Contemporanul » Eseu - Publicistică » Andrei Marga: Diagnoza societăţii actuale

Andrei Marga: Diagnoza societăţii actuale

Numai viziuni cuprinzătoare aduse la zi şi personalităţi clarvăzătoare pot scoate societatea din „marea regresiune” şi o pot pune pe calea unei propăşiri univoce

Presimţind o gravă criză, Karl Jaspers a dat o diagnoză epocii sale sub titlul „situaţia spirituală a timpului” (Die geistige Situation der Zeit, 1932). Poate că nu se gândea că genul acesta de filosofare, orientat nu spre constantele atemporale ale istoriei, ci spre caracteristicile epocii trăite, va avea urmaşi. În orice caz, Habermas a reluat formula în două volume ample Stichworte zur „Geistigen Situation der Zeit” (1983), cu cooperarea autorilor dătători de direcţie în ştiinţe, artă, religie, filosofie. Hans Küng a folosit ideea şi a dat „situaţia religioasă a timpului” în trei monumentale monografii personale – Das Judaismus (1991), Das Christentum (1994), Der Islam (2004) – şi în câteva în cooperare. Iar ideea diagnozei nu conteneşte să atragă.

Recent, cu volumul Die grosse Regression. Eine internationale Debatte über die geistigen Situation der Zeit (Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017), în coordonarea lui Heinrich Geiselberger, un grup de autori profilaţi în cultura de azi – filosofică, economică, sociologică şi politologică – a dat o nouă diagnoză a „situaţiei spirituale a timpului” – de data aceasta a timpului actual. Ea merită cunoscută pentru contribuţia ei informativă, dar mai ales pentru efortul de captare a ceea ce este decisiv. Pe de altă parte, noua diagnoză redeschide întrebarea cu privire la condiţiile de natura strategiei de abordare ale unei diagnoze a societăţii actuale. Să observăm, însă, mai întâi faptele invocate de autori. Desigur, împreună cu interpretarea acestora.

Terorismul nu putea lipsi din descrierea societăţii actuale. Nici migraţia de populaţii. Ambele sunt interpretate de autorii volumului ca semne ale „lărgirii pe glob a teritoriilor unde nu mai este statalitate”. Nu puteau lipsi nici reacţiile la terorism şi migraţie, mai ales după ce în anii nouăzeci s-⁠au demontat vechi bariere la schimbul de informaţii, la circulaţia persoanelor, capitalurilor, serviciilor. Iar oamenii s-⁠au obişnuit cu absenţa barierelor. Aceste reacţii au ieşit, cum se ştie prea bine, din standarde ce păreau asigurate. Bunăoară, se iau tot mai mult măsuri de „securitizare (securitization)” – precum ziduri la frontiere sau recursuri la „stare excepţională”, până şi într-⁠o ţară cu deschiderea Franţei. Se revine la deviza conservatoare „lege şi ordine”, iar politici de consolidare egoistă a propriei ţări atrag tot mai mulţi actori politici. În loc să se exploreze cauzele dificultăţilor în care s-⁠a intrat, se revine la soluţii ale trecutului.

Nu se putea ocoli, la înregistrarea faptelor, nici năzuinţa de corectură a globalizării instalate la sfârşitul anilor nouăzeci, care este preluată, în volum, ca „anarhică, unilaterală dezglobalizare”. Trebuiau consemnate, totodată, reafirmarea identităţilor, care este privită ca „sporire a urii faţă de străini”, şi readucerea în avanscenă a „identităţii”, care este socotită de autorii volumului drept premisă pentru o nouă ascensiune a „demagogilor autoritari”.

Are loc, menţionează autorii cărţii Die grosse Regression „isterizarea şi brutalizarea discursului public” şi se petrece „apocaliptica instinctualizare de turmă” în media, ca efect al împrejurării că problemele, în loc să fie analizate, sunt comercializate. Din nou se gândeşte în termenii contrapunerii dintre „noi” şi „ei”, iar „războiul culturilor” a înlocuit schema „prieten – duşman”, care a avut trecere în perioada „războiului rece”. Războiul din Siria, Brexitul, atacul de la Nisa, emergenţa neaşteptată a partidului „Alternative für Deutschland”, frământările din Turcia, alegerea lui Donald Trump se adaugă bazei factuale, cu interpretări proprii autorilor.

