Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » Dincolo de uşă

Dincolo de uşă

„Trăieşte frumos, iartă la timp şi iubeşte cu adevărat! Niciodată nu vei mulţumi pe toată lumea. Se vor găsi oameni care mereu vor încerca să‑ţi arate defectele, deşi ştii că ai multe calităţi! Problema e în interiorul lor. Ei se frământă şi nu pot dormi nopţile. Scopul tău e să găseşti pacea ta interioară. Şi astfel Dumnezeu va merge înaintea ta şi îţi va da crengile la o parte din drumul vieţii. Contează ziua de azi şi cum alegi să trăieşti. Curaj, suflet frumos!”

„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide./ Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide.” (Evanghelia după Matei 7: 7, 7:8) Adesea ţi se oferă fără să fi cerut; forţa e să accepţi ceea ce ai primit ca pe un dar, conştient de faptul că rămâi cu tot ce ai dăruit, că tot ce ai oferit se întoarce la tine, urmând legea cauzei şi a efectului; Şota Rustaveli are un vers citat de noi şi în alte contexte: „Tot ce ai dăruit îţi aparţine”. Tot ce ai dăruit te împlineşte, lucrându‑ţi subteranele firii. Se întâmplă să afli fără să fi căutat; important e să aştepţi. Să aştepţi cu răbdare, iar când din răbdarea ta praful şi pulberea se alege, accesează răbdarea răbdărilor, lăsându‑te în voia Zeului. Când baţi la o uşă şi acea uşă rămâne închisă, gândeşte‑te că Zeul are un motiv ca acea uşă să rămână aşa; chiar dacă acea abstrusă cauză îţi scapă, acceptă senin realitatea aşa cum ţi se înfăţişează şi fii recunoscător; s‑ar putea ca dincolo de acea uşă închisă să te aştepte un pericol sau o experienţă neprielnică creşterii tale spirituale. Cred că, scriind fraza de mai sus, m‑am gândit la uşa dintr‑un tablou inundat de un albastru intens, de ametist, ce‑mi readuce în suflet albastrul de vis al Capelei Sixtine şi al Mânăstirii de la Voroneţ. Pânza îi aparţine acelui straniu artist belgian, disputat la începutul carierei sale de dadaism şi surrealism, René Magritte. De fapt, artistul aflat în posesia artei de a topi rigorile clasicismului, la suprafaţă aproape ireale prin fermitatea lor imposibil de clintit, în contrastele şi aluviunile imprevizibile ale suprarealismului, are o serie de tablouri în care, în pofida faptului că înfăţişează, când şi când, şi alte lucruri, amănunte, semirealităţi, pregânduri, supralumi, în prim-plan apare, invariabil, o uşă. Ezit să fac, în aceste clipe, un periplu prin supralumea contradictorie şi rarefiată, imaginată de acest artist, deşi, recunosc, îmi surâde o asemenea aventură. Şi optez fără să clipesc pentru uşa semideschisă în faţa ochilor privitorului contrariat, apoi muşcat de umbra unei îndoieli, care de îndată lunecă în grădina uimirii. E o uşă, repet pentru a nu se ştie câta oară, o uşă semideschisă pe o plajă acoperită de nisip şi grupuri de plante, crescute într‑o abundenţă atent supravegheată, cu toate că prima impresie e că domină sălbăticia. O sălbăticie blândă, luminoasă. La dreapta e marea. La stânga e marea. În fundal e marea. Senină. Liniştită. De neclintit din pacea ei vie şi activă, ce coboară cerul pe nisipul albicios, astfel încât abia distingi linia de la orizont, mult deasupra căreia un nor albicios şi ferm pluteşte prin spaţiul format între uşa semideschisă şi rama acesteia relativ subţire, tăind decis spaţiul care prevesteşte ceva indistinct.

E limpede că artistul ne invită într‑o lume diferită, mai exact, în universul creat abrupt între lumi: o lume vizibilă, să‑i zicem, palpabilă – cu toate că ne displace termenul, îl acceptăm ca variantă de lucru –, şi o lume invizibilă, prezentă până la tiranie, după uşa abia întredeschisă putând fi văzute, cu un minim efort, o altă uşă, apoi altele, şi altele. E ca într‑un joc de o gravitate la limita disperării cu o păpuşă rusească Matrioşca, o păpuşă colorată intens, care ascunde o serie de alte păpuşi, ce‑mi atrăgeau exasperant privirile în staţiile moscovite de metro, făcându‑mă nu o dată să mă opresc pentru a le studia în voie. E ca şi cum, în altă ordine de idei, ai urmări un sit arheologic abia contemplat, dezvelind câteva straturi culturale, delimitate cu de la sine putere prin culorile distincte, fiecare strat semnificând o altă epocă istorică, culturală, o altă civilizaţie.

