Contemporanul » Eseu - Publicistică » Filosofie în era digitalizării

Filosofie în era digitalizării

Pentru cel care priveşte scena editorială actuală este limpede că abordarea filosofică a ceea ce se trăieşte astăzi a luat avânt în lume. O dovadă o oferă expansiunea cercetărilor consacrate electronicii, digitalizării, în concret Internetului. Schimbările vieţii aduse de acestea se examinează de către tot mai mulţi cu o cultură adusă la zi, care permite nu doar situarea a ceea ce este în tabloul filosofic, ci şi racordarea filosofării la datele lumii de azi.

Nu de mult, o autoare recunoscută de ani buni drept una dintre vocile cele mai calificate în semnificarea culturală a erei digitalizării a publicat o carte (Das Ende der Demokratie. Wie din künstliche Intelligenz die Politik übernimmt und uns entmündigt, Penguin, München, 2018) fundamentală. Prin ea, o personalitate formată în drept, informatică, ştiinţele naturii, sociologie şi filosofie, Yvonne Hofstetter, îşi propune să elucideze impactul Internetului şi al mediilor de socializare asupra democraţiei. Pe o întrebare dintre cele mai profunde ale timpului nostru, în care democraţia înregistrează derapaje, iar cetăţenia democratică este amputată, autoarea cărţii Sfârşitul democraţiei. Cum inteligenţa artificială preia politica şi dezmaturizează cetăţenii pune frontal întrebarea: „sunt compatibile inteligenţa maşinală a secolului al 21‑lea şi democraţia?”.

Răspunsul Yvonnei Hofstetter, ea însăşi manager de firmă IT, nu este colorat sceptic, cum sugerează titlul cărţii. El are caracterul unei avertizări: „cine nu vrea ca omul să ajungă în viitor un număr uşor manipulabil, trebuie să se îngrijească deja de azi ca inteligenţa artificială să poată fi stăpânită uman şi democratic”.

Premisa generală a autoarei este că, fiind indiscutabil o realizare a civilizaţiei, „dezvoltarea digitală nu este un automatism. Oamenii o creează cu inteligenţa şi creativitatea lor umană. Nici calea şi nici scopul transformării digitale nu sunt constrângătoare”. Dar această dezvoltare trebuie luată sub un control democratic şi reflexiv, căci digitalizarea a antrenat deja schimbări adânci în societate şi anunţă altele de acelaşi calibru. „De pe acum oamenii de ştiinţă ar putea construi sisteme de asistare inteligente ce pot oferi recomandări de acţiune în condiţii de nesiguranţă, libere de ideologie, drepte şi dincolo de interese economice ale numeroşilor reprezentanţi ai lobby‑urilor”. Viitorul este astfel nu numai controlabil, dar poate fi formatat (gestaltbar). „O societate străbătută de reţele digitale, care este supravegheată nu numai de giganţii comerciali ai Internetului, ci şi de serviciile secrete ale statelor, la fiecare pas şi în fiecare moment, nu este mai mult, ci mai puţin autodeterminată. Ea posedă nu mai multe, ci mai puţine libertăţi. Aplicanţii îşi afectează sfera privată şi‑şi pierd influenţa asupra vieţii lor în măsura în care renunţă la controlul asupra datelor personale şi autodeterminării”. De aceea, digitalizarea reclamă din partea oamenilor care‑şi asumă în mod responsabil soarta democraţiei reflecţii noi şi acţiuni chibzuite.

Care sunt faptele pe care Yvonne Hofstetter îşi bazează diagnoza? Ce periclitează cel mai mult cetăţenia democratică şi slăbeşte acea „maturitate civică (Mündigkeit)” a cetăţeanului care întreţine de fapt democraţia?

Este vorba de mai multe şiruri de evoluţii din societăţile actuale, începând, desigur, cu Germania, ţara autoarei, dar, înainte de orice, ţara unei impetuoase modernizări. Faptele converg în a crea o situaţie plină de întrebări în ceea ce priveşte soarta democraţiei.