Toate aceste fapte sunt organizate de autori pe direcţia interpretării conform căreia are loc „o nouă mare transformare” a societăţii moderne, analoagă celei descrise de Karl Polanyi în cartea sa omonimă, The Great Transformation (1944). Cum se ştie, către sfârşitul războiului, cunoscutul economist a publicat una dintre explicaţiile de referinţă ale alunecării Germaniei în naţional-⁠socialism. „Societatea de piaţă – scria el – s-⁠a născut în Anglia; totuşi, pe Continent slăbiciunile ei vor genera complicaţiile cele mai tragice. Pentru a înţelege fascismul german trebuie să revenim la Anglia lui Ricardo. Secolul al XIX-⁠lea, nu este nevoie să mai subliniem, a fost secolul Angliei. Revoluţia industrială a fost un eveniment englez. Economia de piaţă, liberul schimb şi etalonul aur au fost invenţii engleze. În anii douăzeci aceste instituţii s-⁠au prăbuşit peste tot – în Germania, în Italia sau în Austria lucrurile au fost mai politice şi mai dramatice” (citez din ediţia franceză, Gallimard, Paris, 1983, p.71). Astăzi, spun autorii cărţii Die grosse Regression, se repetă schema istoriei. Ceea ce s-⁠a petrecut de la liberalizările din secolul al XIX-⁠lea încoace – când economia a luat sub control totul, inclusiv politica, şi nu a mai putut fi stăpânită cu mijloacele deja învechite – s-⁠ar petrece astăzi. Nu am mai avea capacitatea de a stăpâni năvalnica expansiune a intereselor economice. Pe de altă parte, tot ceea ce s-⁠a bănuit că va produce globalizarea în materie de dislocare a societăţii şi de destrămare a valorilor tradiţionale s-⁠a produs.

Autorii cărţii Die grosse Regression pun la baza strategiei lor de analiză o ipoteză: „Posibil ca marea regresiune, ce se lasă observată, să fie astfel rezultatul unei corelări a globalizării şi riscurilor neoliberalismului. Problema care rezultă din lipsa conducerii politice a interdependenţei globale atinge societăţile care nu sunt pregătite institutional şi cultural pentru aceasta” (p.12-⁠13). Globalizarea este cheia explicativă a situaţiei actuale, aşa cum liberalismul economic a fost cu un secol în urmă, încât trebuie continuată discuţia despre globalizare până la o soluţie eminamente politică. Este vorba de încercarea de a institui ceva de genul unei „sfere publice transnaţionale” (p.13), pe care autorii vor să o contureze.

Ca în orice subiect, sunt posibile, cum se ştie prea bine, unghiuri de abordare diferite. Acestea nu sunt nici convenţionale şi nici egale, cum sugerează un relativism intrat pervers în conştiinţe, încât sunt necesare lămuriri. Sunt de părere că, într-⁠o tentativă de a da diagnoza societăţii actuale, se impune plecat de la observaţia că am intrat, cum a argumentat cel mai important sociolog al erei postbelice, Niklas Luhmann, într-⁠o „societate mondială (Weltgesellschaft) căreia nu ai cum să i te sustragi. În bine şi în mai puţin bine, depindem unii de alţii pe Pământ, încât sunt trimise nemilos în muzeu filosofii şi întregi constelaţii culturale create pe premise autarhice. În plus, s-⁠a intrat în „schimbarea lumii” creată după 1990 (vezi Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013) sub aspecte hotărâtoare ale economiei, structurării societăţii, raporturilor cu mediul şi relaţiilor internaţionale. Nu mai putem da seama de situaţia societăţii în care trăim fără a ne asuma că o generează patru sisteme – economia, incluzând şi educaţia, politica, forţa militară, incluzând şi cercetarea tehnologică, cultura. Aceste sisteme s-⁠au şi autonomizat, iar din interacţiunea lor rezultă dinamica unei societăţii controlată de „geometria variabilă a supraputerilor” ce operează, la rândul lor, în cele patru sisteme (Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, Bucureşti, 2017). Dincoace de diagnozele ce se elaborează continuu, sunt de părere că s-⁠a intrat în „societatea nesigură” (Andrei Marga, Societatea nesigură, Niculescu, Bucureştim 2016), care ne obligă la revizitarea conceptualizărilor cu care se operează adesea din inerţie.

