Contemporanul » Eseu - Publicistică » Vasile Muscă: Constantin Noica – şcoala în care nu se învaţă nimic

Vasile Muscă: Constantin Noica – şcoala în care nu se învaţă nimic

„Visez la o şcoală în care să nu se predea la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-⁠o margine de cetate, iar oameni tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii.”

Consideraţiile pe care le dezvolt în prezentul eseu se referă la una dintre ideile care ni s-⁠au părut cele mai provocatoare ale marelui nostru gânditor Constantin Noica. Încerc un scurt comentariu pe marginea ideii sale a şcolii în care nu se învaţă nimic.

***

În anii celui de-⁠al Doilea Război Mondial, pe când lucra la paginile Jurnalului filosofic, care va apărea în prima sa ediţie în 1944, C. Noica este preocupat de ideea de şcoală, a cărei realizare în fapt îl va urmări apoi toată viaţa. Desigur, şcoala şi formarea personalităţii spirituale a omului prin şcoală fac parte din obiectivele cele mai preţioase ale umanismului european, culminând cu aşa numitul neo-⁠umanism german, reprezentat la vârf de Goethe şi Hegel. C. Noica îşi încheie Jurnalul filosofic cu următoarele rânduri clarificatoare – „Revăd tot jurnalul. Ce închide el în fond? Numai două lucruri, două mituri proprii: mitul şcolii şi mitul Fratelui. Şi poate că nici nu sunt măcar două, ci e unul singur. Căci sunt eu însumi fratele, care caută prin Şcoală împăcarea cu lumea, cu fiii ce vin, cu fiii ce pleacă în lume.” (Jurnal filosofic). De la început se poate face constatarea că obiectivul şcolii preconizate de C. Noica nu este unul şcolar propriu-⁠zis, în sensul obişnuit al cuvântului; intenţiile acesteia trec dincolo de acest obiectiv, căutând un sens pe care l-⁠am putea numi metafizic, o formulă de împăcare cu lumea prin aflarea unui loc propriu în ea. A-⁠ţi afla locul în lume şi viaţă – rostul oricărei şcoli adevărate.

Obsesia aceasta, care umple pagini întregi din jurnalul scris în această perioadă, se va transforma, cum va observa şi regretatul Ion Ianoşi în monografia sa dedicată lui Constantin Noica, într-⁠o adevărată proiecţie mitică a ideii de şcoală. La fel ca în viaţa popoarelor şi în cea a indivizilor aleşi, obsesiile persistente se pot sublima în mituri. Probabil că în anii aceia grei ai războiului, marcaţi de privaţiuni materiale şi spirituale de tot felul, Constantin Noica se arată entuziasmat de ideea capacităţii salvatoare şi regeneratoare a şcolii şi a educaţiei, de puterea lor de a reface lumea şi de împăcare cu ea.

***

Şcoala preconizată de C. Noica prezintă un specific al ei care o separă de toate celelalte tipuri de şcoală: este o şcoală în care nu se învaţă nimic. Expresia în sine de şcoală în care nu se învaţă nimic merită să stăruim puţin asupra ei. Ideea unei şcoli în care nu se învaţă nimic, trebuie spus aceasta de la început este de natură să producă o anume stare de perplexitate, ce ridică nedumeriri greu de surmontat: cum adică o şcoală în care nu se învaţă nimic, ce şcoală e aceea în care nu se învaţă nimic? Dacă nu se învaţă nimic, atunci nu-⁠şi merită numele de şcoală, iar dacă acceptăm că e vorba de o şcoală se învaţă totuşi ceva. Se pune imediat întrebarea: ce poate fi acel ceva care se învaţă în şcoala unde nu se învaţă nimic. Teza consideraţiilor mele, care se asociază cu poziţia a numeroşi alţi interpreţi, este aceea că şi în această şcoală în care nu se învaţă nimic se învaţă, totuşi, ceva, şi anume se învaţă gândirea. O lecţie cu totul specială, cea mai dificilă şi pentru profesor de predat şi pentru elev de învăţat. Ea constituie adevăratul şi unicul scop al unei şcoli de filosofie. Constituie şi aceasta, fără îndoială, un paradox că lecţia supremă a gândirii se învaţă tocmai în şcoala în care nu se învaţă nimic. Ceea ce poate duce uşor la concluzia că gândirea e cu totul altceva, diferit de cunoştinţele de specialitate pe care le transmite învăţământul şcolar. Cum declara încă anticul Heraclit – „înţelepciunea este ceva separat de toate” (fr. 108). O spune răspicat între alţii Kant în Înştiinţare privind programul prelegerilor sale din semestrul de iarnă al anului 1765-⁠1766 (Nachricht von der Einrichtung seiner Vorlesungen in der Winterhalbjahre von 1765-⁠1766) (publicat în volumul II Vorkritische Schriften din ediţia E. Cassirer din Kants Werke) – „Pe scurt – scrie Kant – trebuie să se înveţe nu gânduri, ci gândirea” (Kurz, er soll nicht Gedanken, sondern denkenlernen), iar această procedură de învăţare este pretinsă chiar „de natura proprie filosofiei („Eine solche Lehrart erfordert die der Weltweisheit eigene Natur”). Nu altceva, diferit de Kant, va spune, la noi, Constantin Noica. „De unde – se întreba acesta – ideea că filosofia te învaţă adevărul. Te învaţă să gândeşti – nu adevărul. Îţi dă direcţia adevărului” (Jurnal filosofic).

***

Dar, cum îşi imaginează C. Noica însuşi această şcoală atât de specială, a cărei idee îl cucerise în acei ani, aceasta ne-⁠o spune el însuşi într-⁠o pagină de jurnal – „Visez la o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-⁠o margine de cetate, iar oameni tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe din afară, iar singurul lucru care le este îngăduit, din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu că noi nu avem totdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi. (Dar nici asta nu trebuie să le fie spus)” (Jurnal filosofic).

Dreptul de a sparge tăcerea la care l-⁠ar fi obligat rigorile şcolii, de exemplu, în şcolile filosofice presocratice, îl transformă pe elevul simplu ascultător (akousantes) în participantul activ la un dialog viu (duo legein) cu profesorul său. E cunoscut din istoria filosofiei că Platon a afişat la intrarea în şcoala sa, Academia, următoarea deviză – „Să nu intre aici cel care nu ştie geometrie” (ageometretos). Asemănător, Constantin Noica vrea şi el o deviză pe poarta şcolii sale, conformă cu spiritul acesteia – „O şcoală în care profesorul nu învaţă şi el e o absurditate. Cred că am găsit un motto pentru şcoala mea. E vorba de aceasta extraordinară a lui Leon Bloy – Nu se ştie cine dă şi cine primeşte” (Jurnal filosofic). Într-⁠adevăr, o primă consecinţă, care urmează din statutul academic al unei şcoli în care nu se învaţă nimic este ştergerea distincţiei dintre profesor şi elev, adică dinte cel care dă şi cel care primeşte. Fiecare poate fi pe rând şi chiar deodată, şi unul şi celălalt. E greu de precizat, aşadar, dacă şcoala în care nu se învaţă nimic este destinată elevilor sau profesorilor. Mai exact este şi pentru unii şi pentru alţii, fiecare urmând să înveţe ceva unul de la celălalt, spune C. Noica.

***

Ideea şcolii în care nu se învaţă nimic vine pe canalul unei lungi tradiţii a filosofiei europene pe care germanii o numesc „nicht vissende Wissen”. Ea a avut momentele sale de glorie şi să-⁠l amintim aici doar pe Nicolaus Cusanus – cel lăudat în atâtea împrejurări de Ernst Cassirer – cu celebra sa De docta ignoratia (1440). Dar putem considera că tema este mai veche şi debutează odată cu Socrate prin al său „ştiu că nu ştiu nimic”. Nu îmi propun să lămuresc aici sub toate aspectele sale ceea ce cu un termen de sugestie goethană s-⁠ar putea numi misiunea pedagogică a lui Socrate. Deşi admite că nu ştie nimic rolul lui Socrate în istoria pedagogiei este unul excepţional. Să-⁠l lămuresc în câteva cuvinte: Socrate întruchipează perfect paradoxul şcolii în care „nu se învaţă nimic”. El acceptă ca punct de plecare al demersului său pedagogic că nu ştie nimic, ceea ce într-⁠o altă formulare echivalează cu a a admite că singurul lucru pe care îl ştie este acela că nu ştie nimic. Din această negativitate absolută Socrate se pricepe să scoată un întreg sistem al învăţării. În Originea tragediei, Nietzsche susţine că grecii au învăţat odată cu lecţia democraţiei şi pe cea a raţiunii, a gândirii libere şi a demonstraţiei care o însoţeşte la Socrate. Din maieutica socratică înţeleasă ca artă de a pune întrebări şi a primi răspunsuri, din această conversaţie în doi – duo legein – s-⁠a născut dialogul – dialogos – ca triumf al raţiunii în experienţa gândirii, iar din dialogul socratic au apărut cei mai mari gânditori ai Greciei antice, în linie directă Platon şi de la acesta, tot în linie directă, Aristotel.

Ideea şcolii în care nu se învaţă nimic se inspiră dintr-⁠o teorie a cunoaşterii de sorginte socratico-⁠platoniciană, constituită în jurul ideii de anamneză. În lucrarea sa din 1844, Fărâme filosofice, prin intermediul personajelor sale, Socrate şi Isus Hristos, Kierkegaard travestit în Johannes Climacus, pune în discuţie o problemă fundamentală – dacă adevărul stă zăvorât în cutele ascunse ale sufletului nostru, pentru a-⁠l activa înseamnă că trebuie doar adus la suprafaţă prin nişte întrebări meşteşugit formulate, care să declanşeze gândirea sub îndrumarea unui Profesor. La întrebarea „poate fi învăţat adevărul?”, Kierkegaard răspunde în manieră socratico-platoniciană – „orice învăţare şi căutare nu este decât aducere aminte, încât neştiutorului trebuie doar să i se amintească pentru a-⁠şi da seama de ceea ce ştie. Adevărul nu-⁠i este, aşadar, introdus din afară în el. Ideea pe care Socrate o dezvoltă mai departe şi-⁠n care se concentrează de fapt patosul grec, devenind o dovadă a nemuririi sufletului.”

Putem culege câteva sugestii utile pentru discuţia noastră din §67 al Logicii lui Hegel din Enciclopedia ştiinţelor filosofice – „Când în filosofia platonică – scrie marele gânditor – se spune că ne reamintim Ideile, aceasta are sensul că în om ideile sunt, în sine şi nu îi parvin omului (cum afirmau sofiştii) din afară, ca ceva ce i-⁠ar fi străin. Această concepţie a cunoaşterii ca reminiscenţă nu exclude totuşi dezvoltarea a ceea ce, în om, e în sine, iar această dezvoltare nu e altceva decât nemijlocire”. Se pune, imediat, întrebarea: care sunt perspectivele care se deschid cu privire la rostul şi rolul învăţării, interpretând astfel lucrurile? Ele sunt cum vom vedea imediat surprinzătoare. Trezindu-⁠l pe om la conştiinţa de sine a ceea ce acesta posedă în interior – în „nemijlocire”, zice Hegel – învăţarea pleacă de la premisa că peste această comoară interioară nu se poate turna nimic în mod forţat. De vreme ce totul se află în interior, în suflet adus cu sine la naştere ca amintiri în urma peregrinărilor acestuia în lumea ideilor nu mai rămân prea multe noutăţi de învăţat. Totul este doar reamintire. Sarcina educaţiei se restrânge doar la a-⁠l face pe om, prin reamintire, conştient de ceea ce poartă în sine. Nimic străin nu se impune şi nu se poate impune din afară prin procesul învăţării. „Ideile înnăscute” sunt prezente în om ca „predispoziţie” – nota şi Hegel – într-⁠un în sine care trebuie dezvoltat ca ceva care fiind la locul său este al său. Educatorul nu are de educat decât ceea ce găseşte nemijlocit, ca „nemijlocire”, în interiorul pacientului său, fără a interveni spre a introduce în subiectivitatea acestuia prin constrângere – fie aceasta şi a învăţării – ceva străin, exterior naturii acestuia. Meritul învăţătorului stă în a descoperi acest interior – „pivniţa” pe care, după cum vom vedea imediat, o numeşte C. Noica – pentru a-⁠l forma pe cel care i-⁠a fost încredinţat. „Ideile înnăscute… şi acestea trebuie considerate ca prezente în om, la început numai în sine şi sub formă de predispoziţie” (Hegel – Logica – §57). Procesul atât de complex al formării stă, de fapt, în dezvoltarea, în ducerea la împlinire a unor predispoziţii, aşezate de la început în om ca „nemijlocire”, sub formă de Idei înnăscute, a căror descoperire şi cultivare stă în grija Învăţătorului.

***

Dacă există în om ceva mai adânc decât el însuşi, pentru a recurge la cunoscuta expresie augustiniană, ceva de care nu se poate despărţi, fiind condamnat să-⁠l poarte pretutindeni cu sine prin lume, aceasta este un fel de „pivniţă” – metaforic vorbind – în care sunt depozitate de-⁠a valma, în dezordine, tot felul de cunoştinţe, o grămadă de adevăruri aruncate unul pe altul. În filosofia română, Lucian Blaga va schimba această optică. „Pivniţa” se află într-⁠o perfectă ordine, în care toate sunt aşezate după propria lor regulă. Întrucât, de la început, totul se află pus în propria „pivniţă” eforturile învăţării de a introduce în interior ceva din exterior nu se justifică. Într-⁠un pasaj din Cartea de înţelepciune citim următorul gând semnificativ din Constantin Noica – „fiule care rătăceşti pe la toate şcolile pentru a afla ce ai în pivniţele tale” (C. Noica, Carte de înţelepciune, pp. 17-⁠18). Nu e necesar şi nici util, şi nici chiar posibil să mai înveţi ceva nou, de vreme ce deja de la început totul se află aşezat în tine. Trebuie doar să ridici la suprafaţă masa pozitivă a adevărurilor de care dispui, pentru care ai nevoie de asocierea cu un profesor care să te conducă. Un Socrate propriu, personal ca un daimon, de care viaţa intelectuală a fiecăruia nu se poate lipsi, într-⁠un moment decisiv al dezvoltării sale către conştiinţa de sine. Am putea defini gândirea, din unghiul acestor dezvoltări, ca acţiune a pescarilor din Delos, cum ar zice Heraclit (fr. 22), a coborî în pivniţa propriului suflet (sau al altuia) pentru ca descoperind „perlele” – ca să ne păstrăm în limita termenilor lui Heraclit – de cunoaştere tăinuite acolo, spre a le ridica la suprafaţă, în punctul de lumină al propriei conştiinţe de sine.

În spaţiul culturii noastre, legitimându-⁠se socratic ca profesorul, Profesorul kat’exohen, Constantin Noica, este cel care coboară în „pivniţele” altora pentru a cotrobăi prin ele şi a pune ordine acolo unde domneşte dezordinea. „Toată viaţa lui Noica şi toată esenţa paideei sale – scrie unul dintre eminenţii săi elevi – au ţinut de această descindere în sine, de această coborâre laică în „pivniţele” sale, unde are loc bacanala neîntreruptă a culturii.” (G. Liiceanu, Nebunia de a gândi cu mintea ta, Bucureşti, Humanitas, 2016, p. 105.).

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Vasile Musca

vasile.musca@contemporanul.ro'
Vasile Muscă (n. 1 iunie 1944, Dudeștii Vechi, jud. Timiș) este un om de cultură și filosof român, profesor univesitar la Facultatea de Istorie și Filosofie Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, șef al Catedrei de Istoria filosofiei antice și medievale. Titlul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest