Contemporanul » Eseu - Publicistică » De la scriitorul‑textier la scriitorul universal

De la scriitorul‑textier la scriitorul universal

E adevărat, unii scriitori au folosit limba franceză ca „rampă de lansare”,
după care au revenit la limba de origine …
(cazul lui Strindberg)

Avansând proiectul unui iminent „spaţiu literar mondial”, Pascale Casanova nu ocolea, totuşi, dubla dificultate a întreprinderii, mereu sedimentată ca aproape de insurmontabil. Prima dintre acestea s‑a arătat întotdeauna ca instituită legic, în consecinţa funcţiei comunicative imprescriptibile a literaturii, instrumentate „organic” prin intermediul limbii. Or, dinamica acestei conjuncţii, în dependenţă şi de dinamica socială, a fost destul de lentă, de unde şi procesul târziu de transformare a literaturii în literaturi (sub speţa în cauză, meandrele oralităţii nu sunt semnificative): până spre jumătatea celui de al doilea mileniu al erei noastre, literatura Europei s‑a identificat doar cu literatura Heladei şi a Romei antice, iar sub presiunea bisericii creştine şi a necesităţii instituirii relaţiilor între diferitele forme de organizare „statală”, limba „oficială” a fost latina (şi doar de interes zonal cea grecească). În corelaţie cu efortul de a extinde accesul la textul scris (vz. „cazul” Dante), reforma cultică, refuzată de Vatican – având ca urmare diversificarea tipologiei creştine –, a adus la suprafaţă limbile „vulgare”, intrate astfel în câmpul unei „naturalităţi” determinate spaţial (şi nu numai), dar în acelaşi timp chemate a‑şi verifica potenţialul de expresivitate şi de adecvare la real. Până la a atinge, însă, literaritatea, aşa cum este ea înţeleasă astăzi, procesul a însemnat efort de normare şi de stabilizare prin confruntare cu variate planuri de utilizare, dar şi de discrepanţe în ritmul de instituire: condiţiile socio‑economice şi istorice diferite au facilitat sau, dimpotrivă, au întârziat procesul care conducea la crearea de forme literare particularizate prin limbă. Pascale Casanova detaliază cauzele şi împrejurările în care limba franceză a putut deveni, contextual, limbă „oficială” a Europei, nu şi una „universală”, înregistrându‑se un prim stadiu al conflictualului în zona unde momentul de afirmare a altor naţiuni condiţiona, ca normalitate, propria esenţialitate ca dependentă şi de limbă. Dar a condus la apariţia unui „centru de putere”, respectiv Parisul, susţinut de o efervescenţă culturală mai intensă pe un teritoriu mult mai puţin divizat, cum a fost regatul Franţei. Iar Revoluţia de la 1789, cu largul ei ecou, n‑a făcut nici ea din limba franceză o limbă universală a literaturii, dar a impus imaginea unei capitale a libertăţii şi egalităţii inclusiv (sau mai ales) culturale. Sub aspectul limbii, aşadar, Parisul nu a avut un rol unificator, ci unul de matrice a pluriculturalismului, statornicind modele de „practică”, stimulând forme şi principii, iradiind ideea posibilului. Cu alte cuvinte, „centrul de putere” era o „şcoală” şi un stimul, fără a segrega la întâlnirea limbilor, şi totodată valorizând prin intermediul unei „elite” privită ca verdictuală. A fi la Paris însemna „a fi în centru”.

