Contemporanul » Eseu - Publicistică » Aura Christi: Diversiunea salvatoare

Aura Christi: Diversiunea salvatoare

Probabil că descrierea celor două experienţe au menirea de a mă reapropia din alt unghi de tema acestei cărţi: Legea Iubirii. E o temă imposibilă, îmi spuneam zilele trecute. O, Doamne, în ce istorie am intrat iarăşi! Conştientizarea repetată a acestei realităţi m-⁠a dus într-⁠un blocaj, din care am ieşit, recurgând la o diversiune salvatoare

Ori de câte ori sunt întrebată ce aş alege între mare şi munte, răspunsul meu este şi marea, şi muntele. De cum se aneantizează ecourile reacţiilor la alegerea mea – ecouri previzibile, pendulând între consternare şi amuzament – izbutesc, de fiecare dată, aproape, să lunec fără o câtime de ezitare, măcar pentru câteva fracţiuni de secundă, pe panta unor experienţe, care după ocolurişuri labirintice m-⁠au readus la mine însămi. Ceea ce voi face şi de astă dată, motivul plonjeului făcut în câteva dintre experienţele invocate adineaori fiind de o cu totul altă natură şi având, în acest context, o ţintă cât se poate de benefică. Despre aceste lucruri însă voi scrie la sfârşitul însemnărilor adunate sub titlul Diversiunea salvatoare.

Era un început de toamnă ezitantă. Vara părea să nu cedeze, strălucind puternic şi răspândind o lumină bubuitoare. Urcasem serpentinele ce duceau spre un loc de vis, despre care grecii din antichitate spuneau că e centrul lumii: Delphi – Cetate străveche, închinată protectorului artiştilor, zeul Apollo, şi aşezată pe un platou amplu, aflat pe versantul Muntelui Parnassus. Ceva mai târziu, drumul, de o frumuseţe copleşitoare, spre epicentrul artelor din antichitatea elină mă va face să-⁠l compar fără ezitări cu un alt drum, oarecum asemănător, şi anume cel care duce, printre versanţii Tibetului, spre Acoperişul Lumii. Culorile masivelor stâncoase variau ameţitor între un cenuşiu şters, lucitor, devenit transparent, aproape, în lumina vie a soarelui, şi un portocaliu urcând majestuos până la un grena pronunţat, scăldat în razele apusului, contemplat de câteva ori cu respiraţia tăiată, căci inunda şerpii uriaşi de măslini, lunecând de-⁠a lungul şi de-⁠a latul versanţilor ce cuprind Valea Pleistos, văzuţi ca în palmă de printre fragmentele de coloane ale Templului lui Apollo, la ale cărui temelii, pe partea stângă, se află trezoreria şi piatra miraculoasă a Pythiei.

În acea după-⁠amiază vrăjită ceva m-⁠a făcut să părăsesc antreul luminat generos şi să ies – după ce mă oprisem, preţ de vreo jumătate de oră, poate, la masă, unde se aştepta comanda făcută – în direcţia opusă intrării în pensiunea montană. Aveam nevoie de o gură de aer, o pauză de respiro sau, pur şi simplu, dorinţa de a mă pregăti pentru demersul montagnard, care urma imediat după masă, impunea nevoia de a mă reculege. Nu ştiu din ce pricină ieşisem. Cred însă că nici nu mai are importanţă, pentru că spectacolul la care urma să asist m-⁠a făcut să uit cu desăvârşire, cât ai clipi, sentimentul de uşoară stânjeneală, încercat ori de câte ori şterg putina englezeşte. Splendorile desfăşurate în faţa ochilor mă reduseseră la tăcere. Apele mării aflate în faţa ochilor, de un albastru imperial, seducător, şerpuiau liniştit, întrecându-⁠se şi curgând din coasta parnasiană, ici, calmă, leneşă, aproape visătoare, colo, abruptă, sălbatică, de neînvins. Ţipenie. O linişte de început de lume. Uşile glisante, închise în spatele meu, păreau a fi un hotar între lumi diferite, între realităţi reunite de lari, pui de zeităţi, aburi ale unor făpturi şi năluci vii, a căror prezenţă se simţea copleşitor în aerul rarefiat şi uşor, uşor ca pământul adunat pe aripa unei suprafiinţe vădindu-⁠şi beatific prezenţa ubicuă. Aer recunoscut, răscunoscut, care mă face, din timp în timp, să mă simt aici, acum, ca niciodată, acasă, dându-⁠mi sentimentul eternităţii prezente, întinse între apă şi munte, îngemănate, îmbăindu-⁠se în raza măreţiei, a cărei patină o simţi prin toţi porii, încercaţi până în rărunchii rărunchilor – ar fi spus lupul de stepă, hesseanul Harry Haller – de „sentimentul destinului”.

