Contemporanul » Eseu - Publicistică » Europa liberală şi creştinismul

Europa liberală şi creştinismul

Michel Onfray formulează aceste critici cu sinceritate. Numai că iudeo‑creştinismul, pe care‑l pune la originea crizei Europei, a oferit şi suportul pentru înlăturarea opresiunii şi apărarea umanităţii oamenilor. Crearea Statelor Unite ale Americii pe fundamente iudeo‑creştine, reacţiile la dictatură şi oprimare în numele demnităţii umane sunt doar două exemple

La un moment dat, eminentul teolog care a fost Jean Danielou a atras atenţia, într‑o carte deschizătoare de epocă (Theologie du judeo‑christianisme, Tournai Desclee & Co, Paris, New York, Rome, 1957), asupra faptului că istoria creştinismului are, înaintea formei imprimată concepţiei de întâlnirea moştenirii evreieşti cu componenta greacă, pe care până şi un teolog de anvergura neobişnuită a lui Adolf von Harnack a socotit‑o primară, o formă diferită. A fost vorba de o formă care a fost încadrată în viziunea apocaliptică şi poartă mai clar urmele biblice. Ea a fost dominantă între elaborarea Noului Testament şi a creştinismul elenistic ce s‑a consacrat mai târziu şi a rămas vie în creştinismul siriac de astăzi.

Astăzi este acceptat de teologii de înaltă calificare că în îndelungata istorie a creştinismului s‑au succedat forme sensibil diferite, cu focusuri variate. În cea mai vastă cercetare pe acest teren de până în zilele noastre, întreprinsă de Hans Küng (Das Christentum. Die religiöse Situation der Zeit, Piper, München, Zürich, 1999), formele acestea sunt numite „paradigme” ale istoriei creştinismului. După „paradigma iudeo‑apocaliptică” iniţială, în jurul căreia s‑au format primele comunităţi creştine, s‑ar fi succedat „paradigma ecumenic‑elenistă” a Antichităţii creştine, cu apostolul Pavel, organizarea Bisericii, cotitura lui Constantin, naşterea ortodoxiei în Bizanţ, scindarea între Est şi Vest, Moscova ca „a treia Romă”, apoi „paradigma romano‑catolică” a Evului Mediu, „paradigma protestant‑evanghelică” a Reformei, „paradigma raţionalist‑progresistă” a modernităţii.

Astăzi aceste delimitări nimeni nu le contestă. Ceea ce este, de asemenea, foarte clar este că acei creştini ai începuturilor creştinismului împărtăşeau cu iudeii credinţa într‑un singur Dumnezu Tatăl („Israel‑Schema”), se ţineau de scripturile sfinte (Tenach), respectau Legea (Tora) (cu tăierea împrejur, sabatul, sărbătorile, prescripţiile privind curăţenia şi mâncarea), se duceau la Templu, aduceau ofrande şi se rugau apelând la aceeaşi psalmi şi imnuri ca şi ceilalţi evrei. A intervenit, desigur, catastrofa din anul 70, în contextul larg al căreia Biserica se separă de Sinagogă şi încep accente „antiiudaice” în creştinism.Oricum, iudeo‑creştini sau creştinii iudei au rămas moştenitorii legitimi ai creştinătăţii timpurii, încât la orice retrospectivă istorică a creştinismului şi la orice căutare a surselor creştinismului ei sunt prezenţi. Nu este creştinism fidel originilor fără paradigma iudeo‑creştină.

De aceea reacţia ateologică din filosofia europeană actuală nu putea să nu atingă moştenirea iudeo‑creştină. Herbert Schnädelbach o pune în cauză până la rădăcinile ei. El este de părere că „teologia politică”, mai ales cea creată de Carl Schmitt, care a şi oferit baza pentru naţional‑socialismul anilor treizeci, sunt tributare „religiei revelaţiei a monoteismului iudaic” (Herbert Schnädelbach, op.cit., p.104), încât atrag în discuţie această religie. Bunăoară, nu s‑ar putea despărţi „decizionismul” lui Carl Schmitt de Dumnezeu ca dătător suveran de legi: „Dumnezeul creator monoteist a fost evident naşul la naşterea decizionismului” (p.106). Acesta, decizionismul, ar fi în ultimă instanţă „o chestiune de credinţă”. Herbert Schnädelbach caută să derive limitările de libertate din diferite regimuri, inclusiv ale secolului al XX‑lea, din opţiunile străvechi – monoteismul şi apelul la revelaţie, îndeosebi – şi ale religiei creştine de mai târziu, care şi le‑a asumat.

Este acest procedeu al cunoscutului filosof valid? Este oricând posibil să proiectezi asupra trecutului optici ale prezentului sau, mai exact, să pui decizii recente în seama unor premise, fie şi de natura viziunii, din trecut. Procedeul este practicat, mai cu seamă pe urmele lui Nietzsche, care punea criza Europei în seama triumfului „moralei sclavilor”, ce ar veni de la prelaţii celui de al doilea Templu, trece în creştinism şi marcheză mentalitatea modernităţii. Procedeul este, filosofic vorbind, spectaculos. Întrebarea este dacă este şi exact şi poate fi întemeiat.

Dacă este să facem analogii, de ce nu ar fi şi aceea că Dumnezeu a regretat la un moment dat că i‑a creat pe oameni, care bate chiar mai adânc decât celelalte analogii? Pe de altă parte, a vedea în monoteism şi în apelul la revelaţie doar surse ale limitării libertăţilor este de mult depăşit. Şi monoteismul, şi apelul la revelaţie au fost şi temelia viziunilor care au apărat libertăţile individuale şi colective – iar istoria este plină de asemenea exemple. „Dosarul” conceptelor teologice şi al teologiilor trebuie discutat, de ce nu?, dar discuţia are ea însăşi datoria de a lua în seamă faptele fără a le selecta în prealabil după preferinţe.

Între timp, suspectarea iudeo‑creştinismului este, însă, ridicată la rangul unor vederi pretenţioase, care nu adaugă ceva argumentării, în bine sau în rău, dar devin mai vehemente folosindu‑se de mijloacele filosofiei istoriei. Acesta este cazul întinsului eseu recent al lui Michen Onfray (Decadence. Vie et mort du judeo‑christianisme, Flammarion, Paris, 2017), operă ce se vrea de diagnoză şi de previziune. Din nou Nietzsche este punctul de sprijin – acum Nietzsche din Consideraţii inactuale, cu ideea după care apele religiei fiind în scădere se petrec cele mai neaşteptate şi mai îngrozitoare fenomene: naţiunile intră în confruntare şi se cam deşiră; ştiinţele dizolvă credinţele în valori; conducerile sunt excedate de adepţii comercialismului. Cu încoronarea: „mediile intelectuale nu mai sunt decât de fraze şi de refugiu în mijlocul acestei furtuni de ambiţii concrete. De la o zi la alta ele devin tot mai instabile, mai vide de gândire şi de iubire. Totul este în serviciul barbariei ce se apropie, inclusiv arta şi ştiinţa acestui timp”.

Michel Onfray aduce în discuţie cunoştinţe de pe o gamă largă de discipline, pentru o teză neaşteptată: aşa cum Augustin a pus în mişcare despărţirea de o lume („feniciană, punică, numidă, romană”) şi a deschis lumea dominată de iudeo‑creştinism, folosind moştenirea de la Ierusalim, prin preluarea învăţăturii lui Isus şi punerea ei într‑o formă durabilă, astăzi ne aflăm la sfârşitul lumii iudeo‑creştine şi pregătirea altei lumii. „Trăim… la articularea a două lumi, sfârşitul iudeo‑creştinismului şi survenirea a ceea ce este flou. Moartea a ceea ce a fost este sigură; epifania a ceea ce va veni rămâne nesigură, chiar dacă schiţa ne dă o idee a ceea ce va veni” (p.15). Michel Onfray recurge în argumentare la propoziţii pe care le generează de obicei generalizarea în seama istoriei infinite – „totul trece”, „totul devine ruină”, cum au devenit şi cele de până acum ‑ şi este de întrebat de la început dacă astfel de propoziţii explică ceva. Ele vor să explice totul, dar ajung să nu explice precis aproape nimic.

Prognoza lui Michel Onfray este dintre cele mai sumbre. În Europa s‑ar fi intrat în faza prăbuşirii – „această Europă este moartă, se înţelege. Iudeo‑creştinismul nu mai face reţeta în ţările în care domina de secole. În această Europă liberală, ideile şi apoi legile care se desprind total de ideologia creştină sunt din ce în ce mai numeroase: deconectarea sexualităţii de procreaţie, de iubire şi de familie; accesul liber la contracepţia farmaceutică; depenalizarea, liberalizarea şi rambursarea vortului de către securitatea socială; simplificarea şi banalizarea divorţului; legalizarea mariajului homosexual; posibilitatea de a adopta copii de către părinţi de acelaşi sex; toleranţa gestaţiei pentru altul practicată în străinătate, dar validate de legi europene; comercializarea corpului uman”. Toate acestea distrug Europa mai întâi demografic, încât, în compensaţie, se trece la amestec de populaţii cu religii diferite pe fondul unei dezorientări culturale. Nihilismul va intra în perioada sa de incandescenţă cea mai mare: hiperraţionalism scientist, tehnofilie nelimitată, optimism etic, cultură a antinaturii, religie a artefactului, denaturarea umanului, materialism integral, utilitarism carnal, anthropocentrism narcisic, hedonism autist – tot ceea ce definea nihilismul va fi concentrat într‑o ideologie care va fi probabil ultima. Această ultimă civilizaţie va avea ca sarcină să abolească orice civilizaţie. Cu prăbuşirea iudeo‑creştinismului se închide o civilizaţie, iar ceea ce survine nu se ştie dacă mai poate purta acest nume.

Michel Onfray formulează aceste critici cu sinceritate. Numai că iudeo‑creştinismul, pe care‑l pune la originea crizei Europei, a oferit şi suportul pentru înlăturarea opresiunii şi apărarea umanităţii oamenilor. Crearea Statelor Unite ale Americii pe fundamente iudeo‑creştine, reacţiile la dictatură şi oprimare în numele demnităţii umane sunt doar două exemple. La ele se adaugă geneza ştiinţei moderne, care a fost posibilă în universul cultural al iudeo‑creştinismului. Iar un iudeo‑creştinism care reafirmă şi dezvoltă tema demnităţii umane, cu toate implicaţiile ei democratice, nu are, oricum am privi lucrurile, alternativă astăzi. Revenirea la această temă este cheia.

Andrei Marga

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Andrei Marga

Andrei Marga (n. 22 mai 1946, București) este un filozof, politolog și om politic român, profesor universitar, a fost ministru de externe al României în mai-august 2012, ministru al educației în 1997-2000, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj între anii 1993-2004 și 2008-2012, laureat al premiului Herder în anul 2005. Herbert Marcuse. Studiu critic , [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now