Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » Despre „Spaţiul literar mondial”

Despre „Spaţiul literar mondial”

Poate fi vorba de o oarecare normalitate în toate acestea, revăzând şi nu puţine antecedente; doar că Pascale Casanova, în faţa unei planşe destul de insistente, caută să disloce accidentul de rigorile perspectivei…

Ceea ce a căutat să şi să‑şi explice Pascale Casanova, îndeosebi în Republica Mondială a Literelor (1999; ed. rom. 2016), dar şi în ultima sa carte, La Langue mondiale.Traduction et domination (apărută în 2015, cu trei ani înaintea prematurului său deces), acoperă necesitatea înţelegerii raportului actual al literaturii cu tendinţele societăţii postmoderne, cu mobilităţile – uneori spectaculoase până la şocant – ale lumii în care trăim şi, în dependenţă, a condiţiei scriitorului din zilele noastre. Prin extensie – probleme vitale nu doar ale literaturii, ci şi ale întregului orizont cultural. Primite cu larg interes pe alte meridiane, dată fiind, în primul rând, actualitatea lor, la noi studiile sale nu au avut ecoul aşteptat, poate fiindcă o mare parte a comentariului critic rămâne captiv încă actului de „întâmpinare” (avariat de valul apariţiilor cu, dar mai ales fără resort literar), iar cercetarea ştiinţifică universitară e „îngheţată” sub presiunea registrului birocratic‑statistic, normativ pe un plan care rezonează de la obţinerea de grade până la structurarea tezelor de doctorat. Realitatea ne arată, însă, că fenomene similare celor dezbătute de cercetătoarea franceză nu absentează nici din câmpul literaturii noastre: mulţi scriitori (şi nu doar din cei plecaţi din ţară, unii acomodaţi deja cu stratul expresiv al altor limbi) caută pulsiunile prezenţei creaţiei lor şi în alte geografii culturale (conştientizând sau nu faptul că aspiraţia nu conduce mecanic la validare), nefiind de omis nici faptul că şi unele cadre universitare şi‑au făcut simţită prezenţa în spaţiul teoretic din alte zone, în limbile aferente, cu o prestaţie realmente notabilă.

Poate fi vorba de o oarecare normalitate în toate acestea, revăzând şi nu puţine antecedente; doar că Pascale Casanova, în faţa unei planşe destul de insistente, caută să disloce accidentul de rigorile perspectivei. De aceea „Republica”, a cărei definiţie caută să ne‑o dea, este mai degrabă un proiect, respectiv o încercare de rearticulare, pe suport actual, a unui impuls venit nu prin presiune externă, ci pe liniile mai vechiului „elan” al unei comunicări extinse, orice scriitor aspirând la o audienţă pe care o colorează ideal. Dincolo însă de acestea, în fapt, se ajunge repede la readucerea în discuţie a dihotomiei cultură/civilizaţie, dar pe care teoreticiana franceză nu o plasează în apropierea lui Spengler şi a altor asemănătoare frazări ale filosofiei istoriei, ci o descompune categorial, deci în registru de „izolare” în structuri autonome. Ca punct de plecare, este invocată poziţia lui Valery Larbaud, care scosese cultura din menţionata antinomie, abordabilă ca nerelaţionată şi, deci, suficientă sieşi. Preluând şi un accent din teza lui Goethe privind posibilitatea unui cadru „deschis” ca Weltliteratur, Casanova desprinde globalizarea ca proiect al civilizaţiei, plasând literatura pe un teren ceva mai accidentat, aşadar, suportând variaţia: „Internaţionalizarea pe care ne propunem să o descriem aici înseamnă, deci, contrariul a ceea ce se înţelege de obicei prin termenul neutralizant de «globalizare», prin care totalitatea e privită ca o generalizare a unui model unic, aplicabil pretutindeni: în universul literar, concurenţa defineşte şi unifică jocul, trasând, în acelaşi timp, şi limitele spaţiului”. (Şi ne reprimăm senzaţia că, depăşind dicţionarul, sub pelerina „noului” concept, ceva bântuie ca fantomă a desfăşurărilor visatului internaţionalism proletar al lui Marx.).

Precizarea de mai sus, generalizatoare, propune un principiu care se raliază ideii autonomiei fenomenului, dar poate fi privită şi ca axă a unui demers înscris la incidenţa cu o fenomenologie care se doreşte a trece de demontare şi descriere pentru a atinge perspectiva. Sub acest unghi, obiectul de primă instanţă al cercetării îl constituie acel „spaţiu literar mondial” existent ca atare, deci nu „o construcţie abstractă şi teoretică, ci un univers concret, deşi invizibil: este tărâmul uriaş al literaturii, universul în care se naşte ceea ce este declarat literar, în care se înfruntă mijloacele şi căile specifice elaborării artei literare”. Iar cum „a declara” nu înseamnă „a defini”, implicită rămâne înţelegerea literaturii ca fenomen al conştiinţei, purtând tensiuni fiinţiale irepresibile, realitatea acesteia înscriindu‑se la fel de firesc în timp (acoperind istoria) şi în spaţiu (în logica particularizantă a inevitabilelor localizări). Corectă în sine, premisa apare, totuşi, ca „ipoteză de lucru”, întrucât ne aflăm în faţa unui proiect destinat a surprinde mecanica subtilă a unor aspiraţii şi tendinţe încă departe de a putea fi considerate, cert, deschizătoare de drum, sesizabilă rămânând cel puţin senzaţia fracturii între „datul” constituirii literare, ca formă a libertăţii şi a singularului, şi a proiecţiei unui întreg cu o unică direcţie evolutivă. Sau, mai exact, între o solicitare excesivă a unui posibil, în raport cu presiunea notabilă a unor straturi deja constituite, nedislocate din sistemul valoric pe care ele însele l‑au creat. De aici, şi tentaţia de a aborda şi alte dublete antinomice, precum naţionalism şi internaţionalism, conservatorism şi revoluţionarism, cu o plasare pe poziţiile unei avangarde de ultimă oră, reciclând atât opoziţia dintre vechi şi nou, cât şi aspirând la dimensiunea unui universalism integrator.

În consecinţă, rămâne în urmă, ca înregistrare doar, realitatea că, sub adevărul constituirilor de fapt, ne aflăm în faţa unei „istorii spaţializate”, aceasta însemnând că, la apariţie, literaturile s‑au afirmat şi în funcţie de anume determinări locale, ceea ce a condus la apariţia şi dezvoltarea patrimoniilor culturale naţionale, având ca structuri definitorii „texte canonice”, acceptate uşor ca veritabile „istorii naţionale”. Era de prevăzut, deci, că universalitatea putea fi înţeleasă – cum teoretiza şi Paul Valéry – ca sumă a acestor canoane naţionale („clasicii” fiecărei literaturi), teză erodată pe măsură ce modernitatea a introdus, pe aliniamente esenţiale, factori suplimentari de alterare a principiului autonomiei. Într‑o lume a puterilor (financiare, economice, tehnologice şi militare), pe care statul le deserveşte ca putere social‑politică, devin vizibile decompensări adesea majore în geografia planetară, inclusiv la nivelul domeniului aici avut în vedere: dezechilibrele funciare scot în relief „regiuni slab dotate literarversus altele puternic dotate. Totuşi, părţile nu cunosc dintru început starea conflictuală, în prealabil funcţionând, în zonele din prima categorie, dorinţa constituirii, a exerciţiului demonstrativ, a capacităţii de a iniţia structuri şi forme. Ritmurile compensatorii cu eventual statut conflictual, generatoare de o adevărată „istorie a rivalităţilor” (niciodată altfel decât, cum consideră şi Pascale Casanova, ca „negate”, deoarece niciun scriitor nu‑şi refuză clauza individualităţii), vor apare târziu, în cadrul unui proces mai amplu. Iniţial, consolidându‑se reciproc prin intermediul limbii şi în dependenţă faţă de naţiune, statul şi literatura vor cunoaşte evoluţii nu chiar radical diferite, cum ni se propune, ci doar cu un oarecare grad de relativitate, dat fiind „tropismul” aparte al fiecărui domeniu manifestat odată cu externalizarea tendinţelor de afirmare a puterii naţionale. Ca „realitate relaţionară”, intrată în „concurenţă constitutivă cu alte state”, organizarea statală naţională va tinde, întotdeauna, a‑şi ataşa cultura, în speţă literatura, ca instrument „politic” în cadrul unei rivalităţi cu spectru larg, în timp ce „realitatea” literaturii, ca integrată spiritualităţii, cu gradientele conştiinţei şi mentalităţii mult mai pronunţat spaţializate, înregistrează în mod deosebit doar un deficit al receptării şi, în siajul acesteia, unul al valorizării.

Dar cu un pas mai departe, suprimarea indicelui spaţialităţii atrage după sine punerea sub semnul întrebării şi negarea istoricităţii printr‑o mecanică de absolutizare, conducând la ideea funcţionării unui câmp de putere care se consumă în sine şi pentru sine. „«Clasicii» – ni se spune în studiul Pascalei Casanova – constituie privilegiul naţiunilor literare celor mai vechi, care – transformându‑şi textele fondatoare naţionale în bunuri atemporale şi definindu‑şi astfel capitalul literar ca non‑naţional şi non‑istoric – răspund exact definiţiei pe care chiar ele au dat‑o pentru ceea ce trebuia să fie literatura”. Întrebările devin inconturnabile: Cine impune o asemenea direcţie finalizatoare? Este implicat aici un comandament irepresibil al unui câmp de putere propriu exclusiv clasicilor sau, mai larg, al naţiunilor literare? Şi chiar acceptând existenţa unei latenţe, vectorul de concretizare a ipoteticului este o condiţionare „pură”, absolută a interiorităţii? Ne îndoim că naţiunile (şi nu ne vom ocupa de accidente sau evenimente pasagere) şi‑au expulzat un bun constitutiv şi, pe de altă parte, nu avem mărturii cu privire la aspiraţia vreunui „clasic” de a ieşi din spaţiul şi timpul său (non omnis moriar are o altă conotaţie). Nici cetăţile‑state elene, trecând prin Roma imperială şi până la Germania (încă neunificată), Anglia, Italia (deşi nu uităm exilul creatorului Divinei Commedia) şi Spania, nici clasici ca Homer şi Eschil, Vergiliu şi Horaţiu, apoi Goethe, Shakespeare, Dante şi Cervantes (ultimii trei menţionaţi în Republica Mondială a Literelor) nu puteau rezona, prin chiar „datul” natural, la un principiu al unui imprevizibil/„inexistent” viitor. Ne aflăm, de fapt, în faţa unei atribuiri (cum este şi valoarea ori, mai apăsat, adevărul) efectuată sub alte auspicii spaţio‑temporale. Mai aproape de real este aserţiunea: „Odată cu apariţia premiselor de unificare a spaţiului literar, fondurile naţionale, departe de a se constitui doar în cadrul «cultural» închis al «geniului» naţiunii, au fost arma şi miza ce au permis noilor pretendenţi să intre în concurenţa literară internaţională” – fragilă, totuşi, fiindcă datează prin locuţiunea „odată cu” şi nu se desparte de ideea de proiect, din moment ce argumentarea ţine doar de o „premisă”. La rândul ei, şi noutatea este aici fragilă: în definitiv, un „spaţiu literar mondial” îşi dorea orice avangardă a secolului 20, care putea semna (a şi făcut‑o!) oricând un manifest pus sub semnul: „... nu vom putea înţelege traiectoria scriitorilor şi nici proiectul lor literar, calea urmată pentru a deveni ceea ce sunt, decât pornind de la modul în care şi‑au asumat propria libertate, perpetuând, transformând, refuzând, sporind, uitând sau trădându‑şi moştenirea literară (şi lingvistică) naţională”. Ne aflăm în faţa unei ascendente table a criteriilor? Dar despre aceasta şi despre altele vom detalia într‑un articol viitor.

Mircea Braga

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Braga

Mircea Braga, profesor universitar, critic şi istoric literar născut în data de 28 august 1938 la Sibiu. Studii: Liceul „Gh. Lazăr”, Sibiu, 1955; Facultatea de Filologie, Univ. „Babeş-Bolyai”, Cluj, 1960; doctor în filologie din 1984, cu teza V. Voiculescu. Studiu [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now