Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » Despre deşerturi şi deşertificări

Despre deşerturi şi deşertificări

Nuanţele acestei gemelarităţi pot fi urmărite în inventarul diacronic al principalelor reprezentări ale deşertului în istoria culturii europene, structurat strategic într‑un segment premodern, al credinţelor arhaice, miturilor şi religiilor…

Provocatoare, cartografierea sofisticatului raport existenţial şi cultural instaurat între omul european şi deşert, receptat ca un spaţiu al alterităţii radicale, reprezintă punctul de plecare al unei excelente cărţi apărute în 2019 la Editura Limes, Deşertul în literatură, autorul ei fiind un proaspăt absolvent de masterat, Constantin Tonu, pus pe fapte (intelectuale) de anvergură, ceea ce înseamnă că despre el vom mai auzi, chiar şi dincolo de cauţionarea entuziastă de acum a lui Ştefan Borbély. Depăşind formula tematismului strict, autorul explorează în paginile consistentului său studiu reprezentările relaţiei dintre omul european şi deşert, contestă statutul hegemonic al antropocentrismului şi al antropomorfizării din perimetrul ei şi formulează o ipoteză ce are să fie consolidată cu fiecare capitol al volumului: în această ecuaţie, „raporturile de putere şi regimurile volitive se inversează: nu omul antropomorfizează deşertul, ci deşertul deşertifică omul, îl face asemănător sieşi, împrumutându‑i «geografia» sa”.

Demonstraţia începe cu o ireproşabilă armătură conceptuală, din care nu lipsesc Deleuze şi Guattari, în viziunea cărora deşertul este un spaţiu complex, de tip rizomatic, Corin Braga, în siajul căruia autorul observă configuraţia anarhetipală a geografiei deşertice şi defineşte procesul deşertificării ca „dezarticulare a subiectivităţilor monolitice, inflexibile şi a oricărui sens final, definitiv”. Nancy Huston, Mircea Eliade sau Michael Uebel sunt invocaţi şi ei, în concepţia acestuia din urmă, deşertul fiind un loc al primordialităţii elementare, un spaţiu noncartezian sau postcartezian, pe când alte teorii contemporane expandează atributele deşertului înspre nonuman, postuman sau postumanism.

Fundamentală în accepţiunea furnizată de către Constantin Tonu, reflecţia asupra experienţei metamorfotice radicale a deşertului invită la o survolare a principalelor reprezentări ale acestei geografii în imaginarul european, operaţiune care duce, în mod inerent, la constatarea unei ambivalenţe constante, în care perspectiva thanatofobă, negativă, apare dublată şi concurată de cea creatoare, germinativă. Nuanţele acestei gemelarităţi pot fi urmărite în inventarul diacronic al principalelor reprezentări ale deşertului în istoria culturii europene, structurat strategic într‑un segment premodern, al credinţelor arhaice, miturilor şi religiilor, într‑unul modern, ce debutează la sfârşitul veacului al XVIII‑lea şi se încheie în cel următor, şi într‑un însemnat spaţiu alocat reprezentărilor literare ale relaţiei dintre om şi deşert în secolul XX, orientat de ipoteza deşertificării fiinţei umane, a transformării identitare la contactul cu geografia pustiului.

Astfel, Schiţe pentru istoria unei imagini, cea dintâi secţiune a cărţii lui Constantin Tonu, se deschide cu reprezentarea ambivalentă a pustiei în Vechiul şi Noul Testament – loc al morţii, al pedepsei sau spaţiu de regresie cultuală, dar şi loc al germinaţiei, al vieţii, al apropierii de Yahweh şi al transfigurării spirituale –, abordată exigent şi polemic (atunci când se loveşte de exaltări hermeneutice, generalizări şi perspective unidimensionale) în compania unor exegeţi de marcă, precum Karl Budde, Paul Humbert, Michael Fox, Shemaryahu Talmon, Paul Riemann, Jacques Le Goff, Brian Lancaster, Jean Chevalier, Alain Gheerbrant sau Merrill F. Unger.

