Contemporanul » Eseu - Publicistică » Horia Bădescu: Părintele Agârbiceanu

Horia Bădescu: Părintele Agârbiceanu

O carte pilduitoare şi necesară această antologie. O oglindă în care să ne privim chipul adevărat şi, se pare, neschimbător, cu bunele şi suferirile sale

Cu nu prea multă vreme în urmă scriam despre ultimele două volume din noua ediţie a operelor lui Ion Agârbiceanu, apărută sub îngrijirea profesorului Ilie Rad, în excepţionala Colecţie „Opere Fundamentale” a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, fundaţie aflată sub auspiciile Academiei Române, iniţiată şi coordonată de academicianul Eugen Simion, ctitor neobosit al atâtor proiecte majore, singular într-un context al indeferentismului, dilentantismului şi belferelii culturale.

Evidenţiam atunci calităţile noii ediţii Agârbiceanu: acribia alcătuirii întregului aparat bibliografic, a notificării surselor, a preluării elementelor de necesitate din ediţia Pienescu, cu indicarea acestora, a respectării variantelor ortografice din ediţiile princeps sau din manuscrise, consemnând şi explicând cele câteva abateri de la regulă, calitatea şi aplicaţia notelor şi comentariilor. O muncă pe măsura excepţionalei calităţi tipografice a ediţiilor apărute în această Colecţie de referinţă.

Iată însă că neobositul istoric literar clujean „recidivează” şi ne propune acum un „alt” Agârbiceanu, publicând la Editura Tribuna, o impresionantă antologie, 940 de pagini, reunind nu mai puţin 265 de articole cu caracter ecleziastic, publicate de părintele Ion Agârbiceanu pe parcursul a patruzeci şi doi de ani, între 1903‑1945, în revistele şi ziarele vremii. Marea majoritate a acestora,199, consemnează cu probitatea‑i cunoscută profesorul Ilie Rad, fuseseră deja inventariate bibliografic de către Dumitru Vatamaniuc în monumentala sa Biobibliografie dedicată lui Agârbiceanu în 1971 (este evident însă că la acea vreme acestea nu puteau fi republicate), acestora adăugându‑li‑se alte 66, descoperite de către membrii colectivului condus de îngrijitorul ediţiei. Printre acestea sunt şi 24 de articole nesemnate, dintre care pentru 22 paternitatea e certificată de republicări ulterioare. Pentru celelalte două certificarea e făcută de Ilie Rad pe considerente tematice, contextuale şi stilistice. Trebuie spus că antologia despre care vorbim, impecabil realizată tipografic, beneficiază de toate acele calităţi pe care le‑am elogiat deja în cazul ediţiei de Opere Fundamentale şi pe care le‑am enumerat mai sus. Aşa încât mă voi opri, în consideraţiile următoare, asupra câtorva elemente extrem de interesante, pe care aceste articole cu tematică ecleziastică le dezvăluie despre scriitorul şi omul bisericii Ion Agârbiceanu.

Ceea ce se poate remarca de la bun început este prezenţa indubitabilă a remarcabilului prozator Agârbiceanu şi în articolele preotului cu acelaşi nume, indiferent de subiectele abordate şi contextele specifice vieţii ecleziastice. În frază, în stil, în moralismul bine temperat, în calitatea şi acuitatea observaţiei naturii umane şi contextului social, în obiectivitatea analizei.

Din perspectiva credinţei şi a specificului doctrinar, greco‑catolicul vădeşte un ecumenism de o sinceritate absolută, lipsit de parti‑pris‑uri şi de ranchiună, ecumenism resimţit ca atare de lumea ortodoxă în care părintele Agârbiceanu este privit şi primit cu deferenţă şi căldură. Creştinismul lui descinde din orizontul de credinţă de dinainte de Marea Schismă, iar moralismul pe care‑l practică, şi care referă nu doar la viaţa „turmei”, ci şi la corpusul eclezastic, vine din mesajul originar al unei biserici luptătoare, dinamice, mereu alături de credincioşii care‑i constituie trupul în integralitatea sa. Ca şi în proza lui, Agârbiceanu îndrumă cu iubire, ceartă cu înţelegere, denunţă derapajele sociale ale vremii cu amărăciune, dar fără accente de Savonarola. Deşi lucrurile nu stau deloc pe roze în lumea interbelică.

Aşa cum articolele lui Eminescu constituie radiografia, severă, dar reală a lumii româneşti din veacul al 19‑lea, cele semnate de Agârbiceanu o fac cu asupra de măsură pentru România „dodoloaţă”. Iar ceea ce ne aduce dinaintea ochilor această radiografie este deconcertant, fiindcă imaginea seamănă până la calc cu moravurile şi năravurile contemporaneităţii. Iată un exemplu edificator, dintr‑un articol dedicat Învierii, apărut în Tribuna din 9 aprilie 1939:

Nenorocirea este că noi nu suferim numaide un indeferentism teoretic faţă de creştinism, ci şi de unul practic. […] La noi, în multe cercuri, familia nu e un sanctuar, ci o improvizaţie de interese, cari, dacă nu se mai potrivesc, familia se desface. Curăţia vieţii familiale, fidelitatea soţilor, e luată în batjocură. La noi se proslăveşte traiul familial în trei sau în patru, şi oamenii dau din cap cu înţelesuri de persiflare când li se propovăduieşte familia, în înţelesul ei creştin: un bărbat o femeie. La noi, mulţi părinţi au abdicat de la orice rol de educator al propriilor copii; […]

Idiferentismul nostru practic, faţă de creştinism, ne face să avem, în mulţi fii ai neamului, cultul muncii, şi pentru a birui în viaţă, nu ne răzimăm pe caracter, pe propria noastră valoare, ci pe mijloace de parvenire imorale, între cari aşa‑numitul «lichelism» a luat deseori locul caracterului. O concepţie crştină nu este posibilă fără cultul muncii şi al caracterului. Ca şi fără conştiinţa răspunderilor şi sancţiunilor, în ordine divină şi umană. La noi, într‑o mare parte a societăţii suprapuse, fapta se săvârşeşte cu intenţia preconcepută de a eluda legea. Poziţia credinţii creştine în săvârşirea faptelor nu se validează decât în teama de a nu fi descoperit în forul extern legal, care poate pedepsi. De o autodepăşire, în forul conştiinţii, rar este vorba. Şi chiar când ni se pare că ea se produce, nu se face din motive etice creştine, ci pentru a scăpa de condamnarea opiniei publice…”

Nu e tulburător? Şi exemplele din această veritabilă carte de învăţătură ar putea continua cu zecile.

Aşa cum tulburător este a constata, la o lectură atentă, diferenţa de limbă şi stil între articolele de la începutul veacului şi cele din anii ’30-’40, rafinarea acestora, integrarea expresivă în marele corpus al literaturii naţionale. Ca şi în cazul multor altor scriitori ardeleni, se confirmă adevărul că, dacă fundamentul adevărat al Marii Uniri îl constituie „protopatria” limbii române, prezentă etern în toate proviinciile istorice, una dintre cele mai mari realizări ale vieţuirii împreună după 1918 a fost, pentru românii transilvăneni, ridicare deplină în strălucire a acestei patrii lingvistice.

O carte pilduitoare şi necesară, această antologie. O oglindă în care să ne privim chipul adevărat şi, se pare, neschimbător, cu bunele şi suferirile sale. O faţetă a personalităţii lui Ion Agârbiceanu care întregeşte fericit şi necesar portretul acestui clasic al literaturii noastre. Lucru pentru care trebuie să mulţumim istoricului Ilie Rad şi colectivului său, dar şi editorului, revistei Tribuna, revistă datoare memoriei aceluia care i‑a onorat paginile de‑a lungul vremii.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now