Eseu - Publicistică - Critică literară

În vertijul vinovățiilor (post)comuniste

Pentru cei care îi cunosc romanele de până acum, o nouă carte semnată de Radu Aldulescu este un eveniment, adică întâlnirea cu o scriitură inconfundabilă, cu dramele impresionante ale unor personaje memorabile, surprinse în situații paradigmatice pentru societatea românească post‑revoluționară (al cărei incontestabil enciclopedist este). Scriitura aldulesciană extrage cu finețe o crudă ironie a situațiilor în care își plasează personajele, conduse discret de o mână de maestru, aflată mereu în umbră, sugerând cu finețe subtexte paradigmatice pentru dilemele specifice vieții în postcomunism, uneori cu nuanțe de umor negru.

La trei ani distanță de romanul anterior, Drumu‑i lung, căldura mare, avem un roman radical diferit ca subiect, cu o tipologie de personaje inedită, având cel puțin o motivație atipică pentru universul ficțional cu care ne‑a obișnuit până acum: necesitatea imperativă a uitării. Vertijuri, goluri de memorie.. este, am impresia, primul roman aldulescian în care presiunea trecutului comunist este, pentru personajele sale, mai mare decât cea a prezentului postrevoluționar (haos, nedreptate, mizerie). Incipitul romanului poartă pecetea stilului aldulescian: plonjăm direct în orizontul interior al lui Virgil Lepară, fost colonel în Securitatea ceaușistă și care, contrar obișnuințelor noastre, a fost pedepsit pentru crimele sale cu douăzeci de ani de închisoare, chiar dacă misiunile de a elimina diverși incomozi ai regimului erau comandate direct de Ceaușescu. Paradoxul este că adevărata ispășire survine, în diverse forme, după ieșirea din închisoare, când îl întâlnește din întâmplare pe Adrian, fiul lui Florian Bucșe, colegul și prietenul pe care primise ordin să‑l elimine cu mulți ani în urmă. Adrian este cel care declanșează procesul dureros al rememorării forțate, care nu face decât să accentueze schizoidia personajului, o excelentă oglindă pentru impasul postrevoluționar al memoriei colective românești.

Construcția acestui veritabil antagonist, printre cele mai detestabile personaje din universul aldulescian, prilejuiește un efort stilistic considerabil, acela de a familiariza prin discurs o alteritate radicală față de orizontul auctorial, mai ales în privința fizionomiei morale și a experienței protagonistului. Acestea se limpezesc treptat prin intermediul discursului indirect liber, cu ajutorul căruia Aldulescu reușește mereu să creioneze cele mai variate tipologii umane, disecate până la cele mai intime resorturi psihologice. Așa cum ne‑a obișnuit până acum, autorul dispare din discursul naratorial, lăsând loc personajelor care pun stăpânire pe narațiune. Aceasta devine o sumă de introspecții generate parcă de la sine, de un firesc debordant, suscitând câteva întrebări la care romanul va evita să răspundă direct.

Cea mai importantă întrebare îl vizează chiar pe Virgil Lepară: ca și în cazul real al lui Franț Țandără, care și‑a mărturisit nu doar crimele, ci și plăcerea de a fi fost torționar, caz documentat de romanul‑reportaj al Doinei Jela sau de filmul lui Lucian Pintilie, După‑amiaza unui torționar, ne întrebăm mereu dacă Lepară regretă cu adevărat crimele comise, dacă, în urma anilor de închisoare și a rememorărilor, adesea forțate, are loc o transformare spirituală a personajului spre bine. După spusele sale, misiunile „au fost săvârșite în interes național”, deci sunt aparent onorabile. Ambiguitatea este păstrată până la final și Aldulescu depășește orice referent real, tocmai prin ineditul situațiilor în care își plasează personajul. De exemplu, în schimbul unor onorarii consistente, Lepară e obligat să‑și mărturisească faptele în cadrul unor conferințe cu un public tot mai numeros, stârnind avalanșa mediatică a supozițiilor, care mai de care mai eronate, „serviciile” atingându‑și scopul: personajul este total decredibilizat, un escroc vorbind „în necunoștință de cauză” (p. 163).

Ca și în cazul criminalilor din aparatul represiv nazist, discursul interior al lui Lepară tinde să acuze victimele, accentuând meritele proprii, având mândria și mulțumirea unor misiuni împlinite, tratând niște acte abominabile ca fiind parte dintr‑un comportament rațional, guvernat de principiul datoriei. Măiestria autorului constă în capacitatea de a sugera toate aceste nuanțe prin discursul interior. În plus, Lepară poate fi văzut și ca o metonimie pentru fenomenele vieții mediatice din postcomunism, făcând mereu confuzia dintre adevăratele victime și călăii care au fost adesea protejați de sistem, acuzațiile îndreptându‑se din nou, contra victimelor. Într‑un articol din „Secolul 21” (1‑6/2013, p. 75), Virgil Nemoianu observa fenomenul dublei execuții a victimelor comunismului (în special figuri marcante ale culturii noastre), în timp ce factorii decizionali au rămas în umbră. Lepară își acuză mereu victima, pe Florian Bucșe, pentru prostia de a se fi opus unui ordin dat de Sistem și pentru a‑l fi executat exact invers (pentru a evita un carnagiu la o ambasadă, a dezamorsat o bombă, în loc s‑o detoneze).

