Contemporanul » Eseu - Publicistică » Horia Vicenţiu Pătraşcu: Apostazia filosofilor

Horia Vicenţiu Pătraşcu: Apostazia filosofilor

Berdiaev anunţă chiar o epocă a Sfântului Duh, o epocă în care spiritul va domni, o epocă care urmează firesc epocii Tatălui (Vechiul Testament) şi epocii Fiului (Noul Testament), o epocă în care libertatea şi creaţia se îmbină întru continuarea Creaţiei divine, întru instaurarea celei de-⁠⁠a opta zi a creaţiei şi a fiinţei teandrice

O lume fără filosofie va recădea, fatalmente, în dogmatism religios, în superstiţie şi în primitivism. În afara filosofiei, deosebită de religie nu mai este decât ştiinţa, dar ştiinţa este incapabilă de a se opune dogmatismului, deoarece ea este accesibilă doar specialiştilor şi nu-⁠⁠şi propune să formuleze viziuni antropologice, teoretico-⁠practice, nevizând în niciun fel împlinirea spirituală a fiinţei umane.

Fără filosofie, lumea va fi, este deja, împărţită între cele două super-⁠⁠puteri: ştiinţa şi religia – care vor coabita, coabitează deja, sub o tensiune paşnică, într-⁠⁠un armistiţiu exploziv, alocându-⁠⁠şi sfere de influenţă asupra minţii oamenilor, fiind, evident, tentate, şi una şi cealaltă, să-⁠⁠şi trimită agenţii de influenţă, spionii, emisarii pentru a controla zone din celălalt teritoriu.

Fără filosofie, creierul uman va fi – cum este de pe acum – cu serioase argumente neurologice scindat în două emisfere: emisfera ştiinţifică, analitică, raţională, logică şi emisfera emoţională, intuitivă, religioasă.

Procesul a fost îndelungat şi a debutat cu amputarea unei facultăţi umane, cea de care dă seama filosofia: spiritul. Fiinţa umană a fost redusă la două facultăţi sau capacităţi: sufletul şi raţiunea, emoţia şi inteligenţa. Spiritul a fost exclus din discuţia asupra fiinţei umane, tocmai spiritul care, vreme de milenii, a constituit nobleţea cea mai înaltă a acesteia, cheia de boltă şi sinteza superioară a sufletului şi raţiunii, a sentimentului şi silogismului.

Fără spirit – şi fără filosofie – omul rămâne o fiinţă antagonică, contradictorie, împărţită, aflată în conflict cu sine însăşi, o fiinţă profund scindată, schizoidă. Schizofrenia este boala secolului nostru, întrucât nu mai avem această a treia instanţă, spiritul, mediatorul, arbitrul şi mângâietorul.

Religia creştină recunoaşte (preluând şi asimilând o întreagă tradiţie neoplatonică) această a treia instanţă divină – este vorba despre Sfântul Duh – dar pentru mirean are un rol marginal şi neinteligibil, încremenit aerian sub forma dulce, ino-fensivă şi minoră a unui porumbel. Deşi creştinii se închină şi Sfântului Duh („în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”), nici unul nu mai înţelege exact care este adevărata semnificaţie a acestui „al treilea”. Religia creştină, în percepţia actuală a omului mediu, reflectă astfel ceea ce se petrece la nivelul întregii lumi: este o religie a Tatălui şi a Fiului, a raţiunii, a înţelepciunii puternice, a ştiinţei (atotştiinţa) şi a emoţiei (iubirea, iertarea, compasiunea, „patima”, suferinţa). Noi, creştinii profani de azi, ne închinăm de fapt sufletele doar Tatălui şi Fiului, raţiunii şi emoţiei, ştiinţei şi afectivităţii – simultan împărţiţi între două „împărăţii”, slujind la doi stăpâni. Sfântul Duh, care este gândit să asigure unitatea, integritatea noastră psihică şi spirituală, nu mai este pentru noi de mult timp activ. Cele două ipostaze ale dumnezeirii – Tatăl şi Fiul – sunt opuse şi scindează fiinţa umană nefiind reunite, reunificate prin cel de-⁠⁠al treilea, prin Spirit, prin Sfântul Duh, cel care transformă dualitatea şi diada în trinitate, în unitate fiinţială a ipostasurilor şi, deopotrivă, a facultăţilor umane: raţiunea, sufletul şi spiritul.

Dumnezeu a murit atunci când Sfântul Duh, Spiritul a fost exclus din alcătuirea umană. Acest al treilea element nu este superior celorlalte două, nu este nimic,⁠ separat de ele. Dar, în egală măsură, celelalte două ipostasuri – raţiunea şi emoţia tind să (se) separe, să dizolve, să corodeze – în absenţa spiritului. Dumnezeul dual este Diavolul. Tatăl şi Fiul – fără Sfântul Duh – sunt cele două nume sau cele două capete ale Diavolului, care chiar asta înseamnă – Împărţirea, Separarea, Partajul. Astăzi trăim în împărăţia Diavolului, a stăpânului bicefal al acestei lumi…

Tocmai pentru că nu mai credem în spirit, pentru că l-⁠⁠am exclus din tripartiţia psihicului uman – sunt astăzi posibile unificările aberante, simpla juxtapunere a două elemente contradictorii. Astăzi trăim în religia Tată & Fiu şi, pe cale de consecinţă, în religia hibridului, a balaurului cu două capete.

Cum am spus într-⁠⁠un alt text, Noutăţi despre Diavol, astăzi Diavolul se manifestă prin „unificări aberante” (care nu sunt, în fundament, decât tot forme ale scindării, ale sciziunii, ale schizofreniei) a orice cu orice, a oricărui element posibil cu oricare element posibil în virtutea unui principiu al pseudo-⁠⁠libertăţii absolute, a indeterminismului ca refuz al determinaţiilor, ca „ahoretie”. Numai acolo unde există unitate pot exista şi hotare, limite, determinaţii clare.

Spiritul asigura unitatea superioară a două elemente contradictorii, împăcarea lor într-⁠⁠o altă ordine în care niciunul nu mai rămânea ceea ce ar fi fost de unul singur, ci devenea, păstrându-⁠⁠şi identitatea, altceva, transfigurându-⁠⁠se.