Descrierea pe care o propun are mai mulţi sorţi de confirmare factuală. Altfel, totdeauna unghiul de abordare ales comandă concluzii mai mult sau mai puţin în acord cu feţele multiple ale faptelor.

În volumul Die grosse Regression concluziile converg în dreptul ideii după care am asista la dilatarea uneia dintre dimensiunile transformărilor de azi – tranziţia de la democraţia liberală la „autoritarism populist”. Dar şi aceasta este preluată unidimensional. „Democraţia liberală se află în Europa în pragul unei crize periculoase” (p.33) ni se spune (Arjun Appadurai). Se poate discuta, dar se cuvine adăugat că însăşi această democraţie etalează probleme ce nu rezultă doar din aceea că în sfera economiei se petrec lucruri noi. Deja John Dewey (Ethic of democracy, 1898) semnala dependenţa democraţiei de cultură şi avertiza că, în situaţia în care democraţia se reduce la alegerea periodică de reprezentanţi, ea nu se mai deosebeşte destul de autoritarism.

Este adevărat, desigur, că odată cu „cotitura neoliberală” apar noi forme ale injustiţiei (Donatella della Porta). Fenomenul nu este de pus, însă, doar în seama economiei, căci şiruri cauzale din politică, din sfera raporturilor militare, din evoluţia culturii contribuie, de asemenea. S-⁠a creat, ni se spune, un „contrast între mişcările sociale, pe de o parte, şi populism, pe de altă parte, între relaţia plebiscitară, respectiv cea participatoare, între oamenii şi lideri (p.71). Dar acest contrast nu este străin evoluţiei democraţiei însăşi şi culturii ce o susţine.

Unii autori (Nancy Frazer) au observat că astăzi „reprezentanţii mişcărilor de emancipare se asociază cu partizanii capitalismului financiar în atacarea sistemului de asigurări sociale” (p.83). Numai că, trebuie adăugat, dislocarea acelor mişcări are cauze şi în dezamăgirea faţă de funcţionarea instituţiilor democratice. Iar evoluţia eventuală spre măsuri de control (Eva Ilouz) din partea statului bazat pe drepturi şi libertăţi democratice (p.95), în ţări atacate din afară şi dinăuntru, nu ţine de îmbrăţişarea „populismului”, ci de nevoia simplă de apărare.

Chiar unii autori (Ivan Krastev) recunosc că „turbulenţele politice actuale în Europa şi SUA nu se lasă reduse la o revoltă a pierzătorilor globalizării economice” (p.121), Dar şi aceşti autori privesc democraţia liberală doar sub aspectul constituirii de majorităţi care îşi promovează programul şi care ar deveni astfel „populiste”. Majorităţile nu sunt, trebuie spus, egale cu populismul.

Există şi alte laturi ale funcţionării democraţiilor care nu merg (Bruno Latour). De pildă, „elitele luminate” au meritul de a fi sesizat vulnerabilităţi ale societăţii actuale, de pildă, relaţia încă defectuoasă cu natura, ecologia. Dar aceste elite nu au mers până acolo încât să-⁠şi asume răspunderea stopării neajunsurilor (p.141), lăsând mereu totul la jumătatea drumului.

Iluminismul are limitări proprii ale vederilor sale, semnalate de multă vreme, de la Nietzsche la Horkheimer, Adorno şi Foucault. Nu se poate pune, însă, doar în seama iluminismului „colosalul insucces intelectual” (Pankaj Mishra) ce ar consta în aceea că „idealul iluminist al unei societăţi de piaţă universale nu s-⁠a realizat niciodată mai complet decât în ultimele două decenii ale unei globalizări agitate” (p.179).

Are loc, într-⁠adevăr, astăzi un „proces de descivilizare a comportamentelor” (Oliver Nachtwey), care este unul dintre semnele univoce ale „marii regresiuni”. „Descivilizarea” are loc chiar în înţelesul semnalat deja de Norbert Elias în cartea sa devenită clasică (Uber den Prozess der Zivilisation, 1939): grupurile care se simt excluse pierd sentimentul de realizare de sine în comunitate şi nu mai participă la aceasta. „Descivilizarea” este de pus, desigur, în seama formelor „individualizării radicale”, ce se extinde cu iuţeală în aceşti ani. Numai că acestea nu ţin doar de faptul că oamenii ar avea excesiv sentimente comunitare (Wir-⁠Gefühle), iar acestea nu sunt totdeauna reacţii la o criză (p.229).

S-⁠ar putea ca „civilizarea” să nu fie posibilă decât atunci când individul conferă sens pronumelui personal „noi”.

Desigur, globalizarea unită cu neoliberalismul au adus societăţile actuale într-⁠un punct critic. Se afectează chiar democraţiile, care rămân adesea doar nominale. Am fi însă nerealişti dacă acest punct ar fi doar dramatizat. Aceste societăţi au şi atuuri, iar vulnerabilităţile lor nu se pot trata cu succes fără a privi lucid în ceea ce este.

Numai că declinul „civilităţii” are şi alte cauze, în afara economiei, în alte sisteme ale societăţii. De aceea au dreptate unii autori (Zygmunt Bauman) când scriu: „Indiciul momentului actual cel mai proeminent, mai generator de conflicte şi potenţial cel mai exploziv este intenţia multor actori de a se detaşa de viziunea lui Kant a unei uniuni civice a umanităţii, în coincidenţa ei cu reala globalizare ce înaintează a finanţelor, industriei, comerţului, comunicării şi toate felurile şi cu formele de distrugere a dreptului. Nemijlocit de aceasta este legată răspunderea la condiţii de existenţă crescând cosmopolite cu o gândire şi un sentiment după motto-⁠ul: mic, dar al meu” (p.51). Prevalenţa devizei mai curând suficientă şi oportunistă „klein, aber mein” este sursa dificultăţilor.

Numai că şi detaşarea de generoasa viziune kantiană a „uniunii civice a umanităţii” se abordează mai profund luând în seamă sistemele autonomizate ale societăţii. Sub acest aspect, revenirea la identităţi şi mişcarea identitară, trebuie privite nu doar ca opoziţie la un universalism, ci şi ca sesizare a ceea ce acesta nu poate rezolva şi, de ce nu? ca un complement necesar al acestuia.

Azi ştim că democraţia liberală nu este posibilă decât în cadrul naţional (Pierre Mannent). Mai ştim că şi în numele universalismului se fac intervenţii care nu duc la democratizare ( Sarah Chayes), că „justiţiocraţia” (Daniel Loick) nu este nici ea democraţie, cum nu sunt nici „plutocraţia” şi „tehnocraţia”. Dar Zygmunt Bauman are din nou dreptate când conchide că numai viziuni cuprinzătoare aduse la zi şi personalităţi clarvăzătoare pot scoate societatea din „marea regresiune” şi o pot pune pe calea unei propăşiri univoce.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Andrei Marga

Andrei Marga (n. 22 mai 1946, București) este un filozof, politolog și om politic român, profesor universitar, a fost ministru de externe al României în mai-august 2012, ministru al educației în 1997-2000, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj între anii 1993-2004 și 2008-2012, laureat al premiului Herder în anul 2005. Herbert Marcuse. Studiu critic , [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest