Cine s‑a găsit o dată pe sine însuși, se regăsește și se cunoaște, oricâte furtuni, noiane de neînțelegere, rătăcire, tone de ironie sau sarcasm, calomnii, piedici, surâsuri, megatone de dispreț și alte limite s‑ar abate peste el. Cel ce se caută și se formează necontenit în acea căutare, se reconstruiește. E departe de a fi necesar să bată cu pumnii la ușile sufletului din simplul motiv că acestea sunt larg deschise; important e să știi când și cum să te apropii de ele, în ce fel să‑i simți miresmele. Pribeagului acesta superior, care se formează mereu, nu‑i lipsește forța de a se pune la îndoială, de a aduce sub semnul indeciziei valoarea, inclusiv – și asta, în primul rând! – umană, căci i s‑au dat din cale afară de multe calități, impunându‑i‑se și un preț pe măsura lor. Iar el, pribeagul singuratic, le plătește fără să cârtească, fără un dram de împotrivire din simplul motiv că instinctiv știe, simte ce a fost așezat între coastele‑i singuratice: un diamant. Un diamant de care ermitul nostru e profund interesat, deși se află în posesia artei de a‑l trata cu iubire și detașare, în egală măsură: e comoara lui, singura comoară. Și atunci, degeaba curg ironia sau disprețul celor din preajmă, dispreț căruia îi lipsește, evident, organul înțelegerii; și ce șansă este neînțelegerea! Degeaba își fac drum spre el sarcasmele ce au ca țintă aparențele pribeagului, șlefuite de el cu migala și răbdarea unui giuvaiergiu cu experiență, pentru că instinctiv știe că acestea sunt scutul lui, zalele inevitabile în comunicarea de zi cu zi cu ceilalți. O, nu, nu pentru a se apăra, căci el, sihastrul adus de o mână iubitoare în miezul neînțelegerilor, ezită să recurgă la vreun gest oricât de insignifiant de apărare. Altele‑i sunt luptele, lecțiile de viață, căutările, dibuirile…
Zadarnic i se spune să se schimbe, să fie ca lumea, să‑și gestioneze viața – ca și când existența ar avea vreo legătură cu gestiunea – ca oamenii… Să‑și facă rost de un post, o funcție, undeva, și să se prezinte punctual, zi de zi, la birou, să dea rapoarte punctuale și exacte șefului. Să semneze condica. Să fie amabil cu colegii etc. Deci să intre în rândurile micii burgheziei strălucite și necesare: ca aerul, ca apa. Să facă parte, în sfârșit, ce eliberare ar fi!…, din media statistică. Să‑i imite pe ceilalți cu oareșce talent. Să imite existența – ceea ce, de altfel, face din timp în timp, bucuros, fericit că are prilejul să cunoască viața și să se cunoască și din acest unghi. Exact cum făcea acel contradictoriu și extrem de original – tipologic vorbind – personaj brebanian: dezordonatul la suprafața firii, logoreicul Rogulski – maestrul deghizat, omul superior, aflat în posesia artei de a se ascunde cu măiestrie după o seamă de măști cultivate cu precizia laserului, lesne descriptibile pentru un ochi format, exersat să caute dincolo de aparențe, eroul atipic, trimis în lume anume ca… s‑o încurce binișor și s‑o smulgă încet, temeinic din menghina mediocrității prin darul pe care‑l face celor aleși instinctiv: trezirea la viață, viul. „Trebuie să trezim viul din oameni!” exclamă Alioșa în unul dintre dialogurile‑i de o profunzime abisală cu fratele său, Ivan Karamazov. Or, nici frații creați de mâna profetică a titanului rus nu‑și onorează sarcina aceasta, pentru că au altele, la fel de importante! În schimb, o face cu brio Rogulski cel la suprafață comod și contradictoriu, exasperant de viu și locvace, acea trezire la „Viața vie, activă” constituindu‑se într‑un soi de misie stranie ca să nu spunem exotică pentru lumea de azi, pentru lumea dintotdeauna!