Cel de al doilea obstacol pe drumul „internaţionalizării” literaturii l‑ar reprezenta – consideră Pascale Casanova – preeminenţa orizontului naţional, problemă încă mai complexă decât cea menţionată până aici. De fapt, chiar şi chestiunea limbii aparţine acestui orizont, detaşabilă doar din necesităţi argumentative. Abordarea devine, la rândul ei, precaută: scriitorul „întrupează şi actualizează întreaga sa istorie literară (mai ales naţională, adică lingvistică) şi poartă cu sine «timpul literar», chiar fără a fi conştient de asta, prin simplul fapt al apartenenţei la o arie lingvistică şi la un un ansamblu naţional. Aşadar, el este întotdeauna moştenitorul întregii istorii literare naţionale şi internaţionale care îl «creează»”. Simplificarea – reducând naţionalul la suprafaţa lingvistică şi la organizarea („ansamblul”) naţională – nu ne ajută prea mult, de fapt suspendă afirmaţia că orice operă, fie aceasta şi una manifest internaţională, este marcată de această „moştenire” până la nivelul unui „fel de destin”. În plus, dacă mai luăm act de faptul că respectiva platformă a condiţiei scriitorului este doar o „primă definiţie”, pe care creatorul o va transforma sau chiar o va suprima „pentru a se integra într‑un alt univers, mai bogat în resurse literare”, atunci nici acel destin nu va fi chiar… destin, ci se va redefini fie ca accident, fie ca prag a cărui depăşire consacră, datorită plasării creatorului „în afara timpului şi a spaţiului, eliberat de conflicte şi istorie”. Doar astfel se va atinge „ultima mare etapă a extinderii universului literar” prin care, ieşindu‑se din limitativa constrângere naţională, va fi posibilă „intrarea în concurenţa internaţională”.

Escaladarea acestui proces ne pune, aşadar, în prezenţa unui algoritm sprijinit deopotrivă pe factori voliţionali, cât şi pe un strat ideatic particularizator, facilitând mai puţin (sau deloc) evoluţia, ci mai ales „saltul”. Denunţarea structurii naţionale poate să înceapă, de pildă, cu suprimarea istoriei – ca tentativă postmodernă, „noua” literatură nu este doar postnaţională, ci şi postistorică – şi cu ancorarea într‑un soi de prezenteism al universalului. Planurile constitutive vor fi refăcute după o geometrie severă, ale cărei suprafeţe sunt supuse exclusiv „întregului”: dacă scriitorul „naţional” este captiv unei arii lingvistice precizate şi unui anume ansamblu social bine definit, cel „mondial” va înlătura diferenţierile date de diversitatea limbilor (vom vedea cum) şi va ancora în realităţile lumii relativ omogenizate. În faza de tranziţie, „când vom încerca să caracterizăm un scriitor, ne vom ocupa atât de poziţia spaţiului său literar naţional, cât şi de propria sa poziţie în universul literar mondial”, cu accent hotărâtor asupra modului în care este racordat la dinamica specifică a literarităţii şi asupra gradului în care evadează din constrângerile exterioare.

Vizibil, cea dintâi constrângere o reprezintă limba, care ar fi în principal nu „un instrument autonom din punct de vedere literar, ci un instrument întotdeauna anexat politicului”, adică, „în mod paradoxal, ea este cea prin care universul literar rămâne supus dependenţei politice”. Logica ne duce la ideea eliminării limbii sau, măcar, la „inventarea” unei alte limbi, „nepolitice” (caz în care ne putem imagina că textele în „limba spargă” ale româncei Nina Cassian ar fi un monument de excepţie al literaturii), dar exemplele detaliate de Pascale Casanova indică doar modernizarea şi flexibilizarea unei limbi mult prea supusă convenţiilor şi stereotipiilor („revolta” lui Joyce şi a lui Beckett) ori efortul unor scriitori de a armoniza şi stabiliza o limbă literară în teritoriile decolonizate, situaţii frecvente, totuşi, de‑a lungul istoriei literaturii şi nu doar într‑o realitate imediată.

