Contemporanul » Eseu - Publicistică » Critica estetică şi teoriile occidentale. G. Călinescu şi R.G. Collingwood

Critica estetică şi teoriile occidentale. G. Călinescu şi R.G. Collingwood

Călinescu nu este străin în concepţia asupra istoriei literaturii de ideile lui R.G. Collingwood, pe care desigur că nu le‑a consultat direct, dar care erau în spiritul vremii…

Călinescu este, şi azi, criticul şi istoricul literar cel mai influent în cultura română. Într‑un volum din 1939, Principii de estetică, menit să fundamenteze teoretic viitoarea Istorie a literaturii române de la origini până în prezent (1941), din care preia idei, ba chiar paragrafe şi în introducerea la marea sinteză, îşi expune concepţia conform căreia istoria literară şi critica literară sunt „două momente din acelaşi proces”, explicând că „nu poţi fi critic fără perspectivă istorică, nu poţi face istorie literară fără criteriu estetic, deci fără a fi critic.” Prin urmare, conchide Călinescu, „o istorie literară fără scară de valori este un nonsens, o istorie socială arbitrară”[1]. Cum detectează criticul prezentului valoarea trecutului? – iată întrebarea la care autorul nu răspunde direct, dar indică din plin răspunsul în analizele din carte. Călinescu citeşte trecutul cu sensibilitatea prezentului, descoperă în textele vechi urme ale literaturii moderne. Lectura lui Călinescu este retroactivă şi presupune influenţa modernului asupra clasicului. Criticul nu redactează o teorie, ci acţionează ca atare: metoda sa nu se fixează la nivel conceptual (se va fixa ulterior prin contribuţiilor altor critici), ci se impune ca practică de interpretare. Pe scurt, istoricul literar îl va descoperi pe Creangă (secolul al XIX‑lea) în cronica lui Neculce (secolul al XVII‑lea), pe I.L. Caragiale (secolele XIX‑XX) la Stolnicul Cantacuzino (secolul al XVII‑lea), pe Arghezi (poet definitoriu pentru modernismul românesc) în Cronica Cantacuzinilor sau în cronicile ritmate munteneşti (specifice medievalităţi târzii). Cum se explică această metodă de lucru? Care ar fi justificările ei teoretice, care ar fi ideologia ei? Pentru Călinescu, „tradiţie nu înseamnă altceva decât înaintare organică după legi proprii”[2]. Prin urmare, istoria literaturii, care este „sinteză epică şi ştiinţă inefabilă”[3], trebuie să demonstreze sau, cu un efort de imaginaţie, să propună, să inventeze scenariul organicităţii unei literaturi care cunoaşte numeroase rupturi, sincope, defazaje faţă de culturile occidentale şi care devine conştientă de sine abia odată cu orientarea manifestă către modelul cultural occidental (ceea ce se întâmplă în secolul al XIX‑lea). Cum se poate face, în naraţiunea critică, legătura dintre secolele anterioare şi modernitate? – aceasta este provocarea la care trebuie să răspundă istoricul literaturii, care ştie că demersul său are şi o misiune de tip motivaţional, ideologic, dorind, „în aceste timpuri de suferinţă naţională” (1941, în plin război mondial), să dea încredere tuturor românilor că „avem o strălucită literatură, care, pe de altă parte, în ciuda tuturor efemerelor vicisitudini, se produce pe teritoriul României Mari, una şi indivizibilă, slujind drept cea mai clară hartă a poporului român”[4]. Prin urmare, a demonstra continuitatea, organicitatea literaturii naţionale devine vital, e un act de patriotism, care afirmă că războiul şi răpirea unor teritorii sunt efemere şi că România va rămâne „indivizibilă”, asemenea literaturii pe care a produs‑o în secole. Sub această tensiune, Călinescu găseşte soluţia în metoda retroactivă. Cea mai bună analiză a acestei practici, care este, de fapt, o viziune asupra istoriei literaturii, îi aparţine lui Mircea Martin, care observă că analogiile lui Călinescu sunt retroactive, pornind dinspre modernism către tradiţie, aceasta fiind „descoperită de la capătul ei apropiat, cu alte cuvinte dinspre prezent către origini”[5]. Fenomenul este numit de Martin „asimilare regresivă la distanţă”, în ideea că întotdeauna operele vechi se transformă sub influenţa celor noi, nu le fac posibile pe acestea din urmă. Într‑o literatură în care modernitatea a fost cucerită prin salturi calitative uriaşe, acesta este singurul scenariu care poate umple golurile, imaginând o continuitate în sens invers, dinspre prezent către trecut, dacă cea firească, dinspre trecut către prezent, nu a fost posibilă. Organicitatea à rebours pe care o construieşte îl determină pe Călinescu să întoarcă ocheanul şi să practice un prezentism care îi permite să umple golurile. Numai reconstituită dinspre prezent către trecut evoluţia literaturii române capătă fluenţă. Tendinţa lui Călinescu este, observă Mircea Martin, „de a face să apară mai repede pe treptele istorice ale literaturii române, dacă nu opere cu adevărat valoroase, măcar simptome ale lor, prevestitoare. În concepţia sa, estetizarea culturalului se vrea o soluţie organică. La fel, viziunea analogic‑anticipativă”[6]. Tot Mircea Martin sesizează că metoda lui Călinescu se temperează după ce naraţiunea istoriografică ajunge la momentul clasicilor, la Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici. Când intră în scenă marii scriitori, cu personalitate pregnantă, când literatura şi‑a căpătat autocefalia, imaginaţia critică se retrage şi nu mai simte nevoia să legitimeze textele trecutului prin practicile discursive ale prezentului. Ocheanul se întoarce şi criticul notează influenţele, nu anticipările.