Îmi provoc viul dinlăuntrul meu, deci exist; îl strunjesc, îl fasonez, lucrez cu aluatu‑i de bronz sau de fildeș, ca un fel de Pygmalion distrat, din cale afară de practic și perspicace atunci când lucrează o coapsă sau un sân, o mână sau privirea melodioasă a Galateei, ori, dacă tragem, iar și iar, cu ochiul la Goethe, a Elisei. „Ce a fost Napoleon în exterior, e fiecare artist în interior!” exclamă, aflându‑se pe pământurile ființei, poetul praghez de expresie germană Rainer Maria Rilke, pentru care uriașa erudiție poetică e un pinten, o fundație pentru a construi un sistem poetic de o originalitate halucinantă, ce sparge, sfidează, pulverizează tipare, cutume literare, incomodează spiritele previzibile, situându‑se la planete distanță de mode sau curente literare. Mă recunosc și mă reconstruiesc, deci exist. Mă compar cu ceea ce sunt, cu ceea ce am fost sau ceea ce devin, deci exist. Mă autoevaluez în conformitate cu scara de valori, formată de‑a lungul vieții, deci exist. Înlocuiesc nietzschean judecata pripită cu creația, deci exist. Aceste și alte afirmații de extracție carteziană, scrise cu gândul la Nietzsche și Rilke, la Nichita Stănescu și Breban, aserțiuni ce curg oarecum și din învățămintele presocraticului Thales își regăsesc locul într‑un început de zi, pentru care devii, de cum se luminează, recunoscător. Mulțumești din rărunchii inimii anului care tocmai s‑a încheiat. Iei din bolgiile‑i labirintice lecțiile învățate. Alegi din labirinturile‑i vii încă: recunoștința – apanaj al firilor superioare – pentru tiparul repetitiv al unor experiențe, în sfârșit, o, în sfârșit, însușite ca la carte.
Una dintre acestea? Când viața, în meandrele ei, te aduce într‑un mediu toxic și lupți, chiar acolo, în miezul contrariant al acestuia, să rămâi tu însuți, și refuzi să cedezi un milimetru din ceea ce ești, găsește momentul potrivit și retrage‑te în regim de urgență, păstrând recunoștința pentru forța reinventată de a pune limite, căci e limpede că lumina ta, de care devii tot mai conștient și cu care te joci frumos precum copilul lui Heraclit, deranjează și‑i face pe unii din cei din preajmă să mârâie… și să te transforme într‑un vânat de preț. Fugi, așadar, mâncând pământul. Când vezi că nu ți se recunoaște valoarea sau că, fiind recunoscută, aceasta e neglijată sau, mai grav, negată, retrage‑te. Du‑te acolo unde ești binevenit, unde ești necesar, unde ești tratat ca pâinea și apa. Unde te simți ca delfinii în apele dulce învolburate. Pleacă. Nu înainte de a mulțumi. Pentru că, în sfârșit, ai pus limita: de aici încolo, da, nu se trece. Aici s‑a adus în fața ta o oglindă în care nu te recunoști, o oglindă respinsă de tine, pentru că nu are legătură cu ceea ce ești; înfățișează cu asupra de măsură neîmplinirile, limitele și frustrările celui din fața ta, mai exact ale persoanei care a adus oglinda în fața ta. Aici ai mirosit lipsa de respect și l‑ai refuzat. Interesant e că, în loc de previzibila, în asemenea circumstanțe, înverșunare sau revoltă, ai închis ușa lipsei de respect cu un surâs compătimitor la adresa celui care l‑a folosit ca armă pentru a te intimida. Iar tu l‑ai compătimit din rărunchii inimii: cum să te respecte cineva care pe sine însuși n‑a învățat să se respecte? Nici despre noțiunea de demnitate – care, spuneam și alte dăți, e de origine sacră – nu pare să cunoască ceva. Fă‑ți datoria în fața ta și retrage‑te, mulțumind că, în sfârșit, ai fost luminat tu, tocmai tu, care ai nevoie de timp, câteodată, ca să înțelegi lucrurile. Fără frustrări, retrage‑te și mulțumește că nu ești ca ei. Recurge la compasiune, apoi, la timpul potrivit, retrage‑ți și compasiunea din simplul motiv că nu o merită!