Uşile existente, vreau să spun reale, sau uşile imaginate copios, hotărât, deci, reale şi ele, după uşa semideschisă, realitatea de dincolo de realitate, păpuşile din păpuşa‑matrice, stratul cultural găzduit în proximitatea caldă, vie, complice, a altui strat cultural. Exact la fel sunt cărţile mari, acele cărţi echivalente cu nişte sărbători de pomină, la care revii, uneori‑adeseori, pentru a te bucura de universul înfăţişat între copertele dragi, pentru a te bucura de tine, de fiinţa ta, de ceea ce eşti, de lumea care este aşa cum e de când există, fiinţa, corpul, duhul, sufletul, rămânând a fi daruri. Cărţile citite cu sufletul la gură, tomurile unor scriitori ca, de pildă, Dostoievski, Puşkin, Eminescu, Rilke, Baudelaire, Jules Verne, Boccaccio, Dante, Kipling, Mark Twain, Homer, Ahmatova, Ţvetaieva – sunt primele nume venite fulgerător în minte, la care s‑ar putea adăuga fără efort altele – sunt sărbătorile ce mi‑au marcat copilăria şi pubertatea lunecată treptat‑uşor spre adolescenţă, renăscută în albia tinereţilor. Festine ce mi‑au pecetluit iremediabil fiinţa, întoarsă, ori de câte ori simte nevoia, cu faţa spre izvoarele aceloraşi sărbători, pentru a‑mi potoli setea, împrospătând astfel sursele viului şi pentru a regăsi forţa de a reveni la ceea ce sunt – atât cât sunt – din alt unghi. Forţă iscată, în mod straniu, dintr‑o eroare. De mult, pe acea graniţă moale dintre pubertate şi adolescenţă, nemaiştiind în ce fel să‑mi cizeleze, să‑mi domolească sălbăticia, Tatăl meu, Semion, mi‑a pus o întrebare, avertizându‑mă asupra faptului că e una dintre cele mai dificile din lume şi invitându‑mă să nu mă grăbesc.

– Cine e cel mai important om pentru tine pe lume?

– Nimic mai simplu. Tu şi Mama.

– Răspuns greşit, puştoaico. Şi te‑am avertizat să nu te grăbeşti. Tu eşti cea mai importantă pentru tine. Să ţii minte acest adevăr. Ori de câte ori îl vei uita, vei suferi.

Adevărul e că ceea ce mi‑a spus unul dintre autorii existenţei mele atunci mi‑a făcut o gaură în cap. Să fiu eu cea mai importantă pentru mine? Eu? Tocmai eu? Deşi eram printre primii cei mai buni elevi la şcoală, a urmat un autoportret departe de a fi flatant şi întrebarea crucială, ultimativă, care şi acum sapă în pământul fiinţei mele: cine sunt eu? Căutam, mai exact, aşteptam să găsesc răspunsul în mine însămi; şi îmi doream – nici mai mult, nici mai puţin – un răspuns definitiv şi exact la întrebarea care, da, mi‑a schimbat viaţa, căci dintr‑o fată sălbatică, după cum mi se spunea adesea – apelativ însoţit nu rareori de rugămintea de a‑mi tempera sălbăticia – mă transformasem, peste noapte aproape, în cineva care vâna pretexte de a se retrage de printre cei dragi inimii pentru a citi. Din călătoriile spre marea sinelui voi reveni constant la acele lecturi‑sărbători ca la nişte semne premonitorii, aşa cum tinerii din basme, feţii frumoşi, reveneau acasă după ce învingeau balaurii, călăuzindu‑se după un pieptene, o basma sau alte lucruri lăsate în urmă pentru a recunoaşte drumul, pentru a nu se rătăci. De fiecare dată, într‑un chip straniu, cărţile adolescenţei le voi redescoperi dintr‑un unghi diferit. Ca iubirile mari, revelate, contemplate de la distanţă, hrănite fără osteneală, reinventate parcă de o instanţă, în esenţă, necunoscută, cu gâtul sucit după fantomele marii literaturi, după care alergi de o viaţă cu o credinţă mistică, aproape, ce‑şi trage sevele dintr‑un pământ al cărui nume ştiut, o, ştiut de demult, îţi scapă, deşi, din când în când, ţi se arată cu toate surprizele de pomină, cu revelaţiile ce‑ţi retează respiraţia, cu suişurile şi lunecările angoasante. Cu victoriile şi trădările sinelui, cu asprimile sorţii, care ar fi făcut să se întoarcă din drum armate sau, pur şi simplu, să clacheze, întinzându‑se în nisipul aspru ca şmirghelul. Cu oazele de aer tare, irespirabil. Cu tonele de tristeţe şi exasperare, ce te imobilizau fizic aproape, făcându‑te să recunoşti străvechiul gest, familiar fiinţei tale cele mai intime, izbitor prin fidelitatea cu care se repetă inclusiv la răscrucile destinale: întindeai mâna spre rafturile care adăpostesc acele şi alte cărţi numite cu o exactitate casantă de căpătâi şi le deschideai la întâmplare, în lumina surâsului atotştiutor. Lectura ca prilej de îmbogăţire şi tatonare sufletească; ca şansă de a salva viul lăuntric. Scrisul ca pretext de a descrie felul tău de a fi viu, felul tău de a întârzia în albia Vieţii vii, aflate în matricea vieţii. Scrisul fiind, evident, şi un instrument de cunoaştere.