Resurecţia idealului deşertic odată cu descoperirea Manuscriselor de la Marea Moartă adaugă un nou cadru în tabloul premodern al deşertului, autorul reconstituind cu fler narativ şi suport bibliografic substanţial fenomenul esenian. Dar, atrage atenţia autorul, „epoca de glorie a pustiului” se consumă în secolele IV‑V d.Hr., când Părinţii Deşertului fac din pustie spaţiul canonic de asceză. Din jocul fin al istoriilor şi exegezelor putem desprinde, de pildă, comentariul consacrat izomorfismului funcţional dintre mormânt şi deşert, descrierea pericolului reprezentat de acedia, demonul amiezii, dar, mai ales, circumscrierea deşertificării, înţeleasă ca anihilare a propriei identităţi, prin devenirea una cu deşertul, ca întoarcere la origini, trecere prin moarte şi renaştere.

Versiunea medievală a monahismului deşertic implică substituirea pustiei propriu‑zise cu pădurea, în paralel cu perpetuarea hagiografică a originalului. Mutaţia radicală intervine abia în momentul în care Islamul intră în vizorul europenilor, odată cu expansiunea musulmană din Egipt şi din Peninsula Iberică, când anxietatea generată de această civilizaţie aniconică duce la asimilarea deşertului cu un popor „barbar”, iar execraţia dictează grila negativă prin care deşertul este perceput. Natural, aceeaşi cultură provoacă şi fascinaţie, iar deşerturile arabe şi spaţiile reale sau imaginare asociate deşertului permează seducător universul medieval, translat fragmentar în paginile studiului.

În Percepţiile moderne ale deşertului, neutralitatea plată a unei perspective de tip pozitivist apare concurată de un proces de orientalizare a deşertului, la care contribuie masiv ficţiunile de secol XIX. Crucială, campania lui Napoleon în Egipt transformă deşertul şi cultura sa într‑un obiect de studiu, iar deschiderea Canalului Suez (1869) potenţează procesul de materializare a deşertului şi, consecutiv, dezorientalizarea lui. Reacţia orientalizării sale vine mai cu seamă dinspre literatură şi datorează mult succesului poveştilor din O mie şi una de nopţi şi apetitului european pentru tot ceea ce este exotic. Un prim exemplu de orientalizare ficţională furnizează Salammbô, romanul lui Gustave Flaubert din 1862, articulat în jurul revoltei Mercenarilor împotriva Cartaginei, imediat după Primul Război Punic. Pentru Flaubert, deşertul, pe care l‑a vizitat scrupulos şi fascinat, devine un spaţiu intens erotic, în care energiile profunde, senzorialitatea şi dorinţele refulate ies la suprafaţă. Limitat la deşertul livresc, în Aventuri în deşertul sălbatic Karl May orientalizează deşertul pe antiteza dintre eroul civilizator european, eminamente raţional şi moral, şi arabul barbar, obiectul operei civilizatoare.

Deşertificări moderne şi postmoderne (secolul XX – începutul secolului XXI), actul secund al volumului, începe cu un mit infuzat romantic – Lawrence al Arabiei. Luând ca reper Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii şi lucrările principalilor săi biografi (Thomas Lowell, Robert Graves, Liddell Hart), autorul remarcă la T.E. Lawrence atât aspiraţia unui destin eroic, cât şi un profund proces metamorfotic, pe care îl numeşte „deşertificare identitară”. Dacă pentru Edward Said (citat masiv în acest studiu), Lawrence rămâne „un exemplu strălucit de orientalist”, pentru Constantin Tonu, el nu poate fi redus la tradiţia orientalistă, tocmai din cauza deşertificării identitare prin care a trecut, soldată cu o ambiguitate simetric excluzivă – nici integral englez/european, nici integral arab –, decantată şi comentată evolutiv.

Schimbând din nou registrul, autorul pune într‑o interesantă oglindă hermeneutică Deşertul tătarilor, romanul lui Dino Buzzati din 1940, şi Citadela de Antoine de Saint‑Exupéry (1948), adică un deşert desenat în trena existenţialismului, simultan fascinant şi monoton în care se consumă o existenţă eşuată, „deşertificată” în sensul reducerii la stadiul de simplă carcasă, cu un deşert obligatoriu infuzat de o fervoare nietzscheană şi o logică darwinistă.