Că facultatea umană pe care o desemnează spiritul – superioară raţiunii şi afectivităţii, minţii şi sufletului – a fost compromisă de literatura sapienţial-⁠⁠ezoterică, de ocultisme panindiene nu este de mirare. O asemenea compromitere a fost posibilă tocmai în condiţiile în care spiritul a fost exclus din „câmpul preocupărilor serioase”, de când filosofia s-⁠⁠a transformat în disecţie a limbajului, de când filosofii au renegat existenţa spiritului. Marea trădare a filosofilor şi marea înfrângere a filosofiei vine odată cu impunerea filosofiei analitice şi a hermeneuticii ca direcţii fundamentale ale filosofiei actuale. Sloganul – deformat şi abuziv citat – preluat din opera lui Friedrich Nietzsche: „nu există fapte, ci doar interpretări” – a stat la temelia unor curente de gândire care afirmă completa disoluţie a unei realităţi ultime, a unei substanţe sau a unui subiect şi proclamă domnia istoricităţii, a limbajelor, a vocabularelor şi a unui relativism „absolut”. De la Foucault până la Ricoeur, Rorty şi Vattimo – mai toţi noii „filosofi” s-⁠⁠au întrecut în da filosofiei lovitura mortală: „falsificarea” adevărului şi „de-⁠⁠cons­truirea” realităţii, des-⁠⁠fiinţarea Fiinţei, de-⁠credibilizarea credinţei. Hermes – mesagerul – este călcat în picioare de hermeneutică – ştiinţa interpretării fără un referenţial ultim şi fără (orizontul) unui sens total. Ei au mijlocit accesul la epoca actuală, o epocă a „postadevărului”, a „realităţilor” multiple ca funcţii ale interpretării şi ale „perspectivei”. Să nu uităm totuşi cauza principală a acestei stări de lucruri: abolirea spiritului, extirparea lui din tripartiţia „psihică” (cu valenţe ontologice) – suflet-⁠minte/intelect-⁠spirit. Într-⁠⁠ade­văr numai prin spirit imaginile se unifică într-⁠⁠o realitate; numai spiritul face ca diferite fragmente să se adune într-⁠⁠un întreg; spiritul este cel care face ca cel mai mic să participe şi să reflecte pe cel mai mare; spiritul leagă microcosmosul de macrocosm, el este „aerul” şi pneuma prin care totul comunică şi se leagă. Spiritul îl uneşte pe Tată şi pe Fiu, două persoane distincte într-⁠⁠o singură fiinţă. De aceea omul fără spirit, omul de-⁠⁠spiritualizat este şi omul ireal, omul irealităţii. Omul ale cărui formule-⁠⁠emblemă sunt: „depinde din ce punct de vedere priveşti”, „adevărul e relativ”/ „undeva la mijloc”, „ambele perspective se suţin”… Filosofia europeană – pentru întâia dată în îndelungata sa istorie – a confirmat şi a legitimat omul fără spirit ca fiind modelul uman prin excelenţă: a reuşit să impună, teoretic, acest tip uman ca fiind omul universal. Omul fără spirit găseşte în filosofia de astăzi mii de argumente în favoarea lipsei sale de spirit, lipsă pe care el o vede şi o trăieşte ca pe ceva pozitiv, ca pe un plus, ca pe un surplus. Dar – cum ziceam – acolo unde nu este spirit nu este nici realitate, nici adevăr. De aceea omul fără spirit simte nevoia să multiplice „lumile” virtuale, să diversifice la infinit irealitatea imediată (ca să parafrazez titlul lui Max Blecher). Absenţa realităţii (a sentimentului sau a credinţei realităţii – sentiment sau credinţă produse, secretate de spirit) este compensată prin varierea la nesfârşit a „lumilor virtuale”. Este pentru prima oară când filosofia cultivă „omul fără spirit”, om cu care se afla într-⁠⁠un conflict milenar, principial şi originar. Filosofii de astăzi şi-⁠⁠au vândut spiritul…

Desigur una dintre explicaţiile „apostaziei” filosofilor – cea mai comună de altfel – face trimitere la experienţa teribilă a războiului / războaielor mondiale. Filosofia lui Hegel – cea care consacrase spiritului un loc atât de însemnat – se vădea, zice-⁠⁠se, dezminţită de realitatea istorică. Nici o logică – nici măcar aceea a Fiinţei – nu mai putea fi decriptată în haosul mortifer al conflagraţiei mondiale. Istoria nu înseamnă progres înspre un stadiu de conştiinţă mai avansat şi deci înspre un grad mai înalt de realizare (şi de realitate) a Fiinţei, ci o succesiune de evenimente fără sens, haotice, dependente de conjuncturi, contexte, perspective şi credinţe mai mult sau mai puţin iraţionale. Modul de prevenţie a acestor conflagraţii ar fi, aşadar, „deconstruirea” credinţelor şi perspectivelor, a „marilor naraţiuni filosofice”, alcătuirea genealogiilor şi practicarea arheologiei „ideilor” cu potenţial exploziv, dezamorsarea lor prin punerea acestora într-⁠⁠un tablou mai vast şi relativizant al „ideologiilor” şi al mecanismelor puterii. Credinţa în realitate şi în spirit, credinţa în realitatea spiritului sunt făcute direct responsabile de noianul de crime ce au pârjolit Europa şi lumea întreagă.

Oricât de „rezonabile” ar fi aceste argumente, cred totuşi că acestea ignoră două aspecte simple şi lesne verificabile: lupta împotriva spiritului este anterioară celor două războaie mondiale şi, pe de altă parte, omenirea s-⁠⁠a confruntat de la originile sale cu evidenţa „răului” istoric, cu teribile confruntări, războaie şi măceluri, fără ca lipsa de spirit să fie proclamată – atât de triumfător ca în epoca de după primul şi cel de-⁠⁠al doilea război mondial. În definitiv, Hegel însuşi încearcă să justifice – apelând la o altă ordine de înţelegere – prezenţa răului în istorie, fenomenologia sa este deopotrivă o teodicee. Pe de altă parte, Hegel a fost contestat vehement mult înaintea primului război mondial de către un filosof aflat în imediata sa vecinătate temporală: Søren Kierkegaard. Søren Kierkegaard este cel care tună şi fulgeră împotriva „sintezei” hegeliene, acea sinteză făcută posibilă chiar de Spirit în impulsul său de a împăca contradicţiile într-⁠⁠o ordine superioară. Kierkegaard respinge ideea acestei împăcări spirituale, propagând doctrina unei coexistenţe a acestor contradicţii în chiar interiorul fiinţei umane, aşa numita „sinteză existenţială”. Kierkegaard este primul filosof care afirmă inutilitatea medierii şi transfigurării spirituale a antinomiilor – dând astfel naştere filosofiei existenţiale şi a absurdului care nu fac altceva decât să afirme obsesiv paralelismul total şi radical dintre raţiunea umană şi existenţa lumii; într-⁠⁠ade­văr, cele două sunt paralele, opuse, contradictorii – câtă vreme excludem Spiritul. De altfel o analiză minuţioasă şi extrem de pertinentă a istoriei dispariţiei spiritului o face Ioan Petru Culianu în Eros şi magie în Renaştere.

În acest context trebuie să amintim că unii filosofi ruşi reprezintă contraponderea acestei mişcări de de-⁠⁠spiritualizare: Lev Şestov, Vladimir Soloviov şi, cel mai important dintre ei, Nikolai Berdiaev. Berdiaev anunţă chiar o epocă a Sfântului Duh, o epocă în care spiritul va domni, o epocă care urmează firesc epocii Tatălui (Vechiul Testament) şi epocii Fiului (Noul Testament), o epocă în care libertatea şi creaţia se îmbină întru continuarea Creaţiei divine, întru instaurarea celei de-⁠⁠a opta zi a creaţiei şi a fiinţei teandrice. În Occident „lupta pentru spirit” a continuat prin vocile unui Bergson, Heidegger, Scheler, Guenon sau Evola. Nu trebuie uitaţi de altminteri nici Wilhelm Dilthey şi nici prolificul antroposof Rudolf Steiner.

La noi – apropierea de Rusia, tradiţia ortodoxă şi o anumită disponibilitate pentru experienţa spirituală – a făcut ca unii dintre cei mai mari filosofi şi gânditori ai noştri să „asume” problematica spiritului la cele mai înalte şi profunde niveluri: Lucian Blaga, Constantin Noica, Mircea Eliade, Vasile Lovinescu, Andrei Scrima, Ştefan Afloroaei.

Revenind la spaţiul occidental – observăm cum, dincolo de literatura sapienţială, problematica spirituală este abordată astăzi şi în contexte psihologice sau psihologizante. Astfel psihologia umanistă a preluat o bună parte din ceea ce reprezenta menirea fundamentală a filosofiei, iar în ultima vreme se face vorbire despre inteligenţa spirituală – ca despre un tip aparte de inteligenţă, în contextul inteligenţelor multiple (Francesco Torralba). Dincolo de inteligenţa „logico-⁠⁠analitică” şi de inteligenţa emoţională – cu cele două coeficiente, se discută despre o aşa numită inteligenţă spirituală, care la rândul ei poate fi coeficientizată. Voi reveni într-⁠⁠un text viitor asupra acestui demers de recuperare mai mult sau mai puţin psihologizantă a spiritului şi asupra situaţiei spiritului în zilele noastre.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now