Primul şir este tendinţa de înlocuire a deciziei umane cu decizia computerelor, inclusiv la nivelul opţiunilor politicii de stat. Dacă tendinţa înaintează, „în Germania complet digitalizată liniile directoare ale politicii nu ar mai fi stabilite de cancelara federală, ci de o maşină inteligentă. În alte ţări europene nu ar mai fi vreun prim-ministru, ci «o primă maşină»”. Persoana care se autodetermină, promisă şi cultivată de Iluminism, a trecut deja, spune Yvonne Hofstetter, în homo informaticus al erei digitalizării. „Omul maşină, nu doar omul unei matematici a numărului, este marea provocare a umanismului timpului actual” şi devine opţiune problematică a timpului nostru.

Al doilea şir este slaba cunoaştere de către cei care apelează la mijloacele erei digitalizării a ceea ce înseamnă digitalizarea însăşi. Bunăoară, după datele de la această oră, 56% dintre germani nu pot răspunde la întrebarea: ce este digitalizarea? Iar atunci când se pune întrebarea cu privire la posibilitatea de a aduce la un acord autodeterminarea individului şi democraţia, pe de o parte, cu transformările generate vizibil de digitalizare, pe de altă parte, răspunsul este mai curând perplexitatea (Ratlösigkeit), chiar printre specialişti.

Al treilea şir este trecerea, odată cu Google‑Online, la folosiri gratuite ale serviciilor oferite de giganţii exploatării digitalizărilor. Nu se mai taxează utilizatorul Internetului şi al mediilor de socializare, căci se plăteşte cu datele personale. Aceste folosiri gratuite ascund faptul că se câştigă mai mult stocând şi folosind datele personale ale utilizatorilor în scopuri comerciale sau pur şi simplu pentru a‑i manipula. „Abia cu Smartphone viaţa noastră este strâns cuplată cu megacomputerul global, descentralizat, care ne observă permanent şi ne solicită fără pauză interacţiunea” (p. 42). În orice caz, s‑a intrat în altă fază a modernităţii – faza în care se generează bani înainte de toate din date şi informaţie. Google‑Online ar indica de fapt schimbarea pe nesimţite a însăşi societăţii.

Al patrulea şir este că odată cu concentrarea asupra datelor utilizatorilor începe instituirea unei „supravegheri” a persoanelor. Societatea existentă se dezvoltă deja spre un „imperialism digital (Digitalenimperialismus)” realizat cu mijloace de „supraveghere”. Se dovedeşte, cu aceasta, din multe direcţii, că „supravegherea este imanentă digitalizării. Ea este sistemică” (p.79). De pildă, 60% dintre comunicaţiile care au loc în Germania sunt acum în mâna firmei Google, care le poate folosi în voie, oricând.

Pe deasupra, graniţele dintre supravegherea în treburi de stat şi supravegherea vieţii private se dizolvă inevitabil. Aparate ca Google Home stochează date ale vieţii personale până acolo încât iau sub control şi corpul. Se dovedeşte că giganţii industriei electronice de astăzi caută evident să cunoască scopurile şi intenţiile persoanelor. „Cine le cunoaşte, le poate vorbi, motiva şi manipula într‑un anumit scop”. Datele personale asigură acum unor concerne controlul asupra persoanelor. Nu este – scrie Yvonne Hofstetter – diferenţă semnificativă între reţeaua controlată de firma Google şi reţelele Baidu şi WeChat (p.45), care intervin tot mai mult în competiţia din lume.

Al cincilea şir este acela că democraţia a fost deja depăşită în fapt spre o „societate a controlului (Kontrollgesellschaft)”. Societatea devine un „computer uriaş (Riesencomputer)”, iar persoana o „componentă electronică (elekronische Bauteil)”. Între timp dispar frontierele dintre spaţiile reale şi cele virtuale, care se amestecă într‑o unică lume. „Odată cu Internetul lucrurilor se creează digitalizarea progresivă a corpurilor fizice şi se trece din spaţiul virtual în afară, în lumea reală. Invers, cad barierele materiale, odată digitalizarea. Din bancnotele pieţelor reale de capital de formează bitcoini în lumea digitală. O nuntă nu mai are loc în faţa funcţionarilor statului, ci ca tranzacţie cu cifru în bitnaţiune. Prietenia naturală este înlocuită în reţelele de socializare cu «amiciţia». Politeţea în relaţie cu celălalt este netichetă, ceea ce este real devine virtual, ceea ce a fost omul devine număr şi date aruncate pe piaţă şi tranzacţionate liber”. Instituţiile se reformatează corespunzător.

Digitalizarea tinde, prin toate aceste evoluţii, să nu mai rămână mijloc „pentru ceva”, ci devine scop în sine. Ea este de fapt mereu „autoreferenţială” şi rezolvă probleme – cum este, de pildă, „complexitatea” – pe care ea însăşi le generează. „De aceea, trebuie să luăm în calcul şi faptul că, în măsura în care creşte intrarea în reţeaua (Vernetzung) din societate, sporeşte riscul pentru democraţie, căci sistemul democraţiei se poate mişca în fiecare moment dinamic şi imprevizibil în direcţia zonei de accident”. Pe multiple canale, digitalizarea sprijină deocamdată alunecarea democraţiei în crize.

Pe baza acestor fapte, prin analize penetrante şi docte, Yvonne Hofstetter dă o diagnoză democraţiei existente şi perspectivelor democraţiei. Cartea Das Ende der Demokratie. Wie din künstliche Intelligenz die Politik übernimmt und uns entmündigt este până la ora de faţă cea mai cultivată şi elaborată diagnoză a efectelor digitalizării asupra democraţiei.

Se ştie că democraţia presupune libertatea persoanelor şi că „libertatea consumatorilor este altceva decât libertatea cetăţenilor“ (p. 48). Aceştia aleg altceva, după alte criterii şi într‑o altă perspectivă. În fapt, „democraţia este şi o atitudine de spirit, o convingere. Ea se bazează pe încredere“. Tocmai acestea sunt scoase din joc odată cu digitalizarea, câtă vreme, „cel puţin giganţii Internetului, consideră democraţia drept o tehnologie învechită şi vor să probeze ceva nou“. Digitalizarea, sub această dirijare, „fragmentează societatea, în măsura în care ea o descompune în părţi componente mai fine pentru a personaliza şi a individualiza“. Cu rezultatul general care este controlarea tuturor, după ce se produce o schimbare adâncă de care încă prea puţini cetăţeni îşi dau seama: „ceea ce este public nu mai are putere“ tocmai din momentul în care totul a devenit, într‑un fel, public!

Conform diagnozei Yvonnei Hofstetter, digitalizarea este prima inovaţie tehnologică epocală care, cel puţin până acum, distruge locuri de muncă. „Făcând abstracţie de împrejurarea că noile activităţi ne aduc cu totul alte cerinţe intelectuale, modelele de afaceri digitale au distrus per saldo mai multe locuri de muncă decât au creat. Peste toate, ne îndreptăm spre timpuri cu material exploziv social din această sursă. În nici un caz nu va fi o situaţie în care să nu trebuiască să ne facem griji cu privire la viitorul muncii umane“. Mai mult, digitalizarea de până acum măreşte inegalităţile sociale, deja mari în era globalizării. „Investitorii financiari, care aduc capitalul pentru a înlocui munca umană cu substitutul de capital «maşina inteligentă», devin mai bogaţi, în vreme ce sărăcia celor care au nevoie de loc de muncă pentru a se întreţine creşte mai departe“. Se ajunge în situaţia neaşteptată că însăşi investitorii financiari trebuie să‑şi facă griji în ceea ce priveşte efectele pauperizării, fie ea şi relativă, din societate.

Sporirea inegalităţilor ruinează încrederea în democraţie. Iar „concentrarea crescândă pe propria persoană aduce egoism şi destramă simţul pentru comunitate, societate şi solidaritate“. Acestea scad în importanţă pentru cetăţeni. În plus, digitalizarea aduce cu sine mijloace de „formare a opiniei (Meinungsbildung)” cum se doreşte de undeva. Smartphone‑ul este un astfel de mijloc (p.155), opiniile se formează în mare măsură prin el. Spaţiul autodeterminării este supus reducerii (p. 376‑377), iar însuşi secretul alegerilor slăbeşte. Situaţiile depind de cele mai mici schimbări accidentale. Pe de altă parte, nu se mai ştie exact ce se întâmplă în realitatea socială cuprinzătoare.

Odată cu bitcoin‑ul, simbolul realităţii sociale în care se intră prin digitalizare, se organizează bitnaţiunea. Aceasta, „bitnaţiunea, oferă tehnologia lanţului bitcoin în bloc ca înlocuitor al notarului, încât se pot încheia contracte pe platforma ei online şi se pot face chiar căsătorii, punându‑se astfel capăt statului clasic. Bitnaţiunea vine fără popor determinat, fără teritoriu al statului sau putere de stat”. Puterea capabilă să declanşeze schimbări, a tehnologiei digitale, aduce societatea într‑o stare în care dreptul şi politica sunt copleşite de tehnologie. Programmcode înlocuiesc legile, oamenii fiind supuşi unui praxis ce nu lasă alternative. Se instalează o „nouă normalitate”, în care „sinteza socială se petrece prin aplicanţi, care legitimează noii deţinători de putere, algoritmii lor, codurile lor de programe, inteligenţele lor artificiale şi modelele de afaceri”. Persoanelor nu le rămâne decât să se supună recunoscătoare deciziei ce s‑a adoptat în privinţa algoritmilor.

Yvonne Hofstetter spune că atâta vreme cât Europa nu‑şi elaborează o abordare a digitalizării care să nu o copieze pe cea din Silicon Valley, nu are perspective ca Europă democratică, care practică „democraţia participativă“. Faptul se observă, bunăoară, în schimbările de evaluare. Numai patru din zece europeni de astăzi mai cred că democraţia schimbă ceva în viaţa lor – cu recordul în Cipru, cu 81% dintre cetăţeni neîncrezători. Din diverse direcţii, neîncrederea sporeşte şi pune la grea încercare democraţia europeană. Nu este exclus ca Europa în forma de astăzi să se apropie de sfârşit. „Democraţiile europene sunt puse la probă. Ele tocmai parcurg un test de stress. …Dacă europenii nu se revendică din Europa, marea, frumoasa idee a unei Europe unite, pax europea, devine istorie, iar Uniunea va ajunge la implozie. Ceea ce are un început, poate avea şi un sfârşit“ (p. 455). Europei îi rămâne şansa supravieţuirii sub condiţia apărării a ceea ce‑i este mai propriu – „economia socială de piaţă (soziale Marktwirtschaft)“ şi „democraţia participativă“ – şi a distanţării, în numele valorilor ei şi prin soluţii democratice, de presiunile giganţilor digitalizării actuale.
Romano Guardini a admis că în istorie se petrece uneori „distrugerea creativă (creative Zerstörung)” odată cu apariţia a ceva nou, iar economistul Joseph Schumpeter a exprimat ideea în termeni proprii. Numai că, urmând modelul Silicon Valley, distrugerea istoriei merge până la capăt. „Revoluţia permanentă” visată de Trotsky se împlineşte, oarecum paradoxal, tocmai în era digitalizării – prin asumarea „lipsei de sfârşit a revoluţiei digitale”.

În orice caz, „revoluţia digitală” permite deja o concluzie de natura filosofiei istoriei: „Despotismul, absolutismul, plutocraţia sau comunismul sunt numai câteva forme de dominaţie în dansul multora. Era digitală adaugă listei cea mai nouă formă: imperialismul digital, dominaţia cantitativă, exprimată în numere, exercitată pe bazele supravegherii şi profilării şi promovată de maşini inteligente”. Digitalizarea erodează ceea ce este şi duce la o nouă situaţie politică în care ceea ce este istoric este nimicit. Specificul ei în raport cu „era predigitală” rezidă în aceea că „lipseşte linearitatea, cauzalitatea, previzibilitatea şi posibilitatea de a proiecta liber. În locul acestora societatea digitală este confruntată cu instabilitate, cu dinamică generată de gradul înalt de cuprindere în reţea şi interacţiune a oamenilor şi lucrurilor, prin feedback, delimitare, autonomie, capacitate de adaptare şi de învăţare – acestea în timp real şi global”. Digitalizarea schimbă totul, într‑o direcţie discutabilă.

Anvergura schimbărilor este atât de neobişnuită încât ne putem da seama de ea abia amintindu‑ne dramatica reflecţie a lui Nietzsche: „Unde este Dumnezeu? …, vă voi spune! – l‑am omorât – voi şi eu! Noi toţi suntem asasini!… Dumnezeu este mort! Dumnezeu rămâne mort! Noi suntem cei care l‑am omorât!“. Azi ceea ce era dramatic în această reflecţie nu mai contează sau contează tot mai puţin. Pe de o parte, Smartphone umple vacuumul creat ca urmare a „morţii lui Dumnezeu“ care îl mai neliniştea pe Nietzsche (p. 73). Doar că şi oamenii pe care‑i avea în vedere celebrul filosof devin, la rândul lor, de prisos. Pe de altă parte, oamenii au impresia că se recreează lumea şi, odată „cu BigData, aspiră la cunoaştere completă (Allwissenheit)“, dar nu obţin decât anihilarea proprie.

La Kant, ne amintim, preocuparea principală era respingerea asimilării omului cu o maşină, în favoarea recunoaşterii unicităţii fiecărei persoane. Hannah Arendt a avertizat, la timpul ei, că omul în unicitatea sa este scos tot mai limpede de pe scena recunoaşterii şi se trece la „dominaţia prin nimeni (Herrschaft durch Niemanden)” (p. 390‑391), la anonimizarea de fapt a tuturor. Acum se tinde la dizolvarea a însăşi răspunderilor stabilite prin sistemul de drept, odată cu codurile programelor.

Soluţia Yvonnei Hofstetter nu este una dezarmantă. Cunoscuta autoare pune accentul decisiv pe observaţia că digitalizarea aduce la fel de multe probleme pe cât rezolvă, chiar dacă sunt de altă natură. Ea atrage atenţia că „dacă cetăţeanul vizat poate să întoarcă încă digitalizarea spre ceea ce este mai bun este o întrebare cheie a secolului al 21‑lea”.

Rezolvarea problemei autoarea Sfârşitului democraţiei o vede în schimbări în gestiunea informaţiilor. „Că umanitatea are la dispoziţie astăzi informaţie mai mult ca niciodată în istorie, dar multe informaţii nu sunt accesibile în mod liber, ci sunt filtrate în scopul profitului sau falsificate propagandistic, este o dilemă. Pentru a dezvolta potenţialul democratic al erei digitale trebuie să existe spaţii digitale care sunt libere de interese economice”. În această direcţie este nevoie de „ieşirea societăţii din letargie” şi de angajarea unei schimbări. Soluţia practică este revenirea la democraţia participativă, la democraţie în orice caz, prin care să se promoveze o „schimbare de direcţie” a folosirii digitalizării însăşi.

Din volumul Filosofi şi teologi actuali, în curs de apariţie

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Andrei Marga

Andrei Marga (n. 22 mai 1946, București) este un filozof, politolog și om politic român, profesor universitar, a fost ministru de externe al României în mai-august 2012, ministru al educației în 1997-2000, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj între anii 1993-2004 și 2008-2012, laureat al premiului Herder în anul 2005. Herbert Marcuse. Studiu critic , [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now