Sentimentul de eliberare și de „redobândire a sinelui” tău, kierkegardian vorbind, și, în consecință, a armoniei sunt, de la un punct încolo, copleșitoare și extrem de vii, ca gestul abrupt de a conștientiza modul în care respiri: profund, rar, din recunoștința de a fi un privilegiat că respiri, mai respiri încă… La recunoștința de a respira voi reveni, însă, ceva mai târziu. N‑aș vrea să trec iute și nedrept peste acel sentiment de „redobândire a sinelui” propriu; majoritatea trece peste el fie din inconștiență, fie din ignoranță, fie… nici ei nu știu din ce pricini anume. De obicei, pierderea sinelui, ruptura de matca originară, se produce, la primul nivel, în cazul celor care depind în chip exagerat de validarea celuilalt. În acest context, e sau li se pare foarte important ce crede celălalt despre ceea ce este el însuși. Or, dacă nu stai bine ancorat în pământul care ești tu însuți pentru tine, dacă ești departe de a fi convins de faptul că ești o ființă minunată, cum glăsuiește sfântul proroc David în repetate rânduri în psalmi, că ai valoare în ochii Creatorului, evident că opinia sau validarea celuilalt capătă o greutate reală, ca să nu zic vitală, în ochii tăi, în ierarhia ta valorică – realitate ce riscă nu rareori să denatureze, ca să nu zic să carieze cartea firii tale, care se poate afla la planete distanță de unghiul de vedere al domnului X, ce s‑a pronunțat pe marginea subiectului în discuție fie după o noapte de insomnie, fie din dorința de a fi interesant, sau opinia doamnei Z, care a emis ceva discutabil la adresa ta după o migrenă, când ea însăși era încolțită de alienare sau din alte pricini. O, inevitabilul instrument, fermecatul instrument era să zic, discernământul! Ar fi interesant să aflăm cum procedează alții în asemenea circumstanțe, greu de neglijat, ca să nu spun vitale. Cinovnicul Goliadkin din cunoscutul poem petersburghez, observat de șeful de serviciu în timpul orelor de program, își propune abrupt să se prefacă nici mai mult, nici mai puțin decât că el… nu este el însuși; și știm cu toții unde ajunge! E un exemplu, din multele altele, de pierdere a identității și lunecare dincolo de o limită riscantă, de unde puțini se întorc din simplul motiv că drumul înapoi la ei înșiși li se refuză din varii motive. Mă gândesc, în această ordine de idei, și la exemplul – real, pare‑se, deși pare anecdotic – dat de splendida scriitoare Sînziana Ravini, romancier, eseist, traducător și psihanalist, care se împarte reușit între trei culturi și, respectiv, trei limbi: română (materna), suedeză și franceză; spun asta, știind că teza de doctorat și‑a susținut‑o în limba germană la Universitatea din Heidelberg, lucrare axată pe analiza operelor lui Goethe și apreciată cu Magna cum laude și Magnum latinum. Printre câțiva alienați mintal ajunge, la un moment dat, un domn siderat că în acel respectabil și necesar stabiliment medical toți se cred Napoleon în vreme ce singurul Napoleon în carne și oase este nimeni altul decât… el însuși!
Lucrurile se simplifică vădit atunci când cel vizat stă, spuneam, bine ancorat în sine însuși, ca să recurg la o metaforă, ascultă cu luare‑aminte opiniile celorlalți și se lasă – ținând cont, evident, de ceea ce îl ajută, îl servește și îl ocrotește – în legea… lui. Își vede de drumul propriu fără să tragă cu urechea la părerea celorlalți din simplul motiv că ar consuma energiile în van. Și nu e vorba de suficiență sau de un fel de a fi încrezut. Repet, dacă în fața ta e așezată o oglindă în care nu te recunoști, firesc e să‑ți vezi de legea ta, ascultând, de bună seamă, ca de obicei, de îngerii politeții. Inclusiv de instinctul cultural. Inclusiv de intuiție. Inclusiv de sinele numit, când și când, superior, căruia un Fichte, de pildă, îi spune simplu: eul absolut, majusculându‑l. Ce anume îți sugerează, uneori‑adeseori, această instanță? În majoritatea cazurilor opiniile celorlalți despre tine au o directă legătură cu ceea ce sunt… ei înșiși, iar excepțiile nu rareori confirmă regula, fie aceasta și discutabilă. Apropo de sinele superior – sinele de origine divină mă grăbesc să precizez inclusiv în intenția de a tăia orice comentariu neavenit în această ordine de idei – sau apropo de eul absolut, fichtean, știu că atunci când mă apropii de ceea ce numesc „patria ființei”, da, o recunosc de la distanță, o desprind din zeci, sute, milioane de voci, cu murmurul acela descins din antichitatea ființei mele: oho, mă recunosc. Dorul de acea entitate contradictorie, stranie, profundă, vie, exasperant de vie, care sunt eu pentru mine însămi, e unul dintre indice. Prima treaptă: dorul. A doua treaptă: recunoașterea. A treia treaptă: acceptarea și autoconstrucția, însoțite de bucurie și o senzație de împlinire fericită. Evident e că recunoști aburul propriului suflet fără efort, pentru că e unic și, mai cu seamă, pentru că ești pregătit. Mihai Eminescu i‑ar fi spus probabil „mirosul de pământ reavăn al propriului suflet” – identitate primordială ce‑ți revine exclusiv ție, al doilea exemplar aidoma ție, aidoma persoanei (în latină: persona) care ești, cu aceeași identitate individuală, fiind exclus.
***
… Urmărești modul în care se răsfrânge imaginea acelui tu – care nu mai ești tu, ci altcineva: mai înalt, mai curat, mai… – în poezie, pentru că acolo se află oglinda tuturor oglinzilor sufletului dăruit ție, originile, identitatea sufletului rămânând a fi eminamente de origine divină, de origine poetică – realitate vie, răsfrântă în paginile Cărții Cărților: Biblia; cine știe cum și când să o citească, știe că rădăcinile noastre sunt acolo, că în esență suntem creați, trăim, respirăm, ne punem umărul la marea lucrare: în Dumnezeu. Totul, totul, totul e Spirit, Spirit care iubește și iartă, iubește și așteaptă să ne trezim în apele‑I atotvăzătoare, din care ne contemplă Poetul poeților, temelia a toate. Și, iarăși, îi dai dreptate Diotimei și felului ei perspicace de a‑i atrage atenția lui Socrate: „Poesis este toată pricina ce stârneşte un lucru ca să treacă de la starea de nefiinţă la aceea de existenţă”. E una dintre cele mai exacte definiții ale poeziei aceasta, care se continuă, apropo, la fel de precis, sugestiv: „În felul acesta, creațiile ce se fac prin orice tehnică sunt poesii, iar creatorii lor, oricare ar fi, se numesc poeţi”. (Platon, Banchetul) Poezia ca punte între neființă și ființă; poezia ca ostrov al învierii care potențează, trezește, revigorează, reinventează viul, transformă viața în Viața vie, „viața activă, vie”, ar fi spus părintele romanului polifonic, Dostoievski, Fiodor Mihailovici, bucurându‑te din adâncurile sufletului redescoperit din alt unghi, recunoscător și fericit că respiri aici și acum, pe marginea realității, între lumi. Și te simți împlinit față în față cu acea „imagine a eternității în desfășurare”, la care face referire Platon, timpul, pe care înveți, în continuare, să‑l folosești turând motoarele vieții la maximum în dorința de a dărui cât mai mult. Cât mai definitiv.
Ce servitute! Ce privilegiu!
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi
