„…M‑am apropiat de universul cărții căutând răspunsuri la întrebări (adesea naive, dar pătimaș trăite; sau naive, tocmai pentru că erau prea pătimaș trăite). Nu o dată am fost dezamăgit că, în locul răspunsurilor simple, cărțile deschideau alte și alte întrebări, de parcă aș fi intrat în borgesiana «grădină a potecilor ce se bifurcă». Apoi am înțeles că labirintul fascinează pe mulți, dar îl înfruntă doar eroii. Adică cei care lasă afară o iubire, a cărei lumină interiorizată le luminează calea. Iar erou, în raport cu labirintul Cărții, înseamnă să te lași înghițit tot dintr‑o iubire, iar înăuntru să descoperi că ești născut pentru întrebare” – scrie Vasile V. Filip într‑unul dintre eseurile din Cu cărțile pe față, volum apărut în 2024 la Editura Charmides din Bistrița. Autobiografie fragmentară – explicită în prima sa parte, subtil disimulată în comentarii critice în cea de a doua –, cartea oferă cititorului nu numai reperele unei formări intelectuale sistematice, responsabile, dar și atmosfera unei lumi supuse privirii dedublate, întrucât memoria încărcată afectiv a autorului e constant acompaniată de obiectivitatea intelectualului critic, care cercetează, scrutător și exigent fiecare detaliu pe care‑l scrie, revenind interogativ asupra experiențelor personale, istorice sau culturale, transfigurate cu un instinct narativ aparte, menit să indice și o înzestrare de prozator.
Provocat la un exercițiu anamnetic, Vasile V. Filip reacționează cel mai adesea cu un umor surdinizat, condiționat de conștientizarea riscului (auto)mitizării care se află la intersecția dintre memoria personală și narativizările celorlalți, însă e subtil încântat de conținutul fabulatoriu, rafinat literaturizat al prozei autoficționale în Începuturile. Abecedarul ’60, unde biografia și genealogia sunt încapsulate în dinamica istoriei convulsive a satului transilvan postbelic, iar arta de portretist a autorului se îmbină cu exigența unei reconstrucții în doi timpi: întâi prin escavarea amintirilor și, mai cu seamă, a senzațiilor și sentimentelor provocate de aceste amintiri, urmată, complementar și responsabil intelectual, de o privire (auto)corectivă, de o cercetare atentă a epocii evocate. Dincolo de rafinamentul scriiturii, epicentrul acestui prim text funcționează ca o oglindă în care se pot regăsi mulți dintre noi atunci când vine vorba de natura adictiv‑formativă a primei „cărți” a vieții noastre.
În siajul arheologiei personale se configurează și răspunsul la o anchetă inițiată de Irina Petraș – Cum am devenit cititor (finalizată cu antologia Cartea cărților copilăriei, apărută în 2024 la Editura Școala Ardeleană) –, slalomul printre cărțile de aventuri care i‑au guvernat autorului copilăria (Karl May, Mark Twain, Radu Tudoran sau Jules Verne) fiind dublat de un efort de sistematizare a evoluței sale performativ‑intelectuale, precum și de o sensibilitate aparte (reafirmată pe parcursul întregului volum) față de dimensiunea ritualică a fiecărui aspect existențial, unde se resimte pregătirea de antropolog a autorului, confirmată deja prin studii și eseuri esențiale. Astfel, exploatând cadența ritualică a unui laitmotiv (zicătoarea „De la Ciuza la Pciatra/ îi drumu ca pcelea/ și malaiu‑i ca padurea/ de se taie cu sacurea”), Vasile V. Filip face o nouă incursiune în perimetrul genealogiei sale afective, reconstituind, în Pământul făgăduinței, o pagină din istoria familiei sale, pe care o convertește într‑un excelent episod romanesc, abil construit narativ și încărcat de savoarea unei lumi apuse – mediul rural transilvan de acum o sută de ani.
Toate Amintirile și evocările adunate în paginile volumului etalează nu numai talentul de povestitor al autorului, ci și capacitatea lui de a realiza portrete vii și racorduri afectiv‑intelective în care se pot regăsi mulți dintre oamenii generației sale, mai ales dacă s‑au format în aria spirituală a literelor clujene. Din acest peisaj se desprinde figura profesorului Gavril Scridon, recuperat secvențial în perimetrul universitar și cultural, în sfera anecdoticului pe care acesta l‑a cercetat și a spiritului congener regional al lui George Coșbuc. Un alt reper generațional e Echinoxul, sub umbrela căruia Vasile V. Filip a intrat și el „accidental”, dar pregătit să‑și decanteze acum amintirile într‑un text intitulat Echinoxist fără voie, întregul episod fiind conceput ca o scurtă istorioară a unei „mitologii a tinereții […] interiorizat teribiliste și – propriu‑zis – iresponsabile”, semn că riscurile mitologizării merită asumate uneori, în ciuda mefienței inițiale. Reticența (și, cred, modestia autorului) condiționează autoevaluarea circumspect‑nejustificată, dar de o impecabilă acuitate reflexiv‑agonală din Ce rămâne din ce trece?: „În ce mă privește, nu sunt sigur că sunt scriitor […] Sunt un om în luptă cu timpul”.
Comentariile etnologice cuprinse în volum se deschid cu o foarte bună analiză a locului și rolului Tradiției în era globalizării, intitulată Copiii rebeli ai Tradiției, în care cercetările de teren realizate de‑a lungul timpului de către Vasile V. Filip nuanțează savant considerațiile sale privind cultura populară (bistrițeană mai ales, exemplele enumerate fiind extrase dintr‑o cercetare a basmului și povestitului din ținutul Bistriței și al Năsăudului), ele fiind bazate, de altfel, pe o solidă pregătire teoretică și pe o îndelung exersată practică antropologică. Conștient de faptul că transformarea culturii tradiționale este inevitabilă, el pledează pentru o atenuare (dacă oprirea continuă să rămână utopică) a „banalizării conștiinței omului modern printr‑o mai solidă cultură”, bazată pe o educație de tip formativ, spiritualizat, și nu pe una simplistă, a competențelor. Fie că se apleacă asupra cercetărilor etnologice ale lui Menuț Maximinian, fie că analizează critic studiul Doinei Macarie dedicat Relației de antonimie în proverbele românești, sau cartea „oarecum etnologică” a lui Nicolae Iuga (Maramureșul – floarea cu cinci petale, Ed. Limes, 2019), Vasile V. Filip decantează cu generozitate tot ceea ce rezonează în sfera identității culturale, a tradiției și a unui spirit academic echilibrat.
Amplul comentariu al antologiei lui David Dorian (Inorog în iarnă, Ed. Școala Ardeleană, 2022) se articulează pe tradiția criticii tematice, demonstrând nu numai capacitatea de sinteză a autorului, ci și un infailibil instinct al diagnosticianului critic. Segmentul rezervat poeziei din secțiunea Comentariilor critice continuă o cronică consacrată volumului Topografiile umbrei (Ed. Junimea, 2022), semnat de Mircea Măluț, și cu prezentarea impresionantului volum omagial Teofil Răchițeanu 80. Dosar de receptare critică (Ed. Scriptor, 2022), după care cărțile de proză vin să ocupe prim‑planul, cea dintâi dintre ele fiind un volum memorialistic cu iz de Bildungsroman, Vatra regăsită, semnat de etnologul și profesorul Ion H. Ciubotaru.