Fac efortul să nu fiu patetică şi, totuşi, sunt, în condiţiile în care patetismul – alături de reverie – e un instrument. Fac efortul să tratez lucrurile cu răceală şi văd cum răceala mea, apropiindu‑se de suprafeţele lucrurilor prietenoase şi ostile, în egală măsură, dispare. Probabil că, tratând lucrurile astfel, ajungi să constaţi faptul că a privi lumea – a te privi pe tine însuţi, a‑ţi privi aproapele „savant,/ cu inima beată de iubire” – se află departe de înţelegere. Şi atunci îţi rămâne o singură opţiune: să priveşti la fel înainte. Şi să descrii modul în care priveşti şi, mai cu seamă, tot ce vezi, zi de zi, clipă de clipă, atunci când atenţia, dincolo de voinţa ta, se cabrează şi caută, şi tot caută… Sau, pur şi simplu, aşteaptă. Cu răbdare. Cu dragoste. Aşteaptă unghiul din care va pricepe de nepriceputul. Cum de, revenind la aceleaşi cărţi mari, constaţi faptul că acestea îşi sporesc miracolul de a elibera alte şi alte sensuri, învăţăminte, înţelesuri, adevăruri neruminate odinioară? Şi asta în condiţiile în care asişti nu rareori la discuţii despre absurditatea, lipsa de sens şi nedreptatea existenţei! Ceva te face să crezi fără o câtime de ezitare că spiritele superioare convocate în templul aceleiaşi zile eterne scriu înainte despre minunatul prinţ Mîşkin şi încăpăţânatul Rakolnikov, eroul strunit de falsul duhovnic Porfiri, despre fidelitatea Penelopei şi gelozia lui Ulisse, abia revenit în Ithaca, despre surâsul Nataşei Rostova şi gesturile suverane ale prinţesei Maria, în care Lev Tolstoi căuta, iarăşi şi iarăşi, să‑şi aducă aminte cum arăta propria lui Mamă decedată nedrept de devreme. Contele Tolstoi nu‑şi amintea nimic despre cea care i‑a dat viaţă. Nietzsche visează înainte o casă la Sils Maria, o „cuşcă ideală”, în care să‑şi descrie fantasmele descinse din „eterna reîntoarcere”. Aşa cum alţi uriaşi visează lumi ireale, în care cuprind o realitate atât de intensă şi atât de vie, încât sub ochii noştri acea realitate se hipertrofiază, transformându‑se într‑o realitate la cub, singura reală, palpabilă, singura dorită… Suprarealităţi recognoscibile de la distanţă: Iliada, Regele Lear, Hamlet, Don Quijote, Crimă şi pedeapsă, Fraţii Karamazov, Elegii duineze, Război şi pace, Moartea lui Ivan Ilici, Sonata Kreutzer, Naşterea tragediei, Dincolo de bine şi rău, Genea­logia moralei, Poemul Sfârşitului, Ode, Oda Libertăţii… Dostoievski, Eminescu, Shakespeare, Homer, Cervantes, Hӧlderlin…