Păstrând structura dihotomică, tabloul consecutiv al volumului confruntă două romane a căror acţiune se concentrează în jurul celui de‑al Doilea Război Mondial, Deşertul damnaţilor, de Swen Hassel, respectiv Pacientul englez al lui Michael Ondaatje, în care spaţiul deşertic sfidează stereotipiile belice şi comportă o încărcătură semantică pozitivă. Autorul remarcă, pe de o parte, predispoziţia deşertică originară a marginalilor (criminal, indezirabili, excentrici) lui Hassel şi relaţia lor palpabilă, senzorială şi nemediată cu un deşert convertit în zonă de joacă şi, implicit, de libertate, iar, pe de altă parte, violentul proces de deşertificare al lui Almásy, protagonistul romanului lui Ondaatje, unde deşertul este mai degrabă recreat narativ, anamnetic şi ficţionalizant, iar relaţia personajelor cu acesta este „de ordin imaginativ şi auditiv”.

Generată de fascinaţia convulsiilor mesianice şi a fluidităţii dunelor de nisip, Arrakis, planeta‑deşert imaginată de Frank Herbert în seria Dune, intră în perimetrul demonstraţiei lui Constantin Tonu cu o dublă încărcătură semantică – perimetru al morţii, respectiv sursă a mirodeniei cu proprietăţi geriatrice – şi sfârşeşte într‑o provocatoare apropiere de complexul esenienilor.

Secolul XX împinge în prim‑planul literaturii un deşert concurent – oraşul‑deşert postmodern. Jocul acestuia cu deşertul natural se nuanţează, în carte, prin subtilele analize consacrate jurnalului lui Jean Baudrillard, America, şi romanului lui Michel Tournier, Picătura de aur. Însă, în vreme ce, la Baudrillard, autorul reţine imaginea Americii ca deşert imens, fără diferenţe semnificative, spaţiul natural arid şi oraşele‑deşert, în ficţiunea lui Tournier izolează bipolaritatea spaţiului deşertic, scindat între metropola pariziană şi Sahara gesturilor şi credinţelor ancestrale.

Prin contactul cu deşertul, spaţiu descentrat prin excelenţă, omul occidental devenea şi el ex‑centric, având parte de o deşertificare identitară, indiferent dacă acest proces metamorfotic se încheia cu o deschidere către divinitate, cu deprinderea unei libertăţi nomade, sau, uneori, cu moartea” – observă autorul în avanscena abordării unei triade romaneşti postapocaliptice – Cantică pentru Leibowitz, de Walter Miller Jr., Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch, de Philip K. Dick, Oryx şi Crake, de Margaret Atwood –, care ilustrează perfect golirea de sens a deşertului şi instaurarea indiferenţei ca atribut unic.

Deşertul e partenerul de dialog ideal al fiecăruia dintre noi” – scrie Ştefan Borbély pe coperta a patra a volumului –, iar excelentul studiu al lui Constantin Tonu demonstrează impecabil această aserţiune, invitându‑şi cititorul să continue dialogul dincolo de perimetrul strict tematic, impulsionat de luxurianţa dilematică a cărţii, dar şi de realitatea fragmentată a prezentului, dar mai ales de descentrarea, schizoidia şi deşertificarea identităţilor. Deşertificare ce implică – ne convinge autorul – o deconstrucţie a sinelui, necesară pentru fluidizarea, relativizarea şi multiplicarea reperelor existenţiale, pentru reconstrucţia individului ca subiect multiplu, deschis pluralităţii existenţiale.

O carte foarte bună, incitantă, aparţinând unui tânăr autor erudit, capabil de rafinate sinteze diacronice!

Constantina Raveca Buleu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantina Raveca Buleu

Constantina Raveca Buleu s-a nascut la 16 martie 1979 la Bistrita. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba si literatura româna – limba si literatura germana (2002), apoi masteratul Istoria imaginilor – istoria ideilor din cadrul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now