tradiţii şi obiceiuri strămoşeşti. Acestea oferă informaţii preţioase despre fiinţa noastră, oferindu‑ne şansa de a ne prelungi existenţa printre celelalte popoare. Căci – nu‑i aşa? – „Veşnicia s‑a născut la sat!” – iar dacă acest popor vrea să nu piară identitar, dacă vrea să rămână nemuritor, atunci va trebui să se întoarcă spre edenul strămoşesc, spre locul paradiziac de unde izvorăşte veşnicia însăşi.

BIBLIOGRAFIE
Călinescu, George, Estetica basmului, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965.
Danciu, Liliana, Myth and tragedy, fatality and failure in the destiny of the realistic character – Ion by Liviu Rebreanu în „Journal of Humanistic and Social Studies”, vol. 4, nr. 2/ 2013, pp. 49‑67.
Georgiu, Grigore, Curs de filosofia culturii, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2004.
Pop, Mihai, Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar românesc, I, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1990.
Pruteanu, George, Îngerul a strigat, în „Convorbiri literare” nr. 24, 30 decembrie 1973.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now