Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » Fundament spiritual european. Platonism versus creştinism

Fundament spiritual european. Platonism versus creştinism

Creştinismul reuşeşte să depăşească această antinomie logică, lăsându‑se preocupat în aceeaşi măsură şi de eternitate, şi de temporalitate. Cu aceasta o mare contradicţie ni se dezvăluie ca o trăsătură caracteristică a condiţiei umane. Prin sufletul său nemuritor, omul ţine de transcendenţa eternă, dar de trăit trăieşte în temporalitate

Construcţiei dualiste a realităţii (aici ‑ dincolo), clădită pe radicala opoziţie dintre lucruri şi Idei, material – spiritual, îi corespunde o structură dualistă a fiinţei omeneşti. Cele două lumi atât de brutal separate, reprezintă ca un punct de întâlnire al lor, omul. În lumina celei mai crude realităţi omul nu se înfăţişează ca o natură simplă, exclusiv materie sau exclusiv spirit; el se prezintă ca o natură duală mai complexă, deci; el este şi materie, şi spirit în acelaşi timp. Cele două mari linii ale existenţei, materială şi spirituală, se întâlnesc, puse faţă în faţă, în fiinţa omului. Omul, cum spunea Platon, este unitatea dintr‑un trup şi un suflet, şi abia separarea lor înseamnă moartea lui. Şi mai potrivit, Lucian Blaga îl definea drept un „nod cosmic”. Prin trup omul ţine de lumea lucrurilor, este un lucru între celelalte lucruri care compun lumea materială. Ca atare, trupul va împărtăşi soarta tuturor celorlalte lucruri trecătoare şi schimbătoare, adică se naşte, creşte şi moare. Însă prin suflet, omul aparţine lumii superioare a Ideilor, eternă şi neschimbătoare, acesta fiind doar un locatar pasager al trupului. La naşterea omului, sufletului i se repartizează un trup. El coboară din ceruri spre a se instala în acel trup pe toată durata vieţii omului, pentru ca, în cele din urmă, la moarte să se întoarcă în locul său de origine din ceruri. Prin poziţionarea sa cosmică omul se află depus în zona conflictuală, unde nevoile şi poftele materiale ale trupului se confruntă cu exigenţele spirituale, mai înalte, ale sufletului.

În urma acestei opoziţii care îl marchează, omul se simte prins într‑un conflict interior (disidio interiore al lui Petrarca) care îi mistuie fiinţa. O soluţie de a stinge acest conflict poate fi cea a omului faustic goethean, în pieptul căruia locuieşte nu un suflet, ci două suflete – „Zwei Seele wohnen, ach in meiner Brust” (FaustTragodie erster Theil). Un suflet îl leagă pe om de lumea de jos, „de aici”, îl ţine de sensibil, celălalt suflet îl trage în sus, către suprasensibilul spre care omul caută să evadeze. Aceasta înseamnă că omul se rupe în două, după cum desfăcută în două este şi realitatea în ansamblul ei.

În caracterizarea făcută de Lucian Blaga, în fiecare din principalele sale înfăţişări (catolicism, ortodoxie, protestantism), creştinismul constituie o spiritualitate bipolară. Aceasta înseamnă la un capăt înfiptă în trancendenţă, ceea ce semnifică eternitatea, celălalt capăt însă se înrădăcinează în imanenţă, prin care se manifestă temporalitatea, vremelnicia. Opus astfel, în modul cel mai radical elenismului, creştinismul depune un efort greu de susţinut de a le păstra pe amândouă (eternitatea şi vremelnicia) în sinteza pe care a întocmit‑o conform cu preocupările şi interesele sale doctrinare. Interpretarea relaţiei dintre ele ca una de exclusivitate reciprocă – eternitate fără vremelnicie, vremelnicie fără eternitate, dă satisfacţie, desigur, unei gândiri înguste, simpliste. Creştinismul reuşeşte să depăşească această antinomie logică, lăsându‑se preocupat în aceeaşi măsură şi de eternitate, şi de temporalitate. Cu aceasta o mare contradicţie ni se dezvăluie ca o trăsătură caracteristică a condiţiei umane. Prin sufletul său nemuritor, omul ţine de transcendenţa eternă, dar de trăit trăieşte în temporalitate. „Or, învăţătura creştină, pusă sub semnul eternităţii, al absolutului şi al necondiţionatului ni se prezintă prin orientarea sa transcendentă ca şi cum n‑ar vrea să ţină de natura omului” (Lucian Blaga – Spaţiul mioritic în Trilogia culturii, Bucureşti, Ed. Minerva, 1985, p. 203). Omul, cu interesele şi preocupările sale de zi cu zi, pare aşezat doar în marginea creştinismului, deşi prin programul său de salvare ocupă centrul vital al creştinismului: „Spiritualităţile creştine sunt, neîndoielnic, în primul rând şi prin cele mai adânci intenţii ale lor, orientate spre transcendenţă. Să însemnăm însă că omul este o creatură care, prin firea şi structura sa, e condamnată să trăiască şi în rosturi concrete şi în rânduieli palpabile. Totalitatea acestor rânduieli şi rosturi este lumea”. (Ibid)

Ruptura produsă din perspectiva despre Idei între lumea sensibilă şi lumea suprasensibilă impune sarcina de a încerca reducerea acesteia pentru a apropia sensibilul de suprasensibil ca efect al introducerii unor existenţe intermediare, a unor mijlocitori. Problema l‑a preocupat deja pe Platon în forma unor „existenţe mixte”, care se insinuează între lucruri şi Ideile despre lucruri, intermediari în parte materiali ca lucrurile, în parte spirituali ca Ideile. Această cerinţă o satisfac numerele matematice de care pomeneşte şi Aristotel în Metafizica.

Creştinismul, religie universală a omului universal, s‑a născut în urma unui eveniment istoric încărcat el însuşi de semnificaţie. Este vorba de evenimentul istoric al naşterii lui Iisus Christos, care prin persoana sa divin‑umană a adus eternitatea în temporalitate, întrupându‑se astfel în haina morţii în care este îmbrăcat orice om. Prin Iisus, Dumnezeul devenit om, cele două, eternitatea şi vremelnicia se unesc – „eternitatea a despicat vremelnicia ca o pană, făcându‑se vizibilă” (Ibid., p. 204). „Acest fapt istoric de despicare a vremelniciei devenea principalul temei, pe care avea să se clădească creştinismul ca religie destinată tuturor oamenilor fără deosebire” (Ibid., p. 203‑204).

Bipolaritatea structurii de gândire a creştinismului prezintă importante avantaje, dar ni se pare, în egală măsură, şi dezavantaje. Dezavantajul cel mai grav este ciocnirea celor două tendinţe fundamentale, puse faţă în faţă, eternitatea şi temporalitatea. După L. Blaga, în viaţa unui creştin se produce „un mare proces istoric, un proces graţie căruia spiritualitatea creştină dobândea tot mai mult, alături de orientarea sa originară spre lumea de dincolo, o a doua orientare spre vremelnicie” (Ibid. – p. 205). În cadrul creştinismului debutează noua sarcină a recuperării imanenţei sensibile, a pune în drepturile sale legitime lumea luată în înţelesul cel mai larg al cuvântului, ignorată şi neglijată în favoarea transcendenţei. Omul este în lume şi nici nu poate fi gândit altfel decât în lume – heideggerianul „a fi aruncat în lume”. Dar relaţia om‑lume este una de reciprocitate: omul este în lume, dar şi invers, lumea este în om, concentrată şi distribuită în om, se manifestă în şi prin el. Şi cu aceasta, datorită lumii, omul ca parte a lumii, a creaţiei este adus mai aproape de Creatorul său. Nu există lume fără Dumnezeu, cel care a creat‑o, fără ca acesta să se situeze în preajma lui Dumnezeu. Într‑un cu totul alt context de gândire, Nietzsche făcea, în Dincolo de bine şi de rău, observaţia că „împrejurul eroului totul devine tragedie, împrejurul semizeului totul devine satiră, împrejurul Zeului (se poate citi lui Dumnezeu – N.B.), totul devine, cum să spun?, poate lume” (IV,150). Consideraţiile lui Lucian Blaga sesizează noua direcţie apărută în cadrul dualismului creştin transcendental – imanent: „Viaţa spirituală creştină, originar îndreptată unilateral înspre împărăţia de dincolo, începea să se etaleze tot mai vizibil în jurul unei axe cu poli contrari” (Ibid. – p. 205).

Ruptura dintre cele două lumi, cea de aici şi cea de dincolo, pe care o admite atât platonismul, cât şi creştinismul, impune cu un grad ridicat de importanţă funcţia de mijlocitor, de mediator menit să obţină apropierea celor două tărâmuri, să atenueze cumva diferenţele şi opziţiile dintre ele. Vocaţia aceasta de mediere a culturii europene s‑a manifestat în diferite domenii şi în multiple forme de acţiune ale spiritului occidental. Formula europeană de viaţă este una a intermediarilor şi mijlocitorilor. Astfel, ca să dăm doar câteva exemple mai semnificative: în matematică, între minus infinit şi plus infinit avem nenumărate treceri în ambele direcţii; în muzică, o serie de nuanţe marchează trecerea între piano şi forte; amestecul dintre lumină şi întuneric, în pictură, produce clarobscurul ce dă profunzimea spaţială a picturii europene; în politică, între război şi pace se impun tratativele cu scopul de a găsi împăcarea lor şi numeroase altele.

Formula mediatorului apare în toată profunzimea sa şi în teologia creştină europeană. Creştinismul dogmatic în doctrina sa de bază opreşte omul de la o experienţă directă a lui Dumnezeu, de felul aceleia trăită în iudaism de Moise pe muntele Sinai, când a primit direct de la Dumnezeu tabla legilor, decalogul. Dumnezeu nu discută cu omul după formula buberiană Eu‑Tu, nu poate fi văzut sau auzit de om într‑un dialog nemijlocit. Este necesar un mijlocitor care să ocazioneze întâlnirea lor. În creştinism nu se admite, aşadar, o întâlnire directă, nemijlocită a omului cu Dumnezeu. Pentru a se produce şi întreţine o asemenea relaţie între Dumnezeu şi om este necesară intervenţia unui intermediar. „Mediaţia – scrie marele teolog Romano Guardini – reprezintă mai degrabă forma esenţială a relaţiei creştine cu Dumnezeu şi nu poate fi eliminată fără ca esenţa sa însăşi să fie ameninţată” (Romano Guardini – L’ essenza di cristianesimo, Brescia, Editrice Morceliano, 1950, p. 39). Din punct de vedere creştin nu există nici o relaţie imediată a omului cu Dumnezeu. Legătura cu El se produce, în schimb, numai datorită unui Mediator.

În cadrul creştinismului acest rol de intermediar cu funcţie de mediere îi revine prin excelenţă lui Iisus Christos. El este omul divin, prin care Dumnezeu se întrupează ca om, iar omul se îndumnezeieşte şi îşi dezvăluie adevărata sa menire de a reveni la Dumnezeu, de a deveni divin; omul purtător de Dumnezeu (teofor) peste care însemnele divine s‑au încrustat, lăsând o amprentă adâncă, de neşters. Iisus Christos suferă şi moare ca orice om, dar, dând satisfacţie şi laturii divine a fiinţei sale, învie ca o divinitate din seria mai veche a divinităţilor care mor şi învie, cum a arătat Mircea Eliade. În perspectiva strictă a istoriei ideilor religioase, abandonând adică orice presupoziţie de teologie dogmatică, Iisus Christos vine în completarea listei cu numeroase personaje de theoi – antropoi, de largă răspândire în antichitatea târzie. Numai că se lasă reţinută şi o deosebire esenţială: Iisus Christos are, în ultimă instanţă, o origine cerească chiar dacă naşterea sa se produce pe pământ, în mediul uman. El vine pe pământ, aducând cu sine o misiune divină, pe când personajele din galeria theos‑antropos au o origine terestră umană, aspirând către o condiţie divină.

Numeroase pasaje evanghelice confirmă rolul de intermediar al lui Iisus Christos. Între ele cel mai cunoscut din Sfânta Evanghelie după Ioan (cap. 14‑6‑12), care defineşte caracterul divin al misiunii pe pământ al lui Iisus Christos ca mediator: „Iisus i‑a zis – scrie în Evanghelia după Ioan – Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl meu decât prin Mine. Dacă M‑aţi fi cunoscut pe Mine şi pe Tatăl meu L‑aţi fi cunoscut, dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L‑aţi şi văzut. Filip i‑a zis: Doamne, arată‑ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns. Iisus i‑a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M‑ai cunoscut, Filipe? Cel ce M‑a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: arată‑ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl care rămâne întru Mine – face lucrările lui” (cap.14‑6‑12). În orice caz, înţelegerea lui Christos ca mijlocitor între Dumnezeu Tatăl şi om constituie o temă majoră a creştinismului, care revine în numeroase pasaje biblice (1, Timotei 2,5; Evrei 8,6; 9‑15;12,24). În toate aceste texte persoana lui Iisus Christos este cea care a deschis în oameni, datorită misiunii sale de intermediar, un Dumnezeu către Dumnezeu. Prin Iisus Christos ca intermediar, natura umană şi‑a descoperit vocaţia de a se deschide către Dumnezeu, iar Acesta şi‑a arătat disponibilitatea de a se deschide către oameni. Adevărul creştin al vieţii i se oferă omului numai pe calea arătată, deschisă prin revelaţia pe care Iisus o aduce ca mediator. „Fără Christos Mântuitorul şi Salvatorul, Împărăţia lui Dumnezeu i‑ar fi fost inaccesibilă omului. Dacă Christos nu există şi această schimbare legată de El nu se produce, infernul, sub o formă sau alta, este inevitabil, el este în mod natural creat de om” (N. Berdiaev – Despre menirea omului – Oradea, Editura Aion. f. a., p. 364).

Vasile Muscă

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Vasile Musca

Vasile Muscă (n. 1 iunie 1944, Dudeștii Vechi, jud. Timiș) este un om de cultură și filosof român, profesor univesitar la Facultatea de Istorie și Filosofie Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, șef al Catedrei de Istoria filosofiei antice și medievale. Titlul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now