În ce măsură metoda retroactivă a lui G. Călinescu este singulară în epocă? Încerc să o compar, de pildă, cu teoria privitoare la istorie a lui R.G. Colling­wood. Problema lui Collingwood este şi a lui Călinescu: cum putem cunoaşte trecutul, de vreme ce nu avem acces direct la fapte, ci la documente, deci la texte? Şi instrumentele lor sunt similare: ambii vorbesc despre imaginaţie, despre raportul dintre obiectivitate şi subiectivitate (apăsând asupra ideii că subiectivitatea este inerentă), despre naraţiune ca tip de discurs istoriografic. Aşa cum istoricul nu este contemporan cu evenimentele pe care trebuie să le reconstituie (Collingwood afirmă că „the past is never a given fact which can aprehend empirically by perception”[7]), astfel încât experienţa empirică nu este posibilă, nici istoricul literar nu scrie decât rareori despre operele contemporane; el are acces la text, nu şi la context. Ambii sunt, deci, puşi în situaţia de a se desprinde de prezentul care nu le oferă acces direct la obiectul cercetării. Altfel spus, istoricul (fie el şi literar, adaug) „must re‑enact the past in his own mind”[8]. Abia de aici încep discuţiile. Collingwood nu se referă la „performările”, la înscenările concrete care încearcă să fie nişte reconstituiri (în sensul juridic al termenului), desigur, convenţionale, oricum reduse ca amploare, ale unor evenimente istorice. Istoricul e de acord că evenimentele în sine nu pot fi reconstituite, dar ele pot deveni obiect al cunoaşterii. Or, cum dintre instrumentele cunoaşterii trecutului este exclusă experienţa directă, e nevoie de o metodă care să o suplinească. Conceptul de „re‑enactment” reprezintă exact acest „surogat”. Cu o condiţie: istoricul poate reface nu faptele, ci gândirea, concepţia celor din trecut, numai dacă se situează într‑o relaţie „critică” faţă de acesta: altfel spus, dacă face efortul obiectivării, al impersonalizării, fără a putea scăpa prin aceasta de fatalitatea subiectivităţii care marchează orice tentativă de demers istoric:

„The act of thinking, then, is not only subjective but objective as well. It is not only a thinking, it is something that can be thought about. But, because (as I have already tried to show) it is never merely objective, it requires to be thought about in a peculiar, way, a way only appropriate to itself. It cannot be set before the thinking mind as a ready‑made object, discovered as something independent of that mind and studied as it is in itself, in that independence. It can never be studied «objectively», in the sense in which «objectively» excludes «subjectively». It has to be studied as it actually exists, that is to say, as an act. And because this act is subjectivity (though not mere subjectivity) or experience, it can be studied only in its own subjective being, that is, by the thinker whose activity or experience it is. This study is not mere experience or consciousness, not even mere self‑consciousness: it is self‑knowledge. Thus the act of thought in becoming subjective does not cease to be objective; it is the object of a self‑knowledge which differs from mere consciousness in being self‑consciousness or awareness, and differs from being mere self‑consciousness in being self‑knowledge: the critical study of one’s own thought, not the mere awareness of that thought as one’s own.”

