Titlul acestui eseu este o parafrază la romanul Cânta la Stupca o vioară (București, Editura Militară, 1958, cu alte două ediții, postume, 1961, prefață de Viorel Cosma, și 1964), fiind și cea mai cunoscută creație a lui Constantin Ghiban (1919‑1959), libretist, poet, prozator, originar din Șchiopeni, fostul județ Fălciu, cu reședința la Huși[1]. Unul dintre evenimentele‑cheie ale scurtei vieți a genialului Ciprian Porumbescu, moment care n‑a putut fi trecut cu vederea de nimeni dintre cei care l‑au evocat pe muzician, a intrat, romantizat, și‑n Cânta la Stupca o vioară. Constantin Ghiban nu ratează nici el povestea inaugurată de biograful Nicolae Petra‑Petrescu, autor al unei monografii, Ciprian Porumbescu, compositor român (1883), când s‑a vehiculat pentru întâia oară „informația” că, la vârsta de aproape 18 ani, studentul Ciprian Golembovschi, feciorul preotului Iraclie din Stupca, a participat, împreună cu tatăl său, la celebra prăznuire/serbare de la Putna din ziua de 15/27 august 1871 (Sfânta Marie Mare), când s‑au omagiat (cu întârziere de un an) 400 de ani de la Sfințirea Mănăstirii Putna de către Ștefan cel Mare. Serbarea a adunat, pentru întâia oară, români din toate colțurile Europei, construct nu doar al unității culturale, ci și prefigurare a unității politice. În mod simbolic, s‑au adunat la Putna personalități ca Eminescu, Slavici, Mihail Kogălniceanu, A.D. Xenopol, pictorul Epaminonda Bucevschi, arhiereul Filaret, acad. I.G. Sbiera, taraful „plin de faimă” al lui Grigore Vindireu, Vasile Alecsandri (ajuns, se pare, doar până la Cernăuți), dar și Ciprian Porumbescu și Iraclie, tatăl, ultimii doi generând, fără voia lor, basna măiastră, diseminată insistent după moartea compozitorului. (Ar fi ajuns amândoi la Putna, tatăl cu trenul, Ciprian cu mijloace tradiționale). Basna, așa o numește, în stilu‑i caracteristic, scotocitorul de documente Ion Filipciuc, care, invitat la un simpozion de la Putna pe tema Ciprian Porumbescu, a susținut un Cuvânt îndărăptic sub întrebarea A fost Ciprian Porumbescu la Putna???, cuvânt publicat fragmentar în ziarul „Crai nou” din Suceava (1 august 2022), extins, apoi într‑un studiu publicat, în serial, în publicația „Ofranda literară” din București (2023), devenind, finalmente, o carte: Isprava „Am cântat Daciei întregi!”, O basnă măiastră (Sibiu, Editura A.T.U., 2024).
Pe scurt, în focul serbării întreținute de taraful vestitului Grigore Vindireu, s‑a desprins din mulțime un tânăr foarte emoționat cerându‑i lui Vindireu vioara, după care a cântat dumnezeiește hora, dezlănțuind aplauze. Era Ciprian, care, zărindu‑și, surprins, tatăl într‑o margine, neștiind că a venit și el la serbare, a alergat spre dânsul, îmbrățișându‑l și zicând: „Tată, am cântat Daciei întregi!”, după care l‑a întrebat cu ce a venit? Cu trenul, i‑a răspuns părintele, completat de Dragoș Vitencu, autorul unei monografii apreciate de Ion Filipciuc ca documentată. Tot el se izbește însă de câteva inadvertențe. De pildă, Vitencu vorbind despre sacii cu făină de grâu aduși la Putna de Vasile Morariu și Mihail Eminescu, dă amănuntul că printre saci se zăreau exemplare din broșura lui Mihail Kogălniceanu Răpirea Bucovinei, lucru imposibil, fiindcă numita lucrare a fost scrisă și tipărită de autor abia în toamna anului 1875! Ion Filipciuc se îndoiește că parohul Iraclie Porumbescu a ajuns la Putna în 1871, dar nici episcopul Eugenie Hacman, „nou uns din îndurarea împăratului”, mitropolit al Bucovinei și Dalmației, din simplul motiv că Hacman a fost ridicat pe această treaptă abia în 1873. Lui Oreste Renney de Herseni, feciorul preotului din Burla, om cultivat, i se atribuie greșeala „Vin o mulțime de oaspeți din Regat”, Regatul fiind proclamat abia peste zece ani!