Există o supremă ironie privind banalitatea răului, ilustrată atât de bine prin investigația asupra acestui personaj, dar și prin orbirea celorlalte personaje în fața chipurilor perfect onorabile pe care și le poate însuși Virgil Lepară, aflat mereu în căutarea unei instanțe care să‑l poată pedepsi. Acea instanță întârzie, ratând întâlnirea, ajutată mereu de brațele invizibile ale fostei Securități. A doua parte a romanului mută radical centrul discursiv spre o astfel de conștiință justițiară; Andra Bucșe îl caută obsesiv pe ucigașul soțului ei, ea fiind un personaj care l‑ar putea obliga pe Lepară să se privească în oglindă cu adevărat. Cu toate că și‑a dedicat viața pentru aflarea ucigașului, faptul este imposibil, echivalând cu procesul unui întreg sistem, un angrenaj de vinovății în proporții variabile, angrenaj în care Lepară este doar o rotiță care asigură funcționarea fără greș a mecanismului.

Dacă îl comparăm cu alte narațiuni despre comunism, observăm cum romanul nu restrânge efectele opresive ale comunismului la perioada pre‑1989, ci urmărește atent cum tendințele acestea se prelungesc mult după 1990 (timpul narat e plasat în 2011), cum puternicii din umbra regimului comunist sunt tot aceiași păpușari ai capitalismului de după, cum serviciile informative continuă să‑și protejeze foștii angajați. Cel mai ilustrativ este cum, la ordinul unui general de securitate, personalul sanatoriului unde este cazat Virgil Lepară îl protejează de orice întâlnire cu soția celui ucis, privându‑l astfel de orice judecată sau întrebări traumatizante. Celor ca și Lepară li se aranjează o viață tihnită, lipsită de griji materiale, în timp ce tineri precum Adrian Bucșe nu se pot descurca de la un salariu la altul, nevoiți să accepte diverse slujbe umilitoare. Obtuzitatea prezentului se amplifică prin refuzul mass‑mediei de a acorda importanță confesiunilor lui Lepară, anulând astfel și acest mic impuls spre procesul autentic al comunismului. Golurile de memorie nu sunt doar apanajul minții schizofrenice a protagonistului, istoria postcomunistă fiind placată cu astfel de elipse obliterante, punctate cu scurte momente de conștientizare.

Romanul demonstrează cu mare artă imposibilitatea justiției retroactive. Tragicomedia rezidă în reîntoarcerea aceluiași: orbirea martorilor de ieri se continuă cu orbirea celor de azi. Ideea e ilustrată și de un personaj secundar precum Viorica: relația amoroasă cu Lepară e pecetluită de un viol, dar în pofida violenței inițiale, Viorica rămâne atașată de opresorul ei până la sfârșit, refuzând să creadă că ar fi fost vinovat în vreun fel. Tot ea va contribui la scena memorabilă din finalul romanului, ilustrativ pentru refuzul societății românești de a‑și confrunta demonii trecutului. Viorica, la unison cu Andra Bucșe, dar din cu totul alte motive, va refuza să‑l echivaleze pe răposatul Virgil Lepară cu colonelul de Securitate purtând același nume.Viorica ipostaziază viziunea prezentului total opac la orice element propriu comunismului. Trecutul rămâne neînțeles și ilizibil, chiar și pentru martorii săi direcți. Pentru Andra Bucșe motivele sunt diferite: recunoașterea ar însemna sfârșitul mult prea abrupt al luptei pentru adevăr, care ar omite ceea ce era mai important, adică exact procesul lui Virgil Lepară. Aldulescu surprinde bine situația în care se află o amplă categorie de martori‑victime, lipsite de un astfel de act reparatoriu pentru suferințele îndurate.

Scena de final este paradigmatică pentru refuzul societății postcomuniste de a‑și recunoaște opresorii. Personaje din tipologia Andrei Bucșe au continuat obsesiv să caute vinovații, sperând într‑o mare Judecată a comunismului, însă aceasta a întârziat mereu, fiind mai degrabă performată prin intermediul ficțiunii (romanești sau filmice), mai capabile să sondeze adevărul decât alte mijloace intelectuale. Concluzia amară a romanului este că în România justiția nu se face nici de către Sistemul politic/social/juridic, nici de către cetățeni, ci este un dat al destinului, poate chiar al divinului, care survine întotdeauna mult prea târziu pentru expectanțele personajelor/cititorilor.

Ajuns la final, cititorul își dă mereu seama că firele narative se înoadă perfect, oricât de haotic a putut părea drumul personajelor prin marasmul cotidian. Oricât de bine a surprins inventivitatea realității într‑un vertij al evenimentelor, firele (narative) se înnoadă fără rest, fără intervenția explicită și nemotivată a autorului (deus ex machina), astfel că, după lectura acestui roman, putem avea revelația existenței unui plan cvasi‑divin, al vieții/ficțiunii care se reglează de la sine. Doar ficțiunea de mare clasă poate surprinde acest paradox.

■ Scriitor, critic, teoretician și istoric literar

Andrei Simuț

Total 0 Votes
0

Contemporanul

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent cu aparițiile editoriale, inclusiv ale editurii Contemporanul, care vă pune la dispoziție un portofoliu variat de cărți de calitate, atât romane și cărți de beletristică, cât și volume de filosofie, eseu, poezie și artă.
Contemporanul promovează cultura, democrația și libertatea de exprimare.

The Contemporanul, founded in 1881, is a national journal for culture, politics and science, including reports on ongoing Romanian and international cultural, social and political events, as well as on quality books brought out by the Contemporanul Publishing in the fields of literature, philosophy, essay, poetry and art.

The Contemporanul Journal promotes culture, democracy and freedom of speech.

www.contemporanul.ro

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button