Această concepţie este perfect concordantă cu cea a lui Călinescu privitoare la spiritul critic, la relaţia dintre istoricul literar şi trecut, la raportul dintre subiectivitate şi obiectivitate. Atunci când neagă teoria mutaţiei valorilor estetice, Călinescu o face de pe astfel de poziţii. Ca şi pentru Collingwood, şi pentru el istoria literară echivalează cu un act de a re‑crea gândurile vechilor scriitori în propriul sistem de referinţe, cel al actualităţii. Diferenţa este că, pentru istoricul britanic, reconstituirea gândirii celor vechi căpăta soliditatea unei „evidenţe”[9], pe când pe Călinescu îl interesează mai mult concepţia despre literatură care transpare din practica literaturii, altfel spus valoarea estetică. Istoricul lucrează cu fapte şi idei clar conturate, istoricul literar, când aplică operaţia critică asupra textelor trecutului, realizează, spune Călinescu, o „ştiinţă inefabilă”. Oricum, ambii au la origine teza lui Benedetto Croce (unul dintre maeştrii lui Călinescu), care discută despre „istoria filologică”[10], adică despre trecutul care s‑a depus în documente. Prin urmare, istoria nu este numai o înşiruire de evenimente, ci mai ales un corpus de texte. Înainte de a reconstitui cu fidelitate evenimentele pe baza unor documente, desluşim şi interpretăm textele. Accentul se mută, deci, de pe eveniment pe document.

Călinescu nu este străin în concepţia asupra istoriei literaturii de ideile lui R.G. Collingwood, pe care desigur că nu le‑a consultat direct, dar care erau în spiritul vremii. Obiectul cercetării sale fiind de altă natură, imponderabilă (îl putem numi în mai multe feluri: literaturitatea, expresivitatea, esteticul, valoarea literară), spre deosebire de cel al istoricului, care se referă la evenimente şi idei concrete, libertatea sa de interpretare este mai mare, la fel cum şi metoda sa diferă: Călinescu reconstituie trecutul punând între diferitele sale episoade o relaţie care funcţionează în prezent, pe care numai ochiul exersat al contemporanului o poate detecta. Retroacţiunea prezentului asupra trecutului reprezintă, în orice caz, una dintre cele mai fascinante aventuri ale istoriografiei literare europene, explicându‑se prin nevoia unui specialist de a umple goluri, de a bandaja „complexe”, de a inventa plauzibil organicitatea şi continuitatea într‑o diacronie altfel fragmentată.

Note:
[1] G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II‑a, revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 4. Asupra asemănării teoriei lui Călinescu cu aceea a lui René Wellek au atras atenţia Mircea Martin, în G. Călinescu şi „complexele” literaturii române, şi Andrei Terian, în G. Călinescu. A cincea esenţă, Bucureşti, editura Cartea Românească, 2009, p. 278‑280.
[2] G. Călinescu, op. cit., p. 3.
[3] G. Călinescu, Principii de estetică, Bucureşti, 1939.
[4] Idem, p. 6.
[5] Mircea Martin, op. cit., p. 183.
[6] Idem, p. 185.
[7] R.G. Collingwood, The Idea of History, Oxford, 1946, p. 282.
[8] Idem.
[9] R.G. Collingwood, op. cit., p. 296: „Now it is certainly true that, unless a man could do this for himself, he could not do it for anybody else. But there is nothing which the autobiographer does, in this second part of his task, that the historian could not do for another. If the autobiographer, although from the point of view of simple recollection his past thoughts are inextricably confused with his present ones, can disentangle them with the help of evidence, and decide that he must have thought in certain ways although at first he did not remember doing so, the historian, by using evidence of the same general kind, can recover the thoughts of others; coming to think them now even if he never thought them before, and knowing this activity as the re‑enactment of what those men once thought. We shall never know how the flowers smelt in the garden of Epicurus, or how Nietzsche felt the wind in his hair as he walked on the mountains; we cannot relive the triumph of Archimedes or the bitterness of Marius; but the evidence of what these men thought is in our hands; and in re‑creating these thoughts in our own minds by interpretation of that evidence we can know, so far as there is any knowledge, that the thoughts we create were theirs.”
[10] Croce dezvoltă această teorie în două studii: Teoria e storia della storiografia (1916) şi Storia come pensiero e come azione (1938).

Bogdan Creţu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now