Farmecul etimologiilor și portanța lor ritualică survolează deschiderea cortinei din comentariul rezervat volumului de memorii al unui prieten, în Ilie Rad: Viața ca un dar – primit, dar mai ales transmis, dăruit (cu o continuare în Ilie Rad: Memorii, vol. II – Viața ca un dar. Adolescența și tinerețea), considerațiile asupra darului mizând pe componenta sa spirituală, propovăduită printre alții de către N. Steinhardt. Din sfera semantică a unui asemenea „dar” criticul izolează erudiția capabilă să „învie”, să anime amintirile și oamenii, să transforme în oglindă identitară o lume care supraviețuiește prin amintiri, precum și valoarea reconstituirii contextelor istorice, social‑politice, etnografice sau lingvistice ale fiecărui caz în parte. În actul secund al analizei memoriilor lui Ilie Rad, importantă i se pare criticului imaginea de sine, caligrafiată disciplinat, în zodia unei obiectivități cultivate cu obstinație.
Condiționarea tranzitivă dintre om și loc devine miza studiului Ioan Popa și arta conversației, Vasile V. Filip fiind convins că „omul este al unui anume loc, așa cum este al unui anume timp și al unei anume limbi, și tot ce are de făcut pe linia împlinirii lui sufletești și existențiale în general este să conștientizeze și să‑și asume acest dat prenatal, care – ca o alma mater –, continuă să‑l hrănească spiritual întreaga viață” („Năsăud, dragostea mea”… neîntâmplată). Amplul comentariu la Jurnalul lui Ion Urcan, apărut postum, dublul act critic al cărui protagonist este Marian Danci (cel dintâi dedicat romanului Anisa și actor, cel de al doilea fiind inițial o prefață la volumul Limite), cronica romanului La poalele Sodomei al lui Grigore Avram sau cercetarea operei memorialistice a lui Aurel Rău completează tabloul unui exercițiu critic de vocație, în economia căruia apartenența spirituală a cuiva la un loc (înțeles în sensul extins al termenului) dobândește o rezonanță afectivă aparte, translată în exerciții intelectuale echilibrate, lipsite de parti‑pris‑uri și acolade encomiastice nemeritate.
Comentarii culturale, secțiunea finală a volumului, se menține în perimetrul promovării valorilor (ex)centrice, grație unui text consacrat regretatului fizician Călin Vamoș. Textul consecutiv îl readuce subtil pe autor în anii formării sale estudiantine, printr‑un volum semnat de un fost coleg de facultate, Gabriel Petric (Jarul din zăpada strălucitoare. Revederi cu Noica), în vreme ce analiza dicționarului Lumea personajelor lui Marin Preda (realizat de Marin Iancu) se configurează în trena unei cosmogonii populare românești, indiciu al unui antropolog‑dublet mereu alert (și cât se poate de expresiv) al criticului Vasile V. Filip. În lateralele preocupărilor sale se profilează studiul Iuliei Macarie, Particularități socio‑culturale și lingvistice ale mesajului publicitar: Franța și România, 1919‑1939, receptat de autor ca pe o provocare necesară, menită să‑i scuture de praf pe cei asemenea lui, care „au început lunecușul pe panta unei viziuni conservatoare, tradiționaliste, refractare față de modă, presă, publicitate, feminism, lume ca spectacol, cult pentru imagine și modenitate în general”, unii, puțini, arătându‑se acum dispuși să‑și pună‑n cap cenușa aderenței tardive la o perspectivă mai flexibilă, multiculturală. Nelipsit de un umor subtil, acest foarte rar – printre corifeii vârstei de care dispune autorul – exercițiu autocritic recuperativ sugerează nu numai constanta pledoarie a lui Vasile V. Filip pentru curiozitatea intelectuală vie și pentru receptarea lumii în care trăim dintr‑o perspectivă mereu proaspătă, regenerativă, dar și recunoașterea unui anume deficit existențial. E admirabil de sincer, însă, că apare aici și o nuanțată înțelegere a Tradiției, asociată unei diferite înțelegeri a rostului de a fi în lume al omului provocat de nou, autorul împlinind, măcar parțial, un îndemn către sine formulat și în paginile acestei cărți: „Am încercat mereu să suplinesc prin lectură ceea ce n‑am trăit (și poate ar fi trebuit)”.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