Ion Filipciuc are a se confrunta cu peste 30 de adepți ai „basnei” cânta la Putna o vioară, procedând „îndărăptnic”: de la cei mai apropiați de zilele noastre și până la Nicolae Petra‑Petrescu, cel mai vechi biograf al lui Ciprian Porumbescu. Iată‑i: Maria Toacă (2024), Vasile Demciuc (2023), Ion Andreiță (2023), Stanca Scholz‑Cionca (2023), Cristina Slavic (2021), Adrian Lesenciuc (2020), Daniel Dieaconu (2020), Emil Sațco, Alis Niculică (2018), Doina Cernica (2014), Nina Cionca (2011), Zoe Dumitrescu‑Bușulenga (2000), Gherasim Putneanul (2000), Pavel Țugui (1996), Ion Nistor (1991), Leca Morariu (1986), Nina Cionca (1984), George Sbârcea (1984), Ioan Mândrilă (Petru Rezuș) (1975), Horia Stanca (1975), Dragoș Vitencu (1974), Nina Cionca (1974), Paul Leu (1972), D. Vatamaniuc (1968), Constantin Ghiban (1958), G. Breazul (1953), Ștefan Pavelescu (1940), Ortisie Popescu (1933), Teodor Balan (1932), Mihail G. Poslușnicu, Ion Grămadă (1912), Valeriu Branisce (1908), Constantin Morariu (1908), Nicolae Petra‑Petrescu (1884).
Petra‑Petrescu, prieten al lui Ciprian Porumbescu, mai ales în ultimii ani ai vieții compozitorului, lansează întâmplarea cu vioara lui Vindireu și fapta adolescentului de la Stupca, sfârșită cu hora închinată Daciei întregi, uitând să spună cine i‑a furnizat informația, aceasta putând să fie o „exagerațiune patriotardă, fără vreun temei geografic și istoric decât într‑un efemer discurs politic”, conchide Ion Filipciuc, adăugând: „Amănuntul că «formula» a fost scrisă după moartea lui Ciprian Porumbescu îl ocrotește pe muzician și de confirmare și de contestație” (p. 76). Nu există știrea că, înaintea încheierii lucrării Ciprian Porumbescu, compositor român (iulie‑octombrie 1883), biograful ar fi făcut o călătorie de documentaristică prin Bucovina (Stupca, Suceava, Cernăuți și Putna), spre a culege date despre serbarea din august 1871. L‑ar fi găsit la Putna pe egumenul Arcadie Ciupercovici, care i‑ar fi spus, desigur, despre frumoasa poveste trăită de Ciprian în prezența atâtor personalități, între care și Eminescu. Mai mult de atât, Petra‑Petrescu n‑a avut curiozitatea să citească măcar ziarele transilvănene „Albina” și „Federațiunea”, care au scris pe larg despre evenimentele de la Putna. Concluzia devine inevitabilă: „Așadar, fără mărturii din partea lui Iraclie Porumbescu, fără amintiri de la Ciprian însuși, fără consemnări de către un reporter de la fața locului, fără mențiuni de la alți părtași demni de încredere – Ioan Slavici, Mihail Eminescu, Teodor Ștefanelli –, fără un suport logistic al drumului de la Stupca la Putna (spațiu, timp, mijloace) și fără un temei logic, nu avem nici un strop de îndreptățire să acordăm vorbelor «Am cântat Daciei întregi» credulitate patriotică” (p. 92).
