Contemporanul » Eseu - Publicistică » Emil Brumaru. Frenezia simţurilor & erotizarea realului

Emil Brumaru. Frenezia simţurilor & erotizarea realului

„Vom lua necuvântul şi‑l vom face cuvânt! Cana va fi cană. Rana nu va fi rană. Suntem disperaţi, desigur, aşa cum este disperat un gard că după o scândură urmează altă scândură, iar cuiele dor şi stâlpii sunt severi. Vom analiza fântâna, vom putrezi, fericiţi, în troacele porcilor cu picioare ondulate. Eroarea enormă a destinului nostru este că în loc de dovleac am devenit poet. Iubim poezia cum îşi iubeşte dovleacul vrejul”

Emil Brumaru este un poet complet maturizat încă de la primul volum de Versuri, în 1970. Era vorba, de fapt, ca în atâtea alte cazuri, dacă nu de un debut întârziat de condiţiile politice (Ştefan Aug. Doinaş, Leonid Dimov), de unul în care ezitările şi stângăciile lipseau, în care autorul părea a se fi fixat într‑o formulă pe care o stăpânea perfect. Mulţi dintre poeţii iviţi după dezgheţul ideologic de prin 1964‑1965, în special cei din al doilea val şaizecist, intră în scenă cu volume de o maturitate absolută, care pot fi citite azi ca un fel de sinteze avant la lettre a ceea ce avea să devină opera lor. Cezar Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Mircea Ivănescu, Mihai Ursachi, Virgil Mazilescu sunt doar câteva exemple, grăitoare pentru forţa pe care o dovedea deodată poezia după o etapă întunecată, de ostracizare ideologică. Am mai scris‑o şi nu încetez să o tot repet: perioada cuprinsă între 1965 şi 1989 reprezintă un interval de graţie al poeziei româneşti, egal ca valoare, dar mai bogat ca diversitate, ca apetit experimental, decât cel interbelic. În numai 25 de ani, poezia română consumă atunci distanţa uriaşă de la realismul socialist la postmodernism. Între aceste borne, nu există aproape nici un registru, nici o formulă neîncercată. Este explicabil că principalele surse ale poeţilor români sunt moderniştii, dat fiind că o sincronizare perfectă cu ce se scria în Occident era mai dificilă (deşi nu imposibilă, şi, în deceniul al nouălea, evidentă). Dar se petrece un fenomen interesant: presiunea ideologică, cenzura provoacă poezia la tot felul de experimente, pe care în condiţii de relativă libertate ea nu le vânează. Ca să îşi poată păstra autocefalia, pentru a‑şi conserva, de fapt, libertatea, pentru a evita comandamentul politic, poezia îşi intensifică specificul, se plasează într‑o virtuozitate echivocă din punct de vedere semantic şi mai ales ideologic, imposibil de controlat până la capăt, îşi creează teritorii alternative, perfect străine cotidianului care este desenat partinic. Citită şi din această perspectivă, poezia lui Emil Brumaru este foarte provocatoare, după cum, receptată şi în afara contextului epocii, ea rămâne la fel de vie. E, de altfel, condiţia supravieţuirii oricărei opere de artă: să răsufle şi în afara convenţiei care a făcut‑o posibilă.

Vom lua necuvântul şi‑l vom face cuvânt!

Emil Brumaru apare, deci, în poezia noastră într‑o perioadă de deschidere, de efervescenţă lirică. Ca şi la Leonid Dimov sau, înainte, la Arghezi, nu se poate discuta despre o evoluţie propriu‑zisă în opera sa. Toate coordonatele poeziei sunt de găsit în prima carte, poate chiar cea mai „reprezentativă” dintre toate. În 1968, în reviste de prestigiu precum „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Amfiteatru”, Leonid Dimov şi Dumitru Ţepeneag îşi explicau, în texte teoretice sau în cadrul unor mese rotunde, conceptul de „onirism estetic”. La 1970, deja debutaseră Leonid Dimov, Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu; Mihai Ursachi avea să debuteze în acelaşi an. Critica literară încă nu se repliase şi nu îi unsese drept mari poeţi, dar începea să se vadă schimbarea de paradigmă. Nichita Stănescu dădea încă tonul prin poezia lui abstractă, reflexivă, din 11 elegii, Oul şi sfera, Laus Ptolemei şi crease o adevărată sfidare a normelor prin Necuvintele, întorcând poezia asupra sieşi şi mutând limbajul poeziei din contururile sale consacrate. În orice caz, această poezie, a abstracţiunilor, cu mize metafizice, cognitive, proliferată pe un ton apodictic, somptuos, voit sacerdotal (imposibil de domesticit cu presiuni ideologice), avea un succes fulminant. Toţi poeţii pe care i‑am numit se plasează din start într‑o relaţie, asumată explicit sau nu, polemică faţă de acea direcţie notorie. Volumul de debut al lui Emil Brumaru, Versuri, de al cărui montaj se făcea vinovat Leonid Dimov, atrage din start atenţia asupra unei maniere aparte, care nu seamănă cu nimic din poezia care se făcea în acel moment. Universul mărunt, domestic, gastronomic, recuzita voit anodină, banalitatea cultivată şi rafinată prin fantezie sunt, de fapt, nu atât un mod de a reabilita un univers imaginar concret, cât un alt mod de a înţelege poezia. E aici un întreg program, nu o întâmplare (în literatură, hazardul, se ştie, nu lucrează la întâmplare…). De ce nu s‑ar scrie poezia tocmai despre lucrurile umile, diurne, de ce nu le‑ar scoate din funcţionalitatea lor; şi, mai ales, de ce nu ar cultiva cuvântul păstos, de o concreteţe care să răspundă celei a lumii fenomenologice? Într‑o scrisoare către Alex. Ştefănescu, poetul îşi explică demersul, de pe alte poziţii, la destui ani de la debut, când avea deja un statut consolidat prin zecile de cronici de care se bucuraseră cărţile lui şi prin premiile prestigioase primite: „Ne vom aminti uneori de Nichita pentru că dânsul, oh, dânsul există, mai ales că ne face pe toţi să fim împotriva lui. Vom lua necuvântul şi‑l vom face cuvânt! Cana va fi cană. Rana nu va fi rană. Suntem disperaţi, desigur, aşa cum este disperat un gard că după o scândură urmează altă scândură, iar cuiele dor şi stâlpii sunt severi. Vom analiza fântâna, vom putrezi, fericiţi, în troacele porcilor cu picioare ondulate. Eroarea enormă a destinului nostru este că în loc de dovleac am devenit poet. Iubim poezia cum îşi iubeşte dovleacul vrejul”[1]. (s.m.) Atitudinea nu e nicidecum ostilă, ci una care recunoaşte excelenţa şi notorietatea (sufocantă) ale unui mare poet, fără a admite însă şi hegemonia formulei sale poetice. E aici o cu totul altă concepţie asupra poeziei, una mai familiară, mai neconvenţională, dar la fel de intensă, posibilă şi chiar necesară într‑un context diferit de cel în care îşi făcuse intrarea Nichita Stănescu. E, de fapt, un fel de normalizare a discursului poeziei, o recuperare a firescului, o reapropiere de imediat, după un moment de fugă în abstracţiune, de căutare premeditată a „temelor mari”, care nu intrau sub incidenţa ideologicului. Or, consideră Emil Brumaru, prejudecata nu are ce căuta în poezie, nu există teme mari şi teme mici, nici cuvinte poetice prin ele însele. Orice poate fi poetizat (de aici a şi ieşit versul „În dulci latrine cu hârtii murdare”), realul nu are o calitate poetică în sine, are cel mult potenţial numai dacă pică sub privirea potrivită, dacă întâlneşte simţurile ascuţite şi apoi metamorfozate poetic în text.

Critici cu prestigiu, precum Eugen Simion, Lucian Raicu sau Valeriu Cristea, observă diferenţa specifică şi nu întârzie să o noteze, fără a bănui că asistă la un întreg proces de schimbare a poeticităţii. „În vreme ce alţii se grăbesc să‑şi asume teribile abisuri, extraordinare cutremure lăuntrice, cosmic proiectate, el preferă să rămână cuminte în zona sa, aparent derizorie, lăsând totuşi să se vadă, pentru cine n‑are prejudecăţi, că ţinteşte mai sus”, remarcă Lucian Raicu[2]. Era imposibil să nu citeşti, în epocă, versurile lui Brumaru ca o replică la formula poeziei primilor şaizecişti, al căror şef de şcoală era Nichita Stănescu. Din acest punct de vedere, în pofida unor procedee care au putut părea tradiţionale[3], poezia lui Emil Brumaru e deschizătoare de drumuri, plasându‑se într‑o poetică simţitor diferită de cea a anilor ’60, orientându‑se către un cotidian „modest”, „prozaic” în sine, dar filtrat senzorial şi livresc. „A scrie, azi, despre bucătărie, dormitoare, bulion, ibrice, motani etc. este un curaj. Poeţii mai noi vânează, de regulă, miturile mari în poeme din care au izgonit orice referinţă mai directă la lucruri”, nota Eugen Simion la data apariţiei primei cărţi a poetului[4].