Necuantificată sau, mai exact, necuantificabilă se menţine, însă, dorinţa (orgoliul) scriitorului de a‑şi lărgi aria de receptare şi, mai ales, o „recunoaştere” sans rivages, iar sub aceste auspicii apar cele două situaţii de acută actualitate: adoptarea unei alte limbi (de regulă „centrală”) şi traducerea textelor sale (într‑un asemenea tip de limbă). Devenim, deci, conştienţi de existenţa unor „centre de putere” şi, în egală măsură, de „imperialismul” acestora, dar le căutăm, cel mai adesea făcând abstracţie de „lucrarea” artificială a gesticulaţiei. Cum am amintit deja, Parisul a fost considerat, nu cu mult timp în urmă, atât ca athanor literar‑artistic, cât şi ca refugiu, ca loc al exilului unor scriitori îndeosebi din America Latină şi din Europa de Est. Dar foarte puţini şi‑au abandonat limba, majoritatea scriitorilor sud‑americani, de pildă, publicându‑şi cărţile tot în spaniolă sau portugheză. Un comentariu al lui Julio Cortázar, reluând o anchetă a revistei Life, nu ocoleşte nici mirajul „consacrării”: „Eu trăiesc şi lucrez în Franţa de şaptesprezece ani, fapt ce ar fi putut influenţa acest aspect, şi totuşi cărţile mele şi‑au făcut drum exclusiv în spaniolă şi pentru cititorii latino‑americani. O dată în plus, problema ţine de subdezvoltarea morală şi intelectuală; va mai exista încă multă vreme superstiţia sprijinului dat de marele critic englez sau german, de ediţia NRF sau de ştirea că un roman argentinian a fost un bestseller în Italia. E de‑ajuns să trăim de partea aceasta a oceanului pentru a şti în ce măsură nimic din toate astea nu are importanţă şi cum îi recunosc astăzi pe scriitorii autentici atât criticii buni, cât şi cititorii latino‑americani, fără a fi nevoie ca un Maurice Nadeau sau o Susan Sontag să se înfiinţeze în cadrul ferestrei sau cu crinul Bunei‑Vestiri” (Papeles inesperados, 2009, ed. rom. 2010).

E adevărat, unii scriitori au folosit limba franceză ca „rampă de lansare”, după care au revenit la limba de origine (cazul lui Strindberg). Alteori, labilitatea criteriilor nu ocoleşte nici „centrul de putere”, ceea ce a făcut posibil faptul că, în perioada războiului rece, „ecoul” unor scrieri, venind din ţările Pactului de la Varşovia, a fost unul preponderent politic şi doar parţial literar. Nota argumentativă „definitivă” nu se susţine, mai ales când este în atingere cu dimensiunea impalpabilă a creatorului, drept care relativitatea unei aserţiuni, cum este cea a lui Cioran privitoare la „neajunsul de a te fi născut în România”, nu poate fi acoperită verdictual: „Această «renaştere» (tardivă) a lui Cioran ca scriitor presupune desprinderea de orice urmă de «românitate»”, cum scrie Pascale Casanova. De fapt, „urmele” sunt destul de multe. Bunăoară, cunoscând textele semnate de Cioran scrise în ţară, înaintea exilului, de la Pe culmile disperării (1934), prin Cartea amăgirilor (1936), Schimbarea la faţă a României (1936), Lacrimi şi sfinţi (1937), Amurgul gândurilor (1940), până la Îndreptar pătimaş (inedită, publicată de‑abia în 1991), nu putem să nu sesizăm anume metastazieri ale acestora în cărţile publicate în Franţa, un fel de engrame, deşi cu altă determinare lingvistică, pe un alt portativ armonic, punctând când sceptic şi cinic, când spectaculos şi baroc, dispreţuind filosofii, dar instituind o filosofie. El n‑a „uitat” să vorbească şi să scrie în limba română, şi‑a autocenzurat textul românesc al Schimbării la faţă a României pentru ediţia din 1990, a trăit cu amintirea locurilor natale (e celebră referinţa sa la „coasta Boacii”), astfel încât titlul sub care a fost publicată o parte a corespondenţei sale cu fratele său Aurel, apărută în Italia în 2015, acoperă o realitate: Ineffabile nostalgia. Lettere al fratelo (1931‑1985); şi vom întâlni în această culegere un elogiu adus capacităţii expresive superioare a limbii române, care face poezia realizată pe acest suport „intraductibilă”, alături de maliţioasa constatare că „Oricare cioban (subl. aut. – n.n.) de la noi e mai filosof decât orice intelectual de pe‑aici”.

Dar revenind la linia principală a comentariului, ideea dificultăţii translării unui text poetic dintr‑o limbă în alta este subliniată şi de Pascale Casanova, menţionând „rolul de gardian al ordinii limbii şi de măsură a tuturor chestiunilor literare” care „îi revine poeziei, mitificată în misiunea sa fondatoare şi de încarnare a perfecţiunii”. Doar că participiul „mitificată” ne duce gândul către o iluzionare, către un „ceva” mai aproape de o suspendare orgolioasă decât de starea de fapt. Or, Gaston Bachelard, bunăoară, sesiza altceva. Chiar trecând peste mutaţiile şi alunecările de sensuri posibile în funcţie de gradientul particularizat al fiecărei limbi, filosoful francez considera că, în jocul cuvintelor, îşi poate face loc până şi sonoritatea aparte, uneori premeditată, a versului: „Este de altfel curios să observi că fenomenele sonore reprezintă tot ce poate fi mai greu de tradus dintr‑o limbă într‑alta. Spaţiul sonor al unei limbi are rezonanţe proprii” (La flamme d’une chandelle, 1986; ed. rom. 1994). Iar în peisajul actual, obstacolul se arată a fi încă supradimensionat, din moment ce nu o „capitală” e considerată acum „centru de putere” (unde constrângerile lingvistice ar putea fi mai puţin severe), ci chiar o limbă, varianta americană a limbii engleze. Or, devenită deja instrument expansiv şi autoritar al comunicării, având ca suport nu doar tehnica informaţionalului, ci şi resursele de presiune statală, limba în cauză deţine inevitabila „prescripţie politică”, dar care nu este una a internaţionalizării, ci a globalizării (faţă de care cercetătoarea franceză şi‑a manifestat deja rezervele). Fără a uita ce spunea Noica despre capacitatea expresivă a idiomului american, în comparaţie cu alte limbi (franceza, germana şi… româna), nu vom detalia, totuşi, în acest sens. Dar vom încerca să desprindem cele trei posibile niveluri ale traducerii, în parte sugerate de demersul Pascalei Casanova.

În primul rând, ca aflată în zona facilităţii, se afirmă translarea liniară, acolo unde textul minimalist se aşază firesc în cursivul oricărei limbi, proces neafectat de aproximări sau, mai grav, de glosări cu semnificaţii care solicită penetrarea stratului imediat al expresiei. Cu un grad sporit de adecvare s‑ar putea desfăşura, într‑un al doilea rând, actul traducerii textului de către însuşi autorul lui, caz în care încă rămâne problematică şansa alunecării dintr‑o anume structură specifică a gândirii, simţirii şi a mentalului într‑o alta, cu particularităţi ce ţin de un existenţial diferit. Şi într‑un al treilea rând, situaţie văzută de Pascale Casanova ca „ideală”, se află efortul unui traducător‑creator, pentru care textul originar e pre‑text sau o modulare nu mai mult decât sugestivă. El rescrie nu pentru a echivala, ci pentru a face literatură din ceea ce nu este încă: „Definirea traducerii autorilor dominaţi drept o literaturizare, adică o veritabilă metamorfoză literară, o schimbare de stare, permite rezolvarea unei serii întregi de probleme generate de credinţa în egalitatea sau, mai mult, în simetria dintre operaţiile de traducere privite nediferenţiat, ca simple translaţii dintr‑o limbă în alta. Transmutaţia literară e asigurată de trecerea graniţei magice care face ca un text redactat într‑o limbă puţin sau deloc literară – deci inexistentă sau nerecunoscută pe «piaţa verbală» – să acceadă la o limbă literară. Din acest motiv, vom defini în cele ce urmează drept literaturizare (subl. aut. – n.n.) orice operaţie – traducere, autotraducere, transcriere, scriere direct în limba dominantă – prin care un text apărut într‑o regiune săracă din punct de vedere literar reuşeşte să se impună ca literatură în faţa instanţelor legitime. Oricare ar fi limba în care sunt scrise, aceste texte trebuie să fie «traduse», adică să obţină un certificat de literaritate”. Clară fiind, nu vom descompune paradigma „imperialistă” a tezei de mai sus. Dar ca să fie înlăturat şi ultimul dubiu, mai adăugăm şi locul rezervat, în Republica Mondială a Literelor, autorului‑textier: „Devenind intermediarul indispensabil pentru «trecerea» graniţei universului literar, traducătorul este un personaj esenţial al istoriei textului. Marii traducători centrali sunt adevăraţii artizani ai universului, adică ai efortului spre «unu», spre unificarea spaţiului literar”.

Mircea Braga

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Braga

Mircea Braga, profesor universitar, critic şi istoric literar născut în data de 28 august 1938 la Sibiu. Studii: Liceul „Gh. Lazăr”, Sibiu, 1955; Facultatea de Filologie, Univ. „Babeş-Bolyai”, Cluj, 1960; doctor în filologie din 1984, cu teza V. Voiculescu. Studiu [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now