Contemporanul » Eseu - Publicistică » Fundament spiritual european

Fundament spiritual european

Prin doctrina sa despre Idei, Platon a preparat terenul spiritual pe care lumea modernă îşi va clădi propriul edificiu spiritual. Construind pe schema dualistă preluată din platonism (lumea de aici – lumea de dincolo), creştinismul şi‑a implementat propriul sistem al credinţei, cu propriile principii şi valori

Marile culturi ale lumii, între care, desigur, şi cea europeană, se caracterizează printr‑o puternic marcată individualitate, care se susţine pe un fundament spiritual propriu. Acesta le hotărăşte forma lor exterioară, dar şi conţinutul lor interior, dar le determină şi destinul lor în timp, în care accidentalul şi imperativul istoric se amestecă, lucrează mână în mână. Aşa a fost aceasta în trecut cu marile culturi ale omenirii: ebraică, indiană, chineză sau arabă, aşa este aceasta astăzi în cazul culturilor mai tinere: rusă, japoneză, americană, pentru a ne referi doar la cele mai cunoscute dintre ele.

Acest fundament spiritual poate fi dat de o mare concepţie filosofică, dar şi de o puternic înrădăcinată credinţă religioasă. În cazul culturii europene sunt doi factori: filosofic – platonismul, ceea ce ne străduim să dovedim pe parcursul acestui eseu, şi teologic – creştinismul.

Sau mai bine zis un platonism trecut prin filtrul intereselor istorice ale creştinismului, care a colorat specific cu valorile şi principiile sale inconfundabile întreg conţinutul culturii europene. Trebuie admis hotărât şi clar, chiar de la început, că Europa, în structura sa fundamentală, este creştină. Este o ciudăţenie greu de înţeles şi explicat că ea îşi declină cu atâta uşurinţă această calitate (nerecunoscută în aşa-zisa proclamaţie a Constituţiei europene), în timp ce alte culturi ştiu să‑şi afirme zgomotos, chiar violent orientarea lor religioasă.

Dar, pentru a lămuri lucrurile chiar de la început, trebuie adăugat imediat că abia solidaritatea strânsă dintre creştinism şi platonism a constituit forţa care a împins platonismul în această postură de fundament spiritual al culturii europene. Legătura dintre platonism şi creştinism nu a fost una accidentală, o alăturare doar exterioară. Cele două nu s‑au întâlnit întâmplător pe drumul lor prin istorie, ci le leagă o mai profundă afinitate spirituală, prin care platonismul a anunţat câteva dintre marile principii ale creştinismului. Un excelent studiu al platonismului, Alfred Fouillée, în celebra sa monografie în patru volume dedicată lui Platon, va declara în acest sens – „Toate marile principii ale filosofiei platoniciene se regăsesc în creştinism, ridicate la o nouă putere şi conciliate cu alte doctrine greceşti sau orientale. Teoria Ideilor, Binele care le încoronează, sufletul universal care se realizează în lume, Ideile, totul este rezumat în forme mai pure şi mai adevărate, în acele dogme ale trinităţii creaţiei” (Alfred Fouillée – La philosophie de Platon – Paris, Librairie Hachette, 1929, vol III, p. 286). În lungul şir al celor care au susţinut această strânsă apropiere dintre platonism şi creştinism să pomenim şi un român, Grigore Tăuşan – „Platon … a pus bazele teologiei creştine cu cinci secole înainte de Cristos” (Filosofia lui Platon în Orientări filosofice, B.P.T., Editura Universală Alcalay & Co.)

***

Cel care a pus în lumină clară legătura intimă, de apropiată înrudire, pe care o vom lua şi noi în discuţie în consideraţiile noastre, dintre platonism şi creştinism a fost marele filolog clasic şi filosof al culturii Friederich Nietzsche. El a lansat cunoscuta formulă – „creştinismul este un platonism pentru popor căci ce altceva este creştinismul decât platonism pentru popor” (Dincolo de bine şi de rău – Prefaţă). Afirmaţia trebuie luată în perspectiva opoziţiei cu care a lucrat filosofia antică, între cei mai buni (hoi aristoi) şi cei mai mulţi (hoi polloi). Cum susţinea aceasta Platon, referindu‑se la filosofi, cei mai buni nu pot fi în nici un caz cei mai mulţi; ei sunt totdeauna cei mai puţini. La vremea sa, în Antichitatea clasică, dar şi după aceea, platonismul nu a cunoscut o largă răspândire populară. El era obiect de studiu în şcoala filosofică a Academiei pentru o categorie restrânsă de membri ai acesteia. Aşa cum a declarat Platon, ei erau „hoi aristoi” (cei mai buni), dar şi „hoi olligoi” (cei mai puţini). Datorită creştinismului, va spune Nietzsche, platonismul a cunoscut o destinaţie populară, de masă, devenind al celor mai mulţi (hoi polloi). Prin intervenţia creştinismului platonismul îşi pierde caracterul său aristocratic, iese din izolarea la care a fost condamnat ca obiect de studiu în şcolile de filosofie şi în Academiile Antichităţii târzii (postplatoniciene). El devine, datorită creştinismului, un bun spiritual comun, cu caracter popular.

***

Apare imediat o întrebare care îşi aşteaptă nerăbdătoare un răspuns: ce anume leagă atât de solid creştinismul şi platonismul? Răspunsul nu e dificil de dat, stă la îndemână – este vorba de doctrina comună a celor două lumi (zwei Weltentheorie), cea de aici şi cea de dincolo. Doctrina despre Idei constituie piesa centrală în economia de ansamblu a concepţiei platoniciene. Teoria despre Idei este destul de bine cunoscută pentru a intra într‑o prezentare mai amănunţită. Cu ea Platon a dăruit culturii europene fundamentul ei spiritual, pe care l‑a consacrat creştinismul. Doctrina despre Idei constituie un dualism radical atât în plan ontologic, cât şi în plan gnoseologic. Aceasta în sensul că ceea ce există cu adevărat sunt Ideile, iar ceea ce cunoaştem cu adevărat sunt, de asemenea, Ideile. În opoziţie cu Ideile perfecte, eterne şi imobile, lucrurile sunt doar nişte imitaţii, copii palide, fără o consistenţă existenţială. Conform cu doctrina despre Idei, realitatea se despică în două lumi nu doar diferite, ci şi radical opuse: lumea perfectă a Ideilor şi lumea imperfectă a lucrurilor.

Prin doctrina sa despre Idei, Platon a preparat terenul spiritual pe care lumea modernă îşi va clădi propriul edificiu spiritual. Construind pe schema dualistă preluată din platonism (lumea de aici – lumea de dincolo), creştinismul şi‑a implementat propriul sistem al credinţei, cu propriile principii şi valori. Am putea spune că sistemul platonician al raţiunii a primit adaosul unui sistem al credinţei creştine. Este un succes pe care noua religie îl susţine într‑o formă totuşi paşnică, fără a ajunge la un război propriu‑zis, violent, cu rivala sa, elenismul. Este, putem afirma, aceasta o mare realizare pentru istoria universală, în trecerea sa de la elenism la creştinism, că a reuşit să evite un război nimicitor. Omenirea a ocolit soluţia unor războaie sângeroase, punând în faţă doar nişte rivalităţi doctrinare între raţiunea elenă şi credinţa creştină. Vor urma în istoria creştinismului câteva secole de lămuriri şi clarificări, în care credinţa îşi va regla conturile cu raţiunea, în cadrul procesului pe care Adolf von Harnack îl va numi „elenizarea creştinismului” (vezi Istoria dogmei – Bucureşti, Herald, 2018).

Vasile Muscă

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Vasile Musca

Vasile Muscă (n. 1 iunie 1944, Dudeștii Vechi, jud. Timiș) este un om de cultură și filosof român, profesor univesitar la Facultatea de Istorie și Filosofie Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, șef al Catedrei de Istoria filosofiei antice și medievale. Titlul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now