Din ce motive revii la aceste şi la alte mari cărţi, mari iubiri, la aceste şi alte câteva mari spirite care, fără îndoială, au marcat istoria literaturilor lumii? Pentru că aceste mari cărţi, aceste mari spirite te fac, într‑un neostenit efort, să te regăseşti, să revii la tine însuţi. La ceea ce eşti; atât cât eşti. La limanul acelei entităţi sălbatice, cuibărite adânc în subterana fiinţei, de tot încrezătoare în forţa literaturii de a salva frumuseţea. Atâta câtă e. Şi e suficientă pentru a salva sufletele vii, ce‑şi găsesc limanul, liniştea, seninătatea, citind, recitind şi visând cu privirile distrate pe o carte. O carte al cărei miracol va fi gustat, analizat, ruminat şi întors pe toate părţile, fără şansa de a fi epuizat, fără şansa de a fi atins măcar, deşi cititorul, ah, cel care pândeşte, citeşte, visează şi mârâie, va căuta semne, gânduri, mărturii în volumele biografice, în jurnale şi pagini ale contemporanilor referitoare la miracolele numite Iliada, Idiotul, Crimă şi pedeapsă, Război şi pace, Pescăruşul, Mătăniile. Lectorul, da, se va documenta ca la carte. Miracolul abia atins, abia bănuit, va rămâne însă intact. Ca un aisberg uriaş, plutind monoton prin apele nordice abia dezmorţite, arătând partea de la suprafaţă, care ascunde cealaltă parte, cu adevărat impunătoare, imposibil de văzut decât de creatorii iubiţi de Dumnezeu, care văd, din timp în timp, ca delfinii sau, mai exact, ca albinele, depun mărturie despre ceea ce îşi amintesc şi uită iute, pentru a fi în stare să existe în continuare. Pentru a‑şi aminti şi a uita, iarăşi, minunata, incredibila întâmplare de a respira din când în când în respirarea cuiva mai puternic şi mai mare, care se oferă aleşilor dintre aleşi, având grijă să se ascundă când se cuvine din pricini abia bănuite, revelându‑se altă dată, când te aştepţi mai puţin. Când uşa din faţa ochilor e închisă sau cel puţin pare aşa. Iar din stupoarea de a o regăsi astfel creşte o lume peste fire, în ale cărei oglinzi te vei recunoaşte când ţi se va părea că tu nu mai eşti de mult sau, cine ştie, tocmai atunci când crezi că nu mai eşti, în realitate, eşti ca niciodată tu însuţi. Totul e atât de complicat, încât murmurul lăuntric se reduce la tăcere şi la limbajul ei eliberând sensuri ce se depun cu blândeţe peste alte înţelesuri. Totul e atât de simplu, încât smerenia revine la locul ei dintotdeauna, retrăgându‑se într‑un surâs ce‑şi deschide aripa spre bolta cristalină, legănând pe ici‑colo nori de sidef.

Ce lume, ce murmur nemaivăzut, ce amintire… E limpede că „fata sălbatică” de altădată, stângace şi zăpăcită, distrată, distrată cu asupra de măsură, vie încă în crisalida psihicului meu, îşi revarsă energia, ca să nu zic sălbăticia, în comparaţii, metafore, realităţi scriptice, care dau de furcă prietenilor‑traducători şi criticilor. E ca şi cum abia acum eşti, abia acum te naşti în lumina unei candori vii, ce părea definitiv pierdută. În lumina ei, a acelei candori, întrebată fiind acum, aici, ce aş alege să văd: un răsărit de soare, o pagină de Shakespeare – toute proportion gardée! – sau o pagină scrisă de mine, fără să stau pe gânduri, răspund: le‑aş alege pe toate trei. Somată să nu trişez – cum poţi alege între trei lucruri cele… trei lucruri?! (simplu: urmând logica poetică, e fără nici o legătură cu logica propriu‑zisă!) – răspund fără să clipesc: un răsărit de soare. Acum mai bine de un deceniu răspunsul, în mod cert, ar fi fost altul. Şi nu e din cale afară de greu să se intuiască exact care ar fi fost acela în această zi de sfârşit de octombrie, când toamna a venit atât de abrupt, încât şi văzduhul pare din timp în timp de aur.

Îndemnul ieromonahului Hrisostom Filipescu de a trăi la nivelul eului superior – adică de a ierta, de a dărui şi de a iubi cu întreaga fiinţă – îndemn adresat sufletului frumos – inclusiv celui care citeşte aceste rânduri – e scurs parcă din vârfurile liniştite ale acestui anotimp în care savurezi şi te bucuri de împlinire, urmărind, într‑o linişte de auzi cum zboară fluturii, cum Zeul dă „crengile la o parte din drumul vieţii”: „Trăieşte frumos, iartă la timp şi iubeşte cu adevărat! Niciodată nu vei mulţumi pe toată lumea. Se vor găsi oameni care mereu vor încerca să‑ţi arate defectele, deşi ştii că ai multe calităţi! Problema e în interiorul lor. Ei se frământă şi nu pot dormi nopţile. Scopul tău e să găseşti pacea ta interioară. Şi astfel Dumnezeu va merge înaintea ta şi îţi va da crengile la o parte din drumul vieţii. Contează ziua de azi şi cum alegi să trăieşti. Curaj, suflet frumos!”

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now