Carpe diem

Există, în schimb, şi persoane – foarte rare, de altfel – care gândesc, urmându‑şi intuiţia, susţine existenţialistul spaniol pe urmele lui Arthur Schopenhauer; ei gândesc cu inima, cu mintea, cu tot corpul, cu întreaga fiinţă, cu viaţa, şi astfel au acces la un alt tip de cunoaştere, exersând darul sacru care rămâne a fi intuiţia…

Citesc într‑o scrisoare electronică o apoftegmă, care are efectul unei izbituri. „Cât de greu e să muţi cerul în suflet” notează un prieten la sfârşitul unui mesaj care, propunându‑şi să fie constructiv, a doborât fără voia sa, aproape, şi alte câteva popice. De bună seamă, a muta cerul în suflet e una dintre cele mai grele misiuni. E ca şi când ai muta dintr‑un loc în altul munţii, inclusiv cei dinlăuntru. Iată o realitate de care sunt interesaţi tot mai puţini indivizi, excepţia, cred eu, croindu‑şi drum dinspre unii poeţi, pe care ori de câte ori îi citeşti te alegi cu certitudinea că ei s‑au născut cu cerul în suflet, efortul făcut pe parcursul întregii vieţi regăsindu‑şi rădăcina în geniul de a‑l descrie şi de a‑l livra astfel celorlalţi – neaflaţi în posesia unui asemenea har –, întorcându‑i spre cerul din forul lor lăuntric. Odată ajuns acolo, încetezi să te gândeşti cum să iubeşti sau să te faci iubit, ucizi dorinţa de a fi iubit, deoarece eşti iubire. Şi pare că nimic nu mai poate schimba această realitate, căci, aflându‑te într‑un vârf existenţial, întârzii pe acest platou monoton şi extrem de viu, şi contempli totul într‑o linişte de început de lume: o linişte ideală, în al cărui văzduh rarefiat vezi prin ocheanul unei clarităţi fabuloase că aici, pe pământ, aici, în viaţa ta vie, exasperant de vie, e raiul – un rai al sunetelor, un rai al culorilor, un rai al păcii şi al iubirii. Iar oamenii frumoşi – cunoscuţi neîntâmplător – îţi fac, prin existenţa lor împlinită, curaj să spui ceea ce e de spus.

Poeţii rămân a fi apostoli ai inefabilului. Poeţii sunt soli ai demnităţii Cerului. Poeţii sunt misiţi ai inexprimabilului. Sacerdoţi ai iubirii, mesagerii ei neosteniţi, ei veghează primăvara ce tresare în lucruri şi ne întorc, încet, cu faţa spre veşnica primăvară dinlăuntrul nostru şi spre „vârsta de aur”, cum spune în poemul Munci şi zile de neîntrecutul Hesiod. Cred că aceşti „intruşi sublimi” – cum li s‑a spus acum mai bine de un veac – sunt la planete distanţă de modernitate. Cei cu adevărat mari – să le spunem, iarăşi, prin gura lui Hesiod, oamenii de aur care „trăiau asemeni cu zeii” – sunt în posesia unei calităţi extrem de rare, ce contrariază spiritele comode. Cei cu adevărat mari ştiu să aştepte. Ei, uriaşii, aşteaptă să dea în pârg în sufletul lor…, nu modernitatea – această pasăre îi însoţeşte nolens volens mereu –, ci veşnicia. Sugestia e în apele ei ancestrale. Smerenia e trup de abur, care îmbracă corpul psihic precum zalele – un soldat sau preot familiarizat cu „cele mai însemnate lucruri din lege”, neglijate de cărturari şi farisei şi invocate, în schimb, de Fiul Domnului în acel straniu opus alexandredumasian, intitulat Romanul lui Iisus. Totul e cântec venit parcă de pretutindeni. Şi nu se ştie dacă se cântă sus, tot mai sus, ori în domul dintre coaste. Lumea e văzută ca un stup. Un stup miraculos. E un joc la limită. O limită ce‑şi arată rareori feţele. Cei pregătiţi ştiu să se dăruiască, înzidindu‑se în templul binecuvântat al clipei… Totul e aici şi acum. Iată o lecţie învăţată din alt unghi, recitind jurnalele de tinereţe ale lui Rainer Maria Rilke. Autorul volumului Elegii duineze e la prima tinereţe atunci când face însemnările jurnaliere şi are geniul de a luneca din candoare în candoare, dintr‑o întâmplare în alta, cu o simplitate de copil pierdut de tot printre o seamă de vârstnici frumoşi şi iremediabil distraţi, care par că există, respiră, gândesc, aleargă, iubesc… pe o altă planetă. O planetă unde poetul vede şi descrie o minune după alta, corolarul fiind una de care cei din preajmă cam uită să‑şi amintească. E ceea ce face poetul zi de zi, aproape, investindu‑se în cele din vecinătate şi asistându‑le când are puterea de a fi el însuşi. Artistul e departe de a fi în competiţie cu cineva anume. Acolo unde alţii văd – spre nefericirea lor – orgoliu, trufie, vanitate sau încăpăţânare, poetul presimte cu totul altceva şi aşteaptă să vadă, în continuare, cum se încearcă în foru‑i lăuntric universul, ca să recurgem, iarăşi, la Mihai Eminescu, autorul unor proze de neegalat, între care schiţa Archaeus rămâne a fi un vârf de lance vizionară, un carotaj abrupt şi sagace în realitatea abisală a fiinţei – „singura realitate pe lume”, afirmă apodictic gânditorul, în timp ce „toate celelalte sunt fleacuri”, mai exact, toate celelalte – kierkegaardian vorbind – alcătuiesc „realitatea de fum”.

Experienţa reluată a lecturii jurnalului rilkean mi‑a readus în actualitate, între altele, atitudinea lui Miguel de Unamuno faţă de gânditori. Există oameni – scrie filosoful spaniol – care gândesc exclusiv cu mintea; făcând exerciţiul de a gândi în mod constant, ritmic, ei se transformă într‑un soi de herculi ai gândirii, ca să nu spunem profesionişti ai gândirii sau filosofi privaţi. Există, în schimb, şi persoane – foarte rare, de altfel – care gândesc, urmându‑şi intuiţia, susţine existenţialistul spaniol pe urmele lui Arthur Schopenhauer; ei gândesc cu inima, cu mintea, cu tot corpul, cu întreaga fiinţă, cu viaţa, şi astfel au acces la un alt tip de cunoaştere, exersând darul sacru care rămâne a fi intuiţia. Cele două feluri de a gândi sunt departe de a presupune criterii de valorizare, această împărţire a gânditorilor în categorii fiind făcută în funcţie de cartea firii. Cred că există două tipuri de creatori: cei întorşi cu faţa spre raţionalitate (Zenon, Aristotel, Goethe, Balzac, Cehov, Tolstoi, Puşkin, de pildă) şi cei aplecaţi peste abisurile fiinţei (Thales din Milet, Anaximene, Anaximandru, Parmenide, Platon, Iisus, Shakespeare, Nietzsche, Dostoievski, Thomas Mann, Hermann Hesse, N. Breban). Iată o realitate ce merită descrisă; şi vom face acest lucru cu alt prilej. Rilke gândeşte cu întreaga fiinţă. Rilke gândeşte cu toată fiinţa, cu viaţa. Tocmai din acest motiv, oriunde ar fi – fie la Firenze, fie la Roma sau la Paris etc. – poetul vede pretutindeni viaţa, viaţa vie, superioară, care‑şi lasă amprenta pe oameni, poeţi, lucruri, cetăţi… Altfel n‑ai simţi cum pulsează rândurile abia citite, însemnări ce au un straniu de profund ecou în cititorul care nu se poate să nu iasă din experienţa lecturii jurnalelor de tinereţe rilkeene fără să i se urnească realitatea eului cu alţi câţiva centimetri spre cer. Atunci când cerul dinlăuntru e limpede ca bolta de cristal din amiezile de octombrie, însoţit de cineva cuprins de tristeţe, Rilke îi arată… licuricii! E o scenă care pune melancolia şi candoarea pe gânduri, urnindu‑le spre altceva şi dându‑le copios de lucru. Smuls din apele melancoliei, acel cineva îi numără pe îndelete. Rilke se surpă într‑un surâs în care se oglindeşte cerul: viaţa ne oferă atâtea daruri! Câţi dintre noi le văd? Câţi dintre noi se bucură de ele? Majoritatea e prăbuşită în fleacuri, lamentaţii sau în trecutul din care nu pricepe mare lucru şi rămâne a fi, în esenţă, o proiecţie, deci, o iluzie. Să laşi trecutul acolo unde‑i este locul. Să laşi viitorul în faţa ta. Şi să locuieşti templul de aici şi acum, reducând ego‑ul la dimensiunile unei buburuze ce înaintează viteaz pe o frunză de laur, oprindu‑se la un moment dat fără pricină.

Trecând de optzeci de ani, Lev Tolstoi consemnează în jurnalele ţinute la senectute că, în chip miraculos, trecutul a dispărut undeva, nu se ştie exact unde, viitorul încetează să existe şi, în sfârşit, eliberat de totul, el, Magul, Vrăjitorul care ne‑a dăruit catedrale de litere de neegalat, se bucură de fiecare clipă, prezentul înfăţişându‑i‑se în toată strălucirea, căci, în sfârşit, consemnează scriitorul într‑o linişte de auzi cum vibrează aerul, eul a dispărut, făcând loc Eului; o, acest Eu fichtean, care ne dă de lucru – vorba lui Mihai Eminescu – cu asupra de măsură! Iată subiectul unui tom! Iată ţinta unei posibile strunjiri de sine. Să constaţi că la optzeci de ani viaţa, viaţa adevărată abia începe – orice s‑ar spune – e un dar. Carpe diem – sintagmă smulsă dintr‑un poem de Horaţiu. Nimic mai simplu. Artă a artelor – simplitatea; şi aici are dreptate acel straniu fiu de dulgher, Walt Whitman, care i‑a făcut pe nu puţini să vadă poezia cu totul altfel, textele sale, laolaltă cu viziunea‑i marcată de o sălbăticie salvatoare, imposibil de îmblânzit, de asimilat mediei statistice, fiind asemuite cu un soi de „rude shock” tocmai bun de zdruncinat la rădăcini pe cel care trece prin existenţă ca şi când ar avea altele câteva la dispoziţie. Clipă de clipă surâzătoare, şansa care e viaţa ne oferă o puzderie de daruri de la bun început: un suflet, un trup, mai târziu, experienţe, urmate de alte experienţe, lecţii, stejarul din capătul aleii, cerul, soarele, bătrânul de la intrarea în parc, sprijinindu‑se de ceva care îl face să surâdă, o iubire pe lângă care am trecut, ne‑am prăbuşit şi cât ai clipi am renăscut în demnitatea de a ne regăsi aceiaşi şi, totuşi, în esenţă, substanţial diferiţi, adunaţi de o mână iubitoare din mormanul de cenuşă în care am ars de tot, femeia din mijlocul străzii, vestala ce netezeşte minunea‑i de pântec în aşteptarea orei în care el va da rod, prietenul care tocmai a trădat şi el nu ştie că tu ştii şi că l‑ai binecuvântat, mulţumind şi pentru această lecţie de viaţă.

Mereu atent şi neobosit, lăsându‑se pradă melancoliei rar, din ce în ce mai rar, căci se regăseşte înnobilat de o înţelepciune precoce, poetul praghez de expresie germană lasă trecutul acolo unde‑i este locul. Renunţă la ceea ce va urma şi se înzideşte în catedrala secundei de aici, de acum. Poetul scrie cu o tristă detaşare despre morţii vii din preajmă, despre persoanele care aleg să trăiască în trecut – un trecut care nu mai există, înlocuit fiind cu proiecţii asupra acestuia, deci, cu nimic altceva decât, spuneam, iluzii – lăsând astfel să le scape existenţa ca argintul printre degete. Prezentul e cel care‑l aşteaptă. Şi el, poetul, i se oferă laolaltă cu miile de ochi care urmăresc felul în care din umbră se iveşte cerul, din tristeţe – împlinirea, din trădare – câteva versuri hrănite din trunchiurile măreţiei, din laşitate – surâsul. Miile‑i de ochi văd cerul, împlinirea, poemele în care îşi face cuib sublimul. Pare că‑i scapă cu desăvârşire umbra, tristeţea, trădarea, mediocritatea agresivă şi ţanţoşă, din al cărui drum fuge mâncând pământul şi întârzie la ţări distanţă de judecată, înţelegere, puseuri critice, laşitatea ostilă, ca o zi de noiembrie, surpată într‑o ploaie duşmănoasă, fără sfârşit, când brusc se regăseşte ghidat de un singur adevăr. Dumnezeu l‑a creat ca să se bucure că e viu, să cânte, să scrie şi să publice ritmic. Restul e tăcere şi bucurie; o bucurie îmbelşugată, care se revarsă în iubire. Da, acel tip de iubire invocat de Marele Will, care sugera fără echivocuri: „Iubeşte‑i pe toţi, aibi încredere în puţini, nu fă rău nimănui”. Inima ştie adevărul şi‑l măturiseşte fără rezerve, căci e pregătită să ofere iubire necondiţionată şi să se bucure de cea mai frumoasă poveste de dragoste cu perechea dăruită de Zeu, sufletul cel mai frumos dintre sufletele frumoase, norocosul dintre norocoşii pământului şi ai cerului.

Ce fel de alchimie aflată în căutarea unui nume o fi la mijloc? De unde forţa şi curajul moral? Unde‑şi hrăneşte rădăcinile miracolul de a fi dincolo de limită? De unde plânsul izbind carcasa unor versuri, ce par scrise de noapte, de munţi ori de vânt? În timp ce auzi felul în care se impune întunericul şi‑l simţi pulsând în arborescentele‑i vene, el, poetul, descrie fără să‑i ezite mâna barem o clipă felul în care se întrezăresc primele semne ale luminii, ca şi când n‑ar avea organ pentru bezna prăbuşită peste el cu tot cu infernul ei! El vede prin acel întuneric nişte semne‑vestigii dătătoare de speranţă, iubire şi har. Ca şi când ar vedea prin lucruri. Exact ca aerianul la primul nivel prinţ Mîşkin! E adevărat că în acele semne vestitoare se întrezăreşte un cer la suprafaţă senin, nelocuit de nici un nor, luminând adâncimile necunoscute decât la suprafaţă sau nici atât. Cu gândul la acele adâncimi, privirile se‑ntorc, iarăşi, spre Geneză, Psalmii Împăratului David şi Cântarea Cântărilor, scrisă de mâna Regelui Solomon. Cum să scrii poezie după ce le‑ai citit, recitit, răscitit? Şi totuşi, scrii. Mai exact, prin mâna ta se scrie. Eşti locuit de senzaţia mallarméană că atunci când scrii te transformi în casa unei entităţi imposibil de definit, cineva numit pe vremuri Străinul, iar de la o vreme încoace când Zeul, când Geamănul‑flacără, despre care, în mod cert, vei mai scrie. Prezenţa lor o simţi prin toţi porii, iar retragerea o tratezi ca pe o moarte despre care ştii atât de multe, încât găseşti într‑un târziu forţa să o aduci sub semnul îndoielii şi al speranţei că totul va renaşte, va învia, deci, se va reface în raza iubirii şi a dorinţei de a urmări felul în care totul se transformă în poveste. Apropierea de râvnita, răsvisata renaştere va fi mediată, ca de obicei, prin recursul la asceză ca modalitate de potenţare a vieţii şi mânare a cursului ei spre înălţarea în spirit. Limitează‑te ca să te învingi şi să fii ceea ce eşti. Căci exclusiv stăpânindu‑te şi limitându‑te, vei aduna forţa de a fi la nivelul tău. Lecţii învăţate de la câţiva sfinţi de litere, Goethe şi Nietzsche, care ştiau că – dincolo de limitare, restricţie, disciplină ş.a. – asceza e un dar, mai exact un mod de a regăsi Viaţa vie în albia existenţei, izvorul ei dătător de miracole, linişte, har şi iubire.

Aura Christi

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now