Sunt două deschideri spre a judeca principiul eminescian al adevărului invocat de Ion Filipciuc (adevărul e stăpânul nostru): 1) Spre a valida, conform celebrului dicton aristotelic Amicus Plato, sed magis amica veritas, va trebui să așteptăm, să tragem nădejde că „într‑o bună zi o scrisoare, o filă de jurnal, o însemnare răzleață pe pagina unei cărți despre tânărul înalt și firav, cu părul și privirea arzătoare, care a cântat la hora hrămenilor de la Putna, în ziua de duminică, 15/27 1871” (p. 101). Ceva de felul setului de scrisori eminesciene inedite publicate la Editura ieșeană Polirom, în anul 2000, de către Christina Zarifopol‑Illias. Dar fără șansă, în cazul tânărului geniu de la Stupca. 2) Ion Filipciuc propune o mișcare de translație: de la faptul epic la faptul istoric. De la „mit” la realitate istorică. Sugestia este indusă hermeneutului de atmosfera trăită de Dragoș Vitencu, „scrisă” în conjunctura tragică 1939‑1944, care semăna cu soarta românilor împărțiți între trei imperii, la 1871, iar în august 1944 România – „reîmpărțită” fiind „între Ucraina, Rusia, Ungaria, Bulgaria și Serbia”, „o ciopârțire mișelească a pământului și sorții poporului român” (p. 99). Astfel, cartea proiectată, în acei ani, de Dragoș Vitencu, Viața fără de noroc a domnișorului Ciprian, devenea una sortită a fi „o carte de sertar și citită ca o parabolă a sorții fără de noroc a poporului român” (p. 100). Translația de la epic la real de care vorbeam devine una palimpsestică, simbolizând arcul peste timp din august 1871 (Sfânta Marie Mare) cu august 1944, momentul tragediei Daciei Mari: „Din perspectivă documentar‑istorică, episodul cu vioara la Putna este un fapt epic lipsit de adevăr; din perspectivă literar‑artistică, preluarea inserției «Tată, am cântat Daciei întregi!» era menită să producă o semnificație protestatară în paradigma evenimentului din august 1944, în care se petrece lectura textului; basna epică, încărcată cu semnificație protestatară, este înfășurată de către cititorul vigilent într‑un adevăr istoric ce trebuie strigat celor ce detrunchiază Dacia întreagă. Și își păstrează această semnificație acuzatoare și‑n ziua de astăzi! Cu toate că monstrul, precum în basmele noastre de veacuri, N‑aude, N‑a vede, N‑a greul pământului, N‑a ușorul vântului!, stă la pândă” (p. 101‑102).
Și concluzia: „Tată, am cântat Daciei întregi este o basnă măiastră prin care, un fapt istoric din august 1944, Bucovina își rostește un viguros protest împotriva proaspetei detrunchieri a României, cu aceeași semnificație ca în anul 1884, când Nicolae Petra‑Petrescu o pune în seama lui Ciprian Porumbescu, în cadrele serbării de la Putna din august 1871” (p. 103).
Numai prin muzica dumnezeiască a viorii bătrânului Vindireu s‑au putut întâlni cele trei genii întregitoare ale Bucovinei, la Putna: poezia, pictura și muzica (Eminescu, Epaminonda Bucevschi și Ciprian Porumbescu). Această triadă a basnei măiestre tălmăcite de Ion Filipciuc stă garanție că intrarea în mit scoate‑din‑ascundere un adevăr mai adânc revelat de lipsa unui „fapt memorabil: Balada lui Ciprian Porumbescu”! (p. 103).
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Notă:
[1] Pentru cunoașterea personalității lui Constantin Ghiban, vezi și articolul de dicționar al lui Petru Ioan, Școala literară de la Huși și din împrejurimile fălciene, Iași, Editura „Ștefan Lupașcu”, 2019, p. 144‑146.
Theodor Codreanu
