Contemporanul » Eseu - Publicistică » Libertatea ca raţiune bine folosită

Libertatea ca raţiune bine folosită

Nu există de fapt nici un experiment care să ateste că ideile nu au efecte cauzale în acţiune, iar experimentele care s-⁠au făcut confirmă că ideile, temeiurile, convingerile noastre au de fapt asemenea efecte

Despre importanţa raţiunii în viaţa oamenilor s-⁠a discutat îndelung. Mai puţin s-⁠a asumat ceea ce Fichte a putut sesiza şi afirma energic: unde este raţiune este şi voinţă de raţiune. Nu este, altfel spus, raţiune unde să nu fie şi căutare a implementării de sine. O raţiune pur contemplativă este contradicţie în termeni. De aceea, în ceea ce mă priveşte, am şi articulat o conceptualizare (vezi Andrei Marga, Raţiune şi voinţă de raţiune, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2017) ce-⁠şi asumă nu numai raţionalismul în înţelesul curent, dar şi aplicarea raţiunii.

Astăzi, când comportamentele oamenilor sunt mai mult reflexe sau dictate de porniri, ori comandate de afilieri partizane şi chiar de plăţi peşin, este mai mult decât important să recunoaştem raţiunii importanţa esenţială. Nu există alternativă mai bună la punerea acţiunilor noastre sub controlul raţiunii. Mai este însă, de recunoscut că simpla posesie a raţiunii şi exaltarea ei ne duce numai la jumătatea drumului. Cealaltă jumătate se parcurge convertind raţiunea în organizări ale vieţii.

Legătura noastră, ca oameni, cu raţiunea are însă şi o altă faţă. Anume, abia folosirea raţiunii ne face liberi şi face posibile acele opere – ştiinţifice, artistice, filosofice, de pildă – care nu se mulţumesc să redea ceea ce se ştie, ci fac pasul spre deschiderea orizonturilor.

Această faţă a fost explorată în ultimii ani de Julian Baggini, cel mai bun examinator al experienţelor curente de viaţă din perspectivă filosofică, editor al cunoscutului „Philosopher’s Magazine”. Într-⁠o tentativă de a restabili posibilitatea „libertăţii de voinţă”, autorul englez ajun-ge la a ancora libertatea în buna folosire a raţiunii. El o face filosofând în prelungirea şi în replică la acele curente din ştiinţa actuală care alimentează interpretarea după care „libertatea de voinţă” este iluzorie. Reflecţia sa atestă, la rândul ei, că filosofarea devine un exerciţiu gol dacă nu integrează datele ştiinţelor şi culturii actuale.

Cum se ştie, Laplace ne-⁠a lăsat imaginea unei inteligenţe care ar putea cunoaşte toate forţele ce acţionează în natură, ca şi elementele situaţiei date, încât ar putea prevedea complet viitorul. D’Holbach ne-⁠a vorbit de „omul maşină” şi a consacrat ideea unui determinism fără pete albe al acţiunilor umane. Mai nou, neurologii pun în discuţie „efectul domino” la nivelul creierului. David Eagleman (Incognito: the secret lives of the brain, 2012) ne spune că la nivelul creierului operează un determinism strict, în virtutea căruia ceea ce se petrece într-⁠un punct are un neurotransmiţător la dispoziţie, care activează alt punct ş.a.m.d., încât nu găseşti vreo lacună în acest lanţ. Nu altcineva decît John C.Eccles şi Friedrich Beck (Quantum aspects of brain activity and the role of consciousness, 1992) au lansat ideea că „intenţiile mentale devin eficace neuronal prin ridicări momentane ale probabilităţii de exocitoză”. Unii vorbesc astăzi de „efectul fluturelui”, ce constă în aceea că o mişcare de aripi a unei insecte poate declanşa, punând în mişcare un lanţ de cauze şi efecte, un uragan de cealaltă parte a oceanului. „Teoria haosului” ne-⁠a propus ideea că în sistemele de înaltă complexitate este practic imposibil să se prevadă cu siguranţă de sută la sută ceea ce se va petrece plecând de la minime premise. „Teoria Eu-⁠lui ca cel care umple golurile” spune, la rândul ei, că suntem în esenţă creaturi compuse din carne şi sânge şi nu avem de a face propriu-⁠zis cu determinare din partea vreunui „spirit” imaterial când gândim, dorim, suntem convinşi şi simţim ceva. „Eu”-⁠l nu ar fi altceva decât suma unor condiţii materiale pe care ştiinţa are datoria de a le cerceta. Iar societatea modernă târzie, în care trăim astăzi, cultivă în fapt convingerea conform căreia fiinţa umană este dependentă exclusiv de condiţii materiale de existenţă.

Toate acestea sunt premise pentru interpretări care consideră că „voinţa liberă” nu are suport. Omul ar fi determinat, inclusiv în gândurile, dorinţele, aspiraţiile lui, iar ştiinţele vor explica, cu timpul, cum se petrece determinarea. O vastă literatură asupra condiţionării omului pe planul înlănţuirilor de cauze şi efecte, realizată mai nou de neurologi şi geneticieni, a câştigat terenul. Ea şubrezeşte, direct sau prin implicaţii, concepţia „libertăţii de voinţă” ca o caracteristică umană şi „responsabilitatea” ce derivă din aceasta pentru om. Argumentul lui Augustin – din împrejurarea că Dumnezeu cunoaşte dinainte voinţa noastră viitoare nu rezultă că noi voim ceva fără voinţă, iar voinţa păcătoasă rămâne voinţă proprie, chiar dacă Dumnezeu o prevede – este trimis astfel în muzeu.

Se observă uşor, fie şi numai din aceste rememorări, că problema „voinţei libere (free will, freien Willen)” nu ţine doar de istoria cugetării, ci este „provocare” actuală. Ea antrenează în discuţie multe teme de importanţă crucială – libertatea şi responsabilitatea oamenilor în primul rând. Tocmai asupra ei s-⁠a oprit Julian Baggini (cu volumul Freedom Regained, 2015, tradus în germană sub titlul Ich denke, also will ich. Eine Philosophie des freien Willens, DTV, München, 2016, din care vom cita) cu o analiză clarificatoare.

Din capul locului, filosoful englez opune tezei după care „voinţa liberă este iluzie” argumentul consecinţelor ei nefaste: „Teza pune sub semnul întrebării reprezentarea noastră despre răspundere. Dacă plecăm de la aceea că întreaga noastră acţiune este rezultatul temeiurilor care o pun în mişcare, asupra cărora noi nu avem vreo influenţă, atunci nu mai avem raţiuni sigure să considerăm că oamenii sunt răspunzători moral pentru acţiunile lor. Dacă nu mai are cum exista voinţă liberă, atunci întrebarea cu privire la vinovăţie şi răspundere îşi pierde sensul şi, odată cu ea, se pierd şi bazele dreptului şi moralei” (p. 11).
Nu există, însă, raţiuni constrângătoare să abandonăm concepţia „libertăţii de voinţă”. Nu este cazul să socotim nici genele, nici copilăria noastră şi nici mediul înconjurător ca responsabile în locul nostru, al fiecăruia. „Trebuie ca voinţa liberă să fie efectiv abandonată? Eu şi multe alte capete mai înţelepte – scrie Julian Baggini – nu împărtăşim această convingere. În acelaşi timp, este, însă, clar că acea concepţie curentă asupra voinţei libere nu mai funcţionează. Ea pleacă de la asumpţia, naivă şi mult prea simplificată, că noi ne-⁠am ridica deasupra datelor biologice şi istorice şi ne putem lua deciziile în absolută libertate. Solicitarea este acum nu de a declara simplu moartă libertatea de voinţă, ci de a reflecta temeinic asupra a ceea ce înseamnă să fii liber”. Este vorba în fapt de a regândi din temelii „libertatea de voinţă”. „Sunt de părere – continuă Julian Baggini – că, în mod fericit, toate instrumentele de care avem nevoie pentru reabilitarea unei reprezentări reformate a libertăţii de voinţă ne stau la dispoziţie” (p.12). Acestea sunt de pus acum în valoare.

Julian Biaggini analizează ipostazele majore ale interpretărilor relative la „libertatea de voinţă” – pierderea „libertăţii de voinţă” (cu baza în neurologie şi genetică), redobândirea „libertăţii de voinţă” (arta şi disidenţa politică), „libertatea limitată” (psihopatia şi viciul) şi „libertatea câştigată” (filosoful şi chelnerul) – şi dă adevărate micromonografii. El adună argumente din examinarea comportamentelor efective ale oamenilor aflaţi în diferite situaţii de viaţă.

Punctul de vedere al neurologilor, care sunt mai nou în centrul discuţiei privind „libertatea de voinţă”, l-⁠au exprimat cel mai net Sam Harris (Free Will, 2012) – după care „intenţia de a face ceva şi nu altceva nu se constituie în conştiinţă, ci apare mai curând în conştiinţă”, şi Gabriel Kreiman (Single neuron approaches to human vision and memories, 2007) – care susţine că „există neuroni şi ioni care se difuzează prin membrană şi acest fapt determină deciziile noastre. Pentru ele nu avem nevoie de libertate”. Determinismul este suficient.

Julian Biaggini examinează amănunţit aceste vederi sub trei aspecte: dacă acţiunile noastre sunt conduse nemijlocit din creier, şi nu de idei şi decizii; dacă o mare parte a ceea ce facem nu stă sub controlul nostru conştient; dacă creierul nostru este afectat totdeauna înainte de a face o alegere. Concluzia examinării este că, într-⁠adevăr, „fără creier nu există conştiinţă umană. Dar aceasta nu înseamnă că întregul comportament uman se lasă explicat doar neurologic, iar gândirea noastră conştientă nu contribuie la acţiunea noastră. Căci aceasta este o asumpţie ce merge mult prea departe şi este contrazisă de experienţă” (p.47). Am putea, folosind chiar ştiinţele actuale, dar printr-⁠o examinare logic şi metodologic riguroasă, ajunge la altă ima­gine.

Nu există de fapt nici un experiment care să ateste că ideile nu au efecte cauzale în acţiune, iar experimentele care s-⁠au făcut confirmă că ideile, temeiurile, convingerile noastre au de fapt asemenea efecte. Un exemplu simplu lămureşte situaţia: aprind lumina apăsând butonul întrerupătorului, dar cauza aprinderii luminii nu este atât curgerea curentului electric spre bec, cât un „temei (Grund)”, anume faptul că eu căutam o carte. Sau, oamenii au murit în bombardamentul atomic de la Hiroshima ca efect al aruncării bombei atomice, dar temeiul era dorinţa celor care au aruncat bomba de a termina războiul. Se poate spune că „într-⁠un alt sens, acţiunea umană rezultă din temeiuri şi nu se poate înţelege ceea ce face cineva fără a înţelege motivele lui” (p.57). Cauzele şi temeiurile sunt astfel, împreună, la originea acţiunilor umane.

Andrei Marga

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Andrei Marga

Andrei Marga (n. 22 mai 1946, București) este un filozof, politolog și om politic român, profesor universitar, a fost ministru de externe al României în mai-august 2012, ministru al educației în 1997-2000, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj între anii 1993-2004 și 2008-2012, laureat al premiului Herder în anul 2005. Herbert Marcuse. Studiu critic , [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now