Mai e un aspect important, care trebuie avut în vedere atunci când discutăm despre emanciparea rapidă a poeziei române la finele anilor ’60: în febrilitatea ei de a deschide noi posibilităţi, de a căuta alte zone, de a aduce un ton nou, ea s‑a orientat adesea către experimentul livresc, nu în exces tehnic. A devenit, altfel spus, elitistă, contând pe un public avizat, competent. Unul pe care îl avea în epocă, dar pe care l‑a pierdut între timp. Aşa se şi explică ieşirea din actualitate a multor poeţi, altfel foarte buni. Vasile Vlad, Daniel Turcea, Sorin Mărculescu, Cristian Simionescu, George Almosnino, Nicolae Ionel şi atâţia alţii au primit sufragiile criticilor, dar poezia lor nu a fost, ca să spun aşa, „populară”, pentru că natura ei livrescă, uneori laborioasă, nu o făcea una pentru toate gusturile. Poeţii generaţiei lui Brumaru sunt mai curând ironici, livreşti, ludici, experimentalişti, dar nu accesibili. Cititorul se acomodează în urma unei probe cu poezia lor. Brumaru, în schimb, e perfect accesibil (calitate, nu defect al poeziei, care a înşelat uneori critica de întâmpinare), cu poezia lui te împrieteneşti din prima. Or, tocmai această relaţie colocvială, fără fandoseli, cu cititorul a contribuit foarte mult la schimbarea unui gust. Cred că, după Marin Sorescu, Emil Brumaru este poetul care a contat foarte mult la coborârea poeziei printre oameni, de pe un soclu academizant. De aceea, el a pregătit terenul pentru apariţia optzeciştilor, care, dacă au preluat procedee de la autori precum Mircea Ivănescu, au adoptat şi firescul discursiv de la Emil Brumaru, au inclus poezia printre instrumentele cele mai la îndemână de cartografiere a cotidianului. Sigur, unul mai prozaic, mai redundant, mai terian, scos din registrul miraculosului. Un foarte bun critic de poezie, excelent poet la rândul lui, Octavian Soviany, explică aportul autorului Cântecelor naive la cucerirea unui teritoriu liric abandonat o vreme, din raţiuni de strategie literară şi mai ales anti‑ideologică: „Înainte de optzecişti, care îşi revendică totuşi reorientarea poeziei către «real» şi către acuitatea percepţiei, Brumaru scrie o lirică a senzaţiilor, a contactului frust, epidermic, cu feţele policrome ale unei realităţi idilic‑paradisiace, care provoacă veritabile stări de extaz. O «realitate» – trebuie să admitem însă – mai mult inventată, construită la modul manierist, prin efilări, polizări şi retuşuri, după reţeta viziunilor oniriste, în care fiecare detaliu constituie un prilej de inflamare a senzorilor şi jubilaţie”[5].

Note:
[1] Emil Brumaru. Opere. III. Cerşetorul de cafea, Iaşi, Editura Polirom, 2012, p. 319.
[2] Lucian Raicu, Critica – formă de viaţă, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1976, p. 334.
[3] Sunt invocate adesea numele unor poeţi precum Dimitrie Anghel sau Ion Pillat. Ion Negoiţescu, în Scriitori contemporani, ediţie îngrijită de Dan Damaschin, Cluj, Editura Dacia, 1994, p. 55, foloseşte chiar termenul, fără a‑i da însă o nuanţă peiorativă, considerând că Elegia care deschide primul volum „ţine de un tradiţionalism literar de necontestat”. Mai departe, nu pot fi de acord cu autorul Lămpii lui Aladin, când afirmă că poetul „s‑ar fi putut încadra ca de la sine «Gândirii» prin clasicitatea expresivă, prin angelologia senzuală…” Viziunea sa, metamorfozarea realului în athanorul poeziei, procedeele discursive sunt eminamente moderniste.
[4] Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, ediţia a doua revăzută şi completată, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978, p. 323.
[5] Octavian Soviany, Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală. Volumul I. Lirica ultimelor decenii de comunism, Bucureşti, Casa de Pariuri Literare, 2011, p. 138.

Bogdan Creţu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now