Era o după-⁠amiază de octombrie. Eram la Delphi. Ceea ce se întâmpla însă te făcea să te simţi între spaţii, milenii, identităţi, uimiri, începuturi de lumi, în locul acela numit de câţiva scriitori inima lumii, departe de timp, departe de bucurie, suferinţă, civilizaţie, prejudecăţi, cutumă, războaie informaţionale, campanii de manipulare, zgomot, palavre, spectacol. Totul era departe. Cu o excepţie, tresărind abia sesizabil. Eram miez din miezul lumii aceleia reduse la esenţa esenţelor, legănate între mare şi munte – entităţi respirând prin aceiaşi plămâni, tăcând, şoptind, murmurând din adâncuri prin aceeaşi gură, văzând prin aceiaşi ochi, aflaţi peste tot: sus, jos, jos, sus şi mai sus. Trăiam dovada vie a semnului de egalitate, existent între Cer şi Pământ în Rugăciunea Domnească. Mă identificam cu tot ce vedeam. Tu erai muntele şi marea. Pescăruşii imaginând temple în văzduh. Chiparoşii scurşi din albastrul apropiat ca mâna, ca inelul de pe degetul arătător, ca acel platou vrăjit al Parnasului, unde miturile, cu tot cu zeii lor, legendele, religiile, apele, munţii, plantele, algele, peştii, toate laolaltă erau legănate uşor într-⁠o singură palmă urieşescă, unde ai parte de totul: „Totul le dau zeii, nesfârşiţii…”. Versurile goetheene, iubite de Thomas Mann, se vor răsuci în văzduh, ca amintirea delfinilor de odinioară care au adus pe spinările lor melodioase câţiva preoţi, ce-⁠l însoţeau pe Apollo, supranumit, după cum spune legenda, şi Delphinios, de unde provine şi numele cetăţii-⁠minune, al cărui aer de mit şi poveste îţi stăruie înlăuntru. Ca şi aerul celei de-⁠a doua experienţe.

Era o zi imperială, decupată dintr-⁠o poveste cu suflete frumoase, grăbite să risipească din darurile aşezate de la naştere în grădinile lor austere. Era o vară stranie, densă, de o generozitate care ar lăsa mască armate, dotate cu forţa de a crede în miracole şi de a se lăsa conduse de vârtejurile lor. Câtă lumină se aşează înlăuntrul unor oameni din preajmă! Cine aduce lumina între coastele lor? Şi din ce cauze, simţind-⁠o, ni se face tot mai dor de ea, de labirinturile-⁠i ascunse adânc? Lumină răsucită în tandre spirale, învolburându-⁠se şi dând peste margini. Margini transformate în cântec. Redusă la tăcere şi surâs, ascultam. Cântecul din celălalt dormitor umplea aerul, făcându-⁠l să vibreze, după ce larii acelei încăperi căzuseră pe gânduri, făcându-⁠mă să cred, iarăşi şi iarăşi, că timpul e o iluzie, dacă nu o formalitate unanim acceptată, spaţiul rămâne, nu rareori, o fantasmă, iar ceea ce dă consistenţă lucrurilor din preajmă e lumina din forul nostru interior, strunjit, forjat, cizelat, ruminat şi, când şi când, străfulgerat şi proiectat neobosit în afară, căzut pe gânduri în faţa unui răsărit de soare, care te face să descoperi virtuţile abia renăscute ale tăcerii şi limbajul artei acestea practicate de milenii. Vehiculăm cuvinte însoţite, îngemănate cu alte cuvinte – sfere de aer prelinse din tăcere şi vis, strigăt şi pregând, aură a unei iubiri trăite atât de intens, încât simţi cum te pârjoleşte, intensificându-⁠şi focul din resurse niciodată definite până la capăt, deşi cauţi şi cauţi sau, mai degrabă, aştepţi să ţi se limpezească ochii sufletului, iar atunci când simţi că ei sunt cristalini, ceva insidios, abia sesizabil îţi sugerează că dincolo de limpezimea de suprafaţă e o altă limpezime, mai adâncă, mai melodioasă, mai definitivă.

La capătul acelui turneu de conferinţe, lecturi publice şi discuţii, simţeam că dăruisem totul. De unde să ştii însă că acel totul, surprins de mintea şi inima ta, care oricum rămân limitate, e chiar totul? Era limpede că atunci când traduci din italiană… în italiană şi în loc să vorbeşti franceză, fără să realizezi, treci la limba cneazului Mîşkin, ai atins o limită şi e cazul, aşa se cuvine, să te opreşti, ca să nu-⁠ţi arzi sinele de tot. Limita numită oboseală – o oboseală blândă, strecurată în minte, duh, inimă – în nici două zile se trezise topită pe malul Mediteranei, în jocurile cu puştimea de pe plaja încinsă, care, pornită de instanţele curiozităţilor scormonitoare, căutau pui de crabi, vajnici vânători, pui de oameni, neajutaţi nici pe departe de mâinile lor, încăpăţânându-⁠se însă să se întindă pe după stâncile colţoase, în locurile dosite, unde se ascundea vânatul de preţ. Te-⁠ai oferit în joacă să cuprinzi acei pui de stânci, să găseşti crabii minusculi, piticanii lunecându-⁠ţi în palmă, printre degete şi oprindu-⁠se în palmele puştilor, care strigau şi tot strigau, bucuroşi că s-⁠au ales cu captura râvnită. În fundalul mării liniştite, la orizont, munţii de marmoră, majestuoşi, vii, păstrând amprentele dorinţelor michelangeleşti. Sculptorul venea aici şi îşi alegea marmora. Pe David, aflat la Galleria dell’ Accademia, la nici o sută de kilometri distanţă de Carrara, aici l-⁠a văzut: într-⁠un fragment de marmoră, rebutat în grabă de un alt sculptor. Ce pot face mâinile locuite de har dintr-⁠un… rebut!

Continuare pe pagina următoare:

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest