Eseu - Publicistică - Critică literară

Lena Constante. Înainte și după reabilitare

Principiile din Evadarea tăcută se regăsesc în prima expoziție a Lenei Constante. Debutase la Sala Dalles, alături de R. Iosif Bâcșu și D.G. Catargi. Cronicarii din 1935 elogiază artista, nu și pe colegii ei. Ionel Jianu, de pildă, scrie în „Rampa” despre vernisajul ei schițând și portretul care se va contorsiona în memorialistica ei de închisoare. Pentru criticul Ionel Jianu, tânăra de 26 de ani deține curajul de „a‑și lăsa liberă fantezia”, are simțul culorii, imprimându‑i „vibrații adânci și sensibile”, înfruntă „dificultățile tonurilor de alb”, știe să dea „unitate de simțire și sensibilitate” naturilor moarte. Stilizând religios, Lena Constante „sacrifică rigiditatea ritmului” din compoziția geometrică, peisajele ei au vioiciune și mai ales umor – „care constituie nota dominantă a personalității artistei”. Până la finele lui 1947, artista semnează numeroase desene, ilustrații, machete, vignete, fiind mereu receptată ca tânără personalitate.

Diversificându‑și arta în primii ani staliniști, asemenea altor artiști, Lena Constante creează fără să reflecte amenințarea politică. În decembrie 1947, criticul N. Argintescu‑Amza scria, tot în „Rampa”, despre accentul ei „sufletesc stenic”, admirând extrasele din „surse milenare de artă populară sau cultă, din folclor sau din stampa japoneză, ca și experiențele celui mai ingenios modernism – înlăturând însă complezențele decadente – o savuroasă expresivitate, cu subtile efecte de ritm și melodie a imaginii”, într‑o „sinteză vie dincolo de cerebralitate și dincolo de ceea ce poate fi – eventual – discutabil ca tehnică”[1]. Ultimul vernisaj de dinaintea arestării este dedicat ilustrațiilor de cărți, preocupare în care artista găsea libertatea, chiar restrânsă, dar posibilă. Încarcerată din 1950, abia peste patru ani, între 6‑14 aprilie 1954, are loc procesul „grupului de spioni și complotiști” ai lui Lucrețiu Pătrășcanu. Între acuzații pentru „crimele prevăzute de art. 191 și 184 combinat cu art. 230 din Codul Penal”, Lena Constante și Harry Brauner, viitorul ei soț, vor fi condamnați la 12 ani de muncă silnică. Desigur, „crimă de trădare de patrie” erau plăsmuirile regimului.

Eliberarea din 1963 restituie o ființă golită de viață și îndestulată imaginar. Unica soluție de supraviețuire mintală presupune scufundarea în artă, rămânând astfel sub nivelul societății politizate, respirând departe de prezent. Abia după alți trei ani numele ei reapare între artiști, semnând, de pildă, ilustrațiile de pe felicitările Anului Nou. O atrag aplicațiile de broderii pe lemn și, în genere, orice presupune munca individuală, departe de restricțiile comunității. Abia la mijlocul lui 1967 citim reacții pozitive despre Lena Constante și colajele ei ce compun, nota același vechi prieten, Petru Comarnescu, „splendide imagini, lăsându‑se inspirată de motivele decorative și coloritul fragmentelor de țesături autentice creând adevărate tablouri, firește, stilizate” (în „România liberă”, nr. 7086, 30 iulie 1967, p. 2). Adevărata reabilitare se întâmplă odată cu articolul dedicat artistei de Radu Ionescu, care scrie despre ea în numărul 9 din „Viața Românească”. Intitulat Lena Constante sau autoritatea personalității, textul impune fără rest valoarea creatoarei. Opera ei reprezintă astfel „cel mai elegant și discret omagiu adus creatorilor anonimi”, „deschide o poartă prin care pătrundem într‑un imens tezaur și care, totodată, ne angajează poate pe pista unei arte a viitorului”. Neverosimile pentru condiția fostei deținute sunt verdictele care declară nu doar autenticitatea creațiilor ei, dar și faptul că artista „a făcut o lume nouă”, chiar „imaginea unui popor”. Definitiva recunoaștere post‑detenție vine odată cu Premiile Uniunii Artiștilor Plastici pentru anul 1967, în cadrul cărora Lena Constante primește distincția pentru „Artă decorativă”, împreună cu Florica Farcașiu. La 28 mai 1968, învinuiții pentru crimă contra păcii și înaltă trădare din lotul Pătrășcanu sunt achitați de orice penalitate prin casarea sentinței. Alături de Lena Constante și Harry Brauner, pe lista reabilitaților vii și morți se găsesc Herant Torosian, Victoria Sîrbu, Jac Berman, Emil Calmanovici, Ion Mocsonyi, Herbert Zilber, Alexandru Ștefănescu, dar și cei doi lideri condamnați la moarte, Lucrețiu Pătrășcanu și Remus Kofler. În presa vremii, numele Lenei Constante apare în tot mai multe ipostaze artistice, semn că destinul îi oferea o nouă șansă.

Graficiana, decoratoarea, ilustratoarea, pictorița își reia locul între artiștii proeminenți ai epocii. Expozițiile ei încântă și lumea literară. Obișnuind să scrie de obicei empatic în aproximative cronici plastice, exagerând binevoitoare, Nina Cassian se îndrăgostise de tapiseriile Lenei Constante. În creațiile ei vede „însăși evaziunea din milioanele de zăbrele ale țesăturii, truda se mântuie în idee și poezie, «documentul» și «documentarul» își depășesc conjunctura și intră în imperiul fără de sfârșit al Frumuseții”[2]. Vorbea metaforic poeta sau era o coincidență? Pentru că toate cuvintele din acest fragment sintetic exprimă ceea ce artista trăise și, probabil, comprima terapeutic prin estetizarea atipică. Până la căderea comunismului, tapițeriile Lenei Constante rămân singura expresie artistică a traumei carcerale. Subconștient sau aluziv, Nina Cassian traducea liric expoziția Lenei Constante: analogia țesături‑zăbrele se citea în cheie diferită. Cunoscătorii vedeau legătura cu detenția, ceilalți, cu poezia migăloasă din colajele populare.

Literatura scrisă mai târziu de Lena Constante se manifesta deocamdată prin mozaicul nonfigurativului, în culorile arhitecturii unei arte cu care împărțea interesul pentru detaliu și sonoritățile care nu pot fi auzite.

Ceva cu totul neverosimil se întâmplă în 1976. În publicațiile românești, se pot citi titluri despre „cazul” Lena Constante. Nu, nu era vorba despre reabilitarea socială a pușcăriașei, nici gratitudinea vreunei unicități descoperită tardiv. Se întâmplă ca instituții naționale să reclame tapițeriile artistei din 1974 pe motiv că artista a distrus astfel sute de cămăși din ținutul Pădurenilor, atacând implicit patrimoniul cultural. Acuzațiile se reiau în presă, cu titluri mari. De astă dată, de partea Lenei Constante se poziționează apărători profesioniști din lumea culturală. Între ei, Tudor Octavian sintetizează criteriile artistice, intrând inclusiv în chestiuni juridice. Miza depășea compromiterea obiectelor ce puteau fi considerate de patrimoniu.

Până la Revoluție, Lena Constante trăiește discret, limitându‑se la înfrumusețarea cărților și reinventarea criteriilor din arta modernă prin recuperarea tradiției. Ziua de 11 martie 1988 poate considerată seismică: decesul lui Harry Brauner, soțul și prietenul de‑o viață, îi provoacă altă singurătate. După morțile ei consecutive din închisori, dispariția lui Harry readuce trecutul în prezent. Rescrise mintal de nenumărate ori, încă din primele zile de temniță, ideile memorialistice pregăteau, fără îndoială, la finele anilor optzeci, o apariție editorială în străinătate cu autoarea rămasă în totalitarism. Altfel nu se explică de ce, în prima parte din 1990, cartea apărea deja în Franța. Ca „victimă exemplară”, cum o numea Monica Lovinescu, memorialista se abandona traumei literaturizate.

Expunere a stării de ascundere prin autenticitate, în Evadarea tăcută se manifestă simultan tripla lectură testimonială, revelatoare și proleptică, de anticipare critică a suferinței. Singură în celulă, o ființă numără milioanele de secunde ale terorii nu numai în timpul anchetei, dar și, după proces, ea va fi condamnată la alte milioane de frici temporizate. Obligată să stea dreaptă, în întuneric, sau să zacă inconștientă zile la rând, timpul nu se poate acționa altfel în carcera de cinci metri pătrați.

Am citit undeva că cercetătorii occidentali lăsaseră pe un coleg de‑al lor, parte din echipă, în bezna unei camere subpământene. Descoperiseră, întâi de toate și orice, că timpul se modifica, omul (re)adaptându‑se, de pildă, după 36 de ore de „zi” în loc de „24”, ca și cum ritmul nostru acela fusese, dintotdeauna. Omul de știință avea oricând la îndemână butonul de panică, la fel, accesul la lumină ori liberate, știind totuși că singurătatea e simulacru și experiment. Citind rezultatele conspiraționiste, te amuzi și te tulburi.

Spre surprinderea mea, cititorii tineri refuză să creadă în realitatea experiențelor din cărțile Lenei Constante. Logica lor refuză să legitimeze altfel decât ficțiune magnitudinea traumatică din totalitarism. Am înțeles doar la relectură că farmecul literaturii ei se naște din puternica senzație că Lena Constante scrie împăcată cu fracturile unei ființe care reintră, triumfătoare, în propriul infern, spațiu redus însă la un timp mort și la statistică emoțională, la mausoleul unei dureri purgatoriale, nicidecum definitive, ci învinse.

Evadarea tăcută densifica trauma fiecărei clipe de întuneric, adaptând supraviețuirea din restul de viață la anotimpul dintre memorie și moarte.

■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor

Note:
[1] N. Argintescu‑Amza, Desen, gravură, aquarelă, în „Rampa”, anul XXXVI, nr. 111, 25 decembrie 1947, p. 8.
[2] Nina Cassian, Expresia unei încântări, în „Viața Românească”, anul XXVII, nr. 6, iunie 1974, p. 54.

Marius Miheț

Total 0 Votes
0

Marius Miheț

Marius Miheț, critic și istoric literar.
Din 2016 este lector la Universitatea „Comenius” din Bratislava, Slovacia. Doctor al Universității „Babeș-Bolyai”.
Cronicar literar la revistele România literară, Contemporanul, Suplimentul de Cultură și Familia.
A publicat peste 600 de studii și articole în țară și străinătate. Prezent în 30 de volume colective, între care Istoriile literaturii române (2020), Echinox 50 (2018), Cenaclul de Luni (2017) The Child in European Culture (2016). Cea mai recentă carte publicată este 21 Romanian Contemporary Writers (translated by Vanina Bozikova, Фондация за българска литература Publishing House, Sofia, Bulgaria, 2017; în colaborare). A îngrijit și prefațat ediții din Constantin Țoiu (Căderea în lume, Editura Art, 2007; Cartea Românească, 2019; Vrăjeli de buzunar, Editura Art, 2007); Constantin Virgil Gheorghiu (Ora 25 – Editura Ratio et Revelatio, 2017; Editura Sens, 2020), Radu Țuculescu (Degetele lui Marsias, Editura TipoMoldova, 2013). În prezent îngrijește ediția de Opere de Mircea